Smile

Fluturi.

2012-02-07T12:47:00.000+02:00

Totul e alb in jurul ei. Totul. Adica nimic. Se simte ca un punct lasat de un creion pe o foaie de hartie. Atat de mult alb o inconjoara. E fara limite. E fara limite si se prabuseste, incet, pentru ca nu are de ce sa se prinda ca sa se salveze. Se lasa sa alunece intr-o agonie cumplita si placuta. Da. Cumplita si placuta. O doare. O sfasie. Dar nu vrea sa simta. Vrea sa lase senzatiile astea sa o acapareze. Vrea sa se lase purtata de durerea asta la nesfarsit. Si ii place pentru ca, desi inima i se rupe in bucati mici, mici, creierul ii spune ca are dreptate si ca e bine ce a facut. E bine ca jumatate din inima ei o sa continue sa bata. O sa continue sa bata pentru altcineva. Nu stie pentru cine, dar o sa gaseasca. Si se afunda inca in albul imaculat.
Atunci pune capat caderii si isi imagineaza cum, pe dupa panza alba se contureaza forma unui castel alb. Un castel alb acoperit de fluturi. Fluturi colorati care dau incet din aripi, care se invart fara incetare. Cativa se desprind de ceilalti si o ating usor cu picioarele lor lipicioase. O ridica incet, incet si o fac sa pluteasca pana la castelul alb. Fiecare fluture devine acum o tortura. Un chin. Fiecare intra in ea si i se lipeste de inima. Se lipesc pe rand acolo, facandu-i inima sa para mai grea si corpul ei se clatina.
Dupa ce fluturii au disparut incet, incet cu totii lacrimi colorate incep sa ii cada si sa coloreze infinitul ala albicios. Nu se mai poate opri din suspine si, pe masura ce lacrimile se rostogolesc inima ei devine mai usoara., peisajul mai viu.
Totul e colorat acum in jurul ei dar fluturii... Fluturii s-au sacrificat.

Putere.

2012-01-29T09:52:00.001+02:00

Scuip-o. Injur-o. Ceart-o ca e proasta si ca nu asculta. Bate-o daca vrei. Injoseste-o ca a plecat. Ceart-o ca s-a gandit la altii. Arata-i ca o urasti si ca ai urat-o cat nu a fost langa tine. Fa-i ce vrei tu, apoi iart-o.
Nu a stiut ce sa faca si s-a complacut intr-o singuratate chinuitoare. Stia ca e slaba si nu poate sa faca fata. Dar s-a incapatanat, ca de obicei, si a preferat sa fie singura sau in compania cuiva nu tocmai pe placul ei. Si o doare cumplit acum, cand sta plangand in fata ta si asteapta sa ii dai ,,sentinta". Fata ei e rosie si lacrimile ii brazdeaza fara oprire obrajii imbujorati si fierbinti.
Sta in fata ta un moment nesfarsit in care isi da seama ca, toate chestiile astea, incapatanarea, rautatea, dorinta de a fi singura, au mai impins-o si altadata sa faca lucruri pe care nu si le dorea. Este pusa intr-o situatie in care a mai fost pusa. Alta data, insa, impacarea era iminenta. Acum nu. Acum nu e vorba de o simpla impacare.
Sta cu capul aplecat si asteapta. Ii e rusine de ce a debitat si raspunsul intarzie sa apara. Stie ca trebuia sa se calmeze inainte, sa isi faca un discurs de 30 de secunde, nu sa scuipe vorbe prea sincere timp de 3 minute, fara sa lase loc de reactie.
E curioasa, asa ca ridica ochii din pamant si se uita la tine. Ai aceeasi fata pe care o aveai cand a inceput sa vorbeasca: speriata. Ofteaza si un gand razlet ii trece rapid prin creierasul ala mic: ,,Dumnezeule, chiar eram dispusa sa fiu cuminte si... altfel". Se intoarce si pleaca. Ce rost mai are? Oricum raspunsul nu o sa fie in favoarea ei.

Om Mare.

2012-01-08T13:28:00.000+02:00

Sta scufundata in patura moala si se gandeste. Somnul i-a zburast de mult si nu oricat ar incerca nu poate adormi. Sta intinsa in patul in care a varsat sute de lacrimi si care a inghitit sute de suspