vineri, 31 decembrie 2010

Steleverzi si Frustrare

Uite. Sunt nervoasa. De ce unii stiu sa se faca ascultati? De ce eu nu pot sa ma fac curnoscuta,d e ce nu primesc si eu critici, de ce nu ma invata nimeni sa scriu frumos? DE CE?! Nu cer sa fiu pupata in fund. Vreau sa imi spune cineva ,,Aici nu e bine. Rescrie totul". Vreau sa muncesc, vreau sa ma chinui, vreau sa ating o oarecare performanta. De ce vreau sa muncesc, sa invat odata in viata mea si nu are cine sa ma ajute? Poti sa imi explici asta? 
Vezi? Daca dai sa cauti pe YouTube despre Steleverzi gasesti zeci de rezultate. Nu am nimic cu tipul ala. Imi aplce. Face... arta. Face pentru ca stie, pentru ca poate. Pentru a invatat sau poate ca pur si simplu s-a nascut cu asta in vene. Dar ce trebuie sa fac si eu? Sa imi citesc cu intonatie postarile, sa le postez pe un site ArhiCunoscut si sa astept injuraturi de la un copil de 10 ani care si-a facut cont doar pentru a se putea uita la un videoclip interzis minorilor?! 
Vreau o parere din partea unei persoane competente. Vreau sa ma critice cineva nu sa caute toata lumea ce e SUB asternuturile astea de cuvinte. Vreau sa ia cineva in considerare faptul ca vreau sa muncesc si faptul da vreau sa devin mai buna. Sau vreau macar sa incerc sa fac asta. 
Asta e tot de vreau. Poate ca nu suntem multi, poate ca sunt singura, poate ca ma supraestimez... dar VREAU  sa devin cineva, cineva prin munca nu prin spaga. Cineva prin pasiune nu prin dorinta de a avea mai multi bani decat vecinul. 
Vreau sa cad epuizata de oboseala. Sa ma doara capul de la prea multa imgaginatie. Sa imi oboseasca ochii de la prea multe imagini care imi trec prin fata ochilor. Vreau sa invat...
Asta e tot ce vreau. 
Si te rog, dumnule Conte, nu imi taia aripile. 

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Dor.

Cine a inventat dorul? Nu pot sa inteleg. De obicei. Da. Mi se face dor de cate cineva, o persoana pe car enu am mai vazut-o de jumatate de an sau o persoana de care doar ce m-am despartit in urma cu 30 de minute. Dar acum... 
Azi imi e asa de dor incat nu pot sa inteleg. De ce? Ma chinuie. 
Nici macar cititul nu m-a ajutat, nici cusutul, nici plimbatul catelului, nici uitatu' in oglinda, nici scrisu pe blog... Nimic. Ma doare si ma chinuie si ma... MRRR. 
Nu imi place. Nu imi place sa imi fie asa de dor? Stii cu ce se termina treaba asta? Cu mine intinzandu-ma in pat. Si sunt doua variante: 
1. ori nu pot sa dorm toata noaptea si ma fastacesc, dimineata fiind chinuita de acelasi dor. 
2. ori dorm si visez toata noaptea, deci nu ma odihnesc, si ma trezesc cu un dor si mai mare. 
Sunt doua variante. La fel de inconvenabile. 


Acum... banuiesc ca vreti sa stiti cum a fost ziua mea de Craciun. 50% draguta. 50% un chin. 
A fost dragut ptr. ca am fost in Kalos, si a fost dragut. [Fara comentarii care nu au legatura, bine copii?:))]
Si a fost un chin pentru ca a debutat cu certuri. Si s-a terminat cu ce v-am povestit mai sus.  
Dar am avut parte de cele mai frumoase cadouri pe care le putea primi cineva. Micile mele obsesii au fost urmarite cu atentie de toti Mosii care mi-au adus cadouri. Am primit pijamale [ SUNT VERZIII!]. Si un inel de argint. Urmeaza sa imi iau si cercei cand o sa gasesc unii frumosi. Siiiii. Ceea ce ma incanta cel mai tare, e o carte pe care mi-am dorit sa o am, si nu se tiparea. Cand am gasit-o nu aveam bani. Iar acum, am primit-o. A ajuns la mine. Dragostea in vremea holerei. 
Probabil ca pana si asupra mea si-a facut efectul Craciunul. Si nu ca nu m-as bucura de sarbatoarea asta, dar sunt aproape sigura ca faptul ca iubesc In general m-a influentat mai mult.

joi, 23 decembrie 2010

Nu vreau sa lungesc postarile astea... Acum, am o perioada asa de... colorata... Are toate culorile curcubeului. Schimbari de stare bruste: acum ma simt bine. fredonez, cant. Peste 5 minute sunt tot eu dar plang sau nu pot sa leg doua cuvinte. Dupa asta am nevoie de o imbratisare sau va reneg simplu pe toti.
Dar ma consoleaza un gand: 
Sunt puternica. Pot sa trec peste. 
Nu?

miercuri, 22 decembrie 2010

Final Fericit? II

Telefonul lui suna. Numele pe care il astepta apare pe ecran, langa poza aceea in care ea zambeste si pare ATAT de fericita. 
-Ai iesit? Cum a fost? 
-Poti sa vii sa ma iei? iar in vocea ei clipesc nestemate sarate. Poti sa ma iei de unde m-ai lasat? 
-In 30 de secunde sunt acolo. Stai linistita. Respira adanc si calmeazate. 
Si inchide. O ia la fuga din nou, pe acelasi drum. In cateva minute e acolo, iar pe ea o gaseste stand pe o scara plangand, inconjurata fiind de propriile-si brate. O strage in brate si o mangaie pe cap. 
-Shhh. Gata. Ce s-a intamplat? 
-Ai avut dreptate. spune printre lacrimile care curg fara incetare. Ai avut dreptate. Sunt o cauza pierduta. 
,,Sunt o cauza pierduta?!" Fraza asta il alarmeaza. O strange si mai tare in brate sperand ca aceste imbratisari vor avea efect si asupra lui. Strage pleopele, dar o lacrima evadeaza din fortareata in care au ramas inchise celelalte. 

Sa va mai zic de ce sunt atat de diferiti? Nu mai are rost. M-as obosi sa scriu degeaba. Povestea o sa se termine imediat. Nu mai are nici un fel de sens sa va umplu capul cu prostii. Tot ce trebuie sa retineti este ca el... el nu crede in viata de apoi. Asta e tot ce conteaza. El nu crede nici in reincarnare, nici in autosugestie. 

Usa verde pe care nu a intrat niciodata pana acum arata foarte impunator in fata ei. Ii tremura mainile, iar picioarele par din cauciuc. Nu ii mai pot sustine greutatea. Isi ia inima in dinti, aproape la propriu, si bate la usa. 
Un chip zambitor de barbat apare de dincolo. Cine l-ar vedea nici nu si-ar da seama de ce verdicte ar putea da. 
-Hey. Haide. Intra. Ma pregateam sa ma duc sa mananc si sa beau o cafea, dar cred ca o sa te gasesc la urgente daca te mai las sa astepti. Ai rezultatele alea, de la acele analize? 
Nu poate spune nimic. Da din cap in timp ce intinde niste foi colorate. 
Barbatul le studiaza atent, in timp ce se indreapta spre birou. Se incrunta usor, apoi fata i se destinde. 
-Daca vrei, mai facem o tura de analize. Dar, rezultatul e destul de clar aici. Tratamentul nu mai are nici un efect asupra ta. Hai sa ne gandim. Mai ai de trait inca... nu stiu... poate 6 luni? 
Acum abordase o mina grava, si parea ca se teme de ce reactie va avea fata. Totusi invatase sa spuna problemele drept in fata, nu pe ocolite. Acolo unde nu mai erau sanse, nu putea da sperante pacientilor. El era doctorul, iar toti ceilalti erau... ceilalti. 
Fata a tacut. A multumit, a intins banii pentru control, si a plecat. A parcurs holurile, parca mai lungi ca niciodata.
,,O sa mor... O sa mor de leucemie. O sa mor pentru ca tratamentul e o prostie." 
Abia cand ajunge in fata spitalului emotiile o coplesesc. 

Dupa ce s-a plimbat ceva vreme, s-a gandit sa se duca acasa. Avea remuscari. Ii parea rau ca a insistat. Dar ce era sa faca acum? Faptul era consumat. Cand a sunat telefonul a stiut ca ceva era in neregula. Stia ca o sa regrete. Tot drumul pe care l-a alergat pana la spital s-a gandit la cat mai avea de trait. Un an? Doi? Zece? 

A murit. Fata a murit. El a suferit, ea nu a apucat. Acele 6 luni au fost crude. Aproape la doua saptamani ajungea in spital. Isi putea permite sa primeasca ingrijire la domiciliu, dar asta nu o ajuta cu nimic. Tot timpul parea obosita. Tot timpul era, de fapt, epuizata. Iubea. Si asta ii dadea putere. Era constienta ca el va suferi. Dar nu putea ramane singura. Se temea ca cele 6 luni i s-ar fi tranformat in cateva saptamani daca renunta la el. Si oricum el, el nu ar fi renuntat la ea. 
Cele 6 luni s-au transformat in 5 luni si 2 saptamani. A murit, dar cei doi au avut parte de mai multa dragoste in acele cateva luni decat altii intr-o viata. 
Deci da, se poate spune ca povestea a avut un final fericit. Nu? Putem privi si partea optimista. 
Care au fost ultimele ei cuvinte? 
-Pis. Ne vedem in alta viata. Da? 
Iar el isi spusese din reflez ,,Eu nu cred in reincarnare". Apoi s-a razganit. Ii convenea sa creada de data asta. Daca pentru a o revedea insemna sa se tranforme in altcineva, lui ii convenea asta. 
-Sigur. Sa ma astepti acolo, undeva, da? Sa nu ma uiti. Sa nu ma uiti pentru ca am nevoie de tine. 
Iar lacrimi grele au inceput sa ii brazdeze fata. 
-Te iubesc. se auzea printre suspine. 
Dar ea era calma. Speriata ce-i drept, dar parea calma. Nu voia sa il distruga de tot. Asa ca a inchis usor ochii. Si s-a terminat. Totul. 








P.S. Postarea de mai inainte *Still Thinkin'* o sa se numeasca Final Fericit? I. Este cealalta parte a  povestii. Inceputul. E vorba de cea care a fost postata in 9 decembrie. 

Scrisoare carte M(os)C(raciun)

Buna, Mosule. Sunt tot eu, cea care, acum 2 ani de zile ti-a trimis primul mail cu lista de dorinte. Avand in vedere ca anul trecut am primit sosete, chiloti si un gel de dus de la tine, cred ca te-ai plictisit de viata. Uite, daca nu iti maintesti de mine, gasesti AICI scrisoarea. Ca sa iti improspatez memoria.
Anul asta nu mai ploua, anul asta deja a nins. I-am trimis o scrisoare si lui Dumnezeu, si, spre deosebire de tine, el mi-a ascultat dorinta si s-a scarpinat putin in cap, iar matreata lui s-a asezat pe masini si pe jos.
Acum doi ani aveam mici probleme cu exprimarea, anul asta cred ca le-am mai pus putin la punct.
Acum scriu si mai incet, ca ma gandesc ca ochii ti-au slabit si mai tare. Ceea ce nu se poate spune si despre tine. Ai ramas la fel, supraponderal, si asa o sa fii intotdeauna.
Ma gandesc ca saraca Alba-ca-zapada a imbatranit si parul ei ,,negru ca abanosul" s-a tranformat in unul ,,alb ca a lui Mos Craciun". Iar picaturile ei de sange, acum cativa ani prezentate ca a fi foarte rosii si dragute, acum probabil ca abia mai sunt indentificate printre litrii de bautura consumata. Ce ma face sa cred ca Alba-ca-zapada consuma alcool? Faptul ca ea, ca sotie, te lasa sa iesi in pijamale in fiecare an. Si mie imi plac pijamalele. Dar parca nici chiar asa de mult incat sa vin la copii si sa le zic ,,Ho Ho Ho am venit sa va iau la misto!" Pe bune acuuuum.
Am acum colegi care sustin sus si tare ca Mos Craciun nu exista. Iar eu le-am spus ca ti-am trimis scrisori aproape an de an. Prajiturile de acum doi ani, le am si acum ascunse intr-un dulapior. O sa ti le dau pe toate. Le pun frumos pe o farfurioara si langa ele, ca sa para mai atragatoare, un pahar de lapte. Lapte din care, in principipiu, a baut Fritz. Cine e Fritz? Fritz e catelul meu. Micul meu Diavol. E mic, negru, cu o pata alba pe piept si doua pete gri pe labute. Ochi caprui, dinti ascutit, ghiare ucigatoare.
Bineinteles, Fritz va fi langa brad cand tu vei intra pe usa, incercand sa il faci pe Rudolf sa isi stinga nasul si sa nu mai miste clopoteii. Si, tot Fritz, va duce o lupta grea si obositoare, pe viata si pe moarte, cu renul tau obosit. 
Stii, anul asta nu imi mai doresc mare lucru. Anul asta am de toate: zapada, imbratisari, zambete. Am tot ce imi trebuie. 
De fapt iti scriu mai mult ca sa te intreb de sanatate. Cum o mai duci? De fapt, intrebarea se pune in felul urmator: o mai duci baai, sau esti intr-un scaun cu rotile si cu o ingrijitoare care te ajuta sa de duci la baie? 


Toate cele bune, 
Andreea

marți, 21 decembrie 2010

Protitutia sufletului

Esti constient ca nu ai voie si totusi o faci. Iti incalci propriile reguli pe care ti le impui singur, iti incalci principii, dorinte, sperante, vise, tot. Doar pentru ca iubesti. Si nu doar atat. Ci pentru ca iubesti in doua parti. 
In una din ele, muzica iti mangaie timpanul la orice gand, in celalta parte, in schimb, vorbe dulci se aud si te imbratiseaza. Si atunci ce alegi? Le alegi pe amandoua. Le imbratisezi pe amandoua odata, fara nici o jena. Le iubesti pe amandoua, le auzi pe amandoua. Nu mai exista dragoste mai presus de alta. Ambele sunt mai rpesus de toate. 
Se numeste prostitutie. Iti prostituezi sufletul, in schimbul unor stari absolut necesare. Si sufletul tau stie ca nu e bine dar ii place. Stie ca nu e normal, dar nu poate renunta. 
Dorinta e superioara vointei. Nu? Dorinta invinge, mai ales la persoane ca mine. Doresc, obtin. Fapte irationale, zambete fara sens, cuvinte false, imbratisari calde, tipete calme, impacari violente. Niciodata nu e asa cum iti doresti tu de fapt sa fie. 
Tot timpul esti nemultumit. Vrei mai mult, dar nu mai poti obtine. Acela e momentul in care atingi apogeul. Si incepi sa cobori. Odata ce evoluezi, a doua dragoste dispare. Asa si prima. 
Iar asta e finalul de care toti ne temem. 

luni, 20 decembrie 2010

Semne ca exist.

Ieri, ei bine, ieri a fost una dintre zilele mele bune. Poate nu cele mai bune, dar am avut parte de persoane pe care nu le mai iubesc, dar le pretuiesc, de amintiri moarte, care nu invie sub nici o forma, de imbratisari care m-au facut sa imi revin si de sarutari care cu siguranta mi-au incalzit sufletul, in ciuda gerului de afara. 
Am deshcis ochii, am scos catelul afara. Nimic neobisnuit. Apoi, in jur de vreo ora, am stat la televizor. ,,Cat mai e? De ce nu suna? Mai dureaza mult? Oare ar trebuie sa sun sa vad daca mai mergem? Oare chiar vreau sa merg?" Si la 11 urcam intr-un logan, cu catelul plin de noroi. 
Am ajuns la intrarea in sat. In gand imi tot zburau ganduri repezi. ,,Nu vreau sa intru in curtea aia. Cate frunze de gutui si de visin erau acolo vara, atatea amintiri am eu legate de locul ala. Acum e iarna, iar eu nu pot face copacii sa infloreasca." Incercam sa gasesc scuze ca sa nu merg acolo. Nu a fost nevoie. Nu am fost nevoita sa merg. In schimb am vazut cam tot ce mancam noi de Craciun in stare... naturala. Faptul ca a trebuit sa asist la taierea porcului m-a facut foarte... altfel. Eram curioasa, scarbita, imi era mila. Porcul asta care avea in jur de 200 de kile, era o chestie mica si roz pe care o fugaream prin gradina.Am continuat cu glume si batai cu zapada. Am ras de Azorel si de Fritz, de gaina aia gri si de... mine. Mi-am revazut zgatia, pisica mea, puiul meu care avea al 5-lea set de pui. Apoi mi s-a facut dor... In loc de nume potrivite, incepusem sa botez. Eram atenta la orice detaliu, orice gest imi aducea aminte de un altul, orice cuvant ma facea sa ma gandesc la alte 7. Si am plecat. 
Am plecat si am ajuns acasa. Repede repede, schimbate. Repede repede iesi pe usa, suna, fugi, asteapta, imbratiseaza. 
Si s-a consumat si ziua aceea. Acum intunericul pusese stapanire pe tot orasul. 
,,Te iubesc." Si o imbratisare. 
,,Ai grija de tine" si un sarut pe obraz. 
,,Noapte buna" si o usa inchisa. 
Am ajuns acasa. ,,Mananci?" Nu. Calculator. Oare, a fost chiar asa de mult? Ce greu se scursese ziua aceea. Ma obosise. La 9:34 ma cuibaream in pat si ma intindeam. Atipesc. Apoi o alarma stresanta ma trezeste. Nume frumos, raspund cu zambetul pe buze. Nu las sa se vada incantarea. Cineva trebuie sa se controleze. Glume, zambete, rasete. ,,Adu-ti aminte, razi" Si rad. ,,Razi. Parca apas pe un buton." 
Apoi somn. Dormi. Un somn agitat, si nu imi mai amintesc daca odihnitor. Dormi. Pana la 2:46. Strange pleoapele, incruntate, ,,De ce e lumina?" Atunci am realizat ca cineva, acolo sus s-a gandit la mine. E luna. Pentru prima data, luna imi mangaie fata in timp ce dorm. Apoi imi amintesc de tine, cel ce ma alintai cu ,,raza de luna" si zambesc. S-a dus timpul tau, dar luna a ramas aici. A venit pana la geam la mine sa ma mangaie. Zambesc, imi feresc putin ochii, si adorm din nou cu zambetul pe buze. Metamorfoza. 
S-a terminat. 3 iubiri s-au stins pentru cateva ore. Maine o vor lua de la capat. Noapte buna. 

miercuri, 15 decembrie 2010

Magazine de vise

Vă ascult. Vă ascult şi vă văd. În stânga, e un grup de adolescenţi care fumează ceva. Nu o ţigară. E ceva diferit. În dreapta am, bineînţeles, alt grup de adolescenţi. Ei nu mai fumează. Ei au "evoluat". Ei trag uşor pe nas un praf alb. Unul dintre grupuri e foarte tăcut. Nu au nimic de spus, se înţeleg parcă din priviri. Ceilalţi, în schimb, preferă să fie gălăgioşi, să facă glume, să îşi facă anunţată prezenţa. 
Vorbesc despre persoanele care, în ciuda faptului că nu sunt majori, că au şcoală a doua zi, că hainele de firmă de pe ei sunt luate din banii trudiţi de părinţi, preferă să viseze cu ajutorul unor prafuri. Încearcă să îşi ridice moralul, conştienţi fiind că nu o să le fie tocmai bine. 
În primul grup, cel cu "joint-ul", un adolescent începe să vomite la câţiva păşi de ceilalţi. Prietenii lui nu îi dau atenţie, iar el tocmai a aflat că îşi dă peste cap stomacul atunci când trage cu prea multă poftă din ,"ţigară". Doi dintre adolescenţii din celălalt grup au aflat acelaşi lucru, deşi "alergia" se manifestă diferit. Deasupra buzei superioare un firicel de sânge apare şi se prelinge uşor. Ei nu se sperie. Ei ştiu că o să le treacă şi o să poată continua. 
Eu, una, sunt conştientă că "magazinele de vise" nu te fac decât să uiţi de problemele pe care le ai şi nu să scapi de ele. În schimb, ei, ceilalţi, uită asta. De fapt, nu pot fi sigură că măcar s-au gândit la asta. Nu îmi place să văd oameni de aceeaşi vârstă cu mine "luându-şi panica" cum se zice, în timp ce merg pe stradă şi au impresia că "tipul ăla de acolo se uită ameninţător. O fi poliţist?" 
Uneori mă gândesc că până şi numele acelor magazine îţi inspiră faptul că, după o oră, două, efectul dispare, iar buna dispoziţie şi ea, exact ca un vis pe care îl uiţi atunci când ridici capul de pe pernă. 
Cred că e timpul să deschideţi ochii, să vedeţi adevărul din spatele ambalajului! 

Il mai gasesti si AICI

Ritual pentru... gandire?!

Tocmai ma gandeam ca, atunci cand cineva vorbeste, chiar daca nu mi se adreseaza direct mie, ci unui grup mai mare de persoane, nu ma pot gandi pur si simplu la ,,ale mele".
E  nevoie de un adevarat ritual pentru a-mi putea analiza gandurile. Trebuie sa acult cu atentie discursul sau dialogul, pentru a ma asigura ca nu ma intereseaza. Daca macar putin, discursul pare interesant, imi pot lua adio de la ,,meditatia" mea. Dupa asta, daca discursul este intr-atat de jalnic, trebuie sa gasesc o carte. 
O carte, nu conteaza care, un roman, o culegere, un abecedar, orice. Nu conteaza daca mi se pare atragatoare sau nu. Trebuie doar sa o pot citi. Si ma las furata de lectura. Ma cufund incet, fara graba, de lectura. Dupa doua pagini incep sa ma gandesc la a mele, parcurgand cartea doar cu privirea, ochii mintii vad doar ganduri mici, seci, simple sau complexe, chinuitoare, dulci sau dureroase. 
Tind spre masochism. 

joi, 9 decembrie 2010

Final Fericit? I

Merg pe strada. Mainile lor au transpirat dar refuza sa se desparta. Sunt prinse intr-o imbratisare vesnica. Amandoi zambesc, dar nu spun nimic. Zambesc ca si cum ar pastra amandoi un secret. Unul pe care nu il va sti nimeni niciodata, inafara de ei. Un secret al lor.
Sunt speciali. Sunt un cuplu special, iesit din comun. Si asta o poti spune doar uitandu-te la ei. Sunt frumosi impreuna, separati dun banali.
Ea merge langa el, se gandeste cat il iubeste si cum rezista relatia lor. Nu se mai gandeste la ,,cand o sa ne despartim". Pare imposibil acum. Sunt impreuna de prea mult timp.
El stie ca sunt speciali. Stie ca sunt speciali tocmai  pentru ca se iubesc la nebunie.
Ajung in fata cladirii mari si o strange incurajator de mana.
-O sa iasa bine.
Se uita ciudat la el, speriata. Zambetul calm s-a tranformat in unul crispat, nervos.
-Nu vreau...
-Trebuie.
Nesiguranta se citeste pe chipul ei mai accentuat ca niciodata.
-O sa fie bine, ce Dumnezeu? Stii ca o sa fie bine. Calmeaza-te. Daca as fi putut veni cu tine, as fi venit.
Si ea pleaca. Fara nici un cuvant.
,,Nu te intoarce, nu te intoarce, nu te intoarce." Si nu s-a intors. ,,Nu o lua la fuga, nu o lua la fuga, nu o lua la fuga." Si nu a fugit.
Cladirea aceea ii dadea fiori. Venea des aici: in asta consta practica ei de la facultate, dar nu venise de cand era copil in alt scop inafara vizitelor si a muncii.
El isi sterse picaturile reci de sudoare care ii aparuse sub bretonul lung. Ii era teama pentru ea. Nu era chiar atat de sigur ca va fi bine.  A plecat. Asa au hotarat. O sa il sune imediat ce o sa poata vorbi.


Sa va povestesc acum despre ce e de fapt vorba, de ce spuneam ca sunt atat de diferiti.
Gandeau complet diferit. 
Daca ea credea in destin, el credea ca destinul ti-l facit singur. 
Daca ea credea in noroc, el credea ca depinde totul de tine. 
Daca ea credea in viata de apoi, el credea ca te adancesti intr-un somn vesnic.
Daca ea era supertitioasa, el era indiferent. 
Daca ea credea ca vanilia contine hormoni ai fericirii, el credea ca fericirea depinde de tine. 
Si tot asa. 


Acum el merge linistit pe drumul pe care venise. Se gandea ca, de fapt, el fusese cel care deschisese cutia pandorei. El insistase. Iar ea, dupa cateva Nu Nu Nu a renuntat si a facut ca el. Ii parea rau. Ii era frica de ce urma sa afle. Nu mai voia. Ii era frica. Credea ca facea asta pentru binele ei, dar de fapt insistase doar pentru a se simti el bine. Asta era tot ce facuse. Fusese egoist. 


Ea mergea incet pe coridoarele lungi lungi. Parca totul parea ciudat, totul era diferit. Se uita fara graba la toate numele scrise pe usi. Numele ii sunt, majoritatea, cunoscute. Unii angajati o saluta cu zambetul pe buze spunandu-si ca iar a venit sa lucreze. Dar nu. De data asta nu venise pentru asta. 

luni, 6 decembrie 2010

Stiu stiu ca nu am mai scris de mult. E perioada aia in care nimeni nu imi mai spune nimic, cand toti vorbesc mult dar nu spun nimic. Ma imt putin goala, putin distanta, putin nepasatoare, putin suparata. Cate putin din toate. Nu stiu. Ma simt bine doar cand ma alint. Si imi dau silinta sa fiu draguta si sa nu va omor pe toti. Si, cred eu, imi iese.
Nu sunt chiar ultima scorpie, cum eram inainte, nu sunt nici mieluselul ala care nu comenteaza, cum nu am fost niciodata. Sunt doar eu, satula de banalitati si de voci care imi zgarie creierul.
Singura voce care imi alina zgarieturile e prea stinsa si prea indepartata.
Cand o sa revin, promit ca o sa o fac in forta. Pentru ca stii cum sunt eu: Azi vin maine plec.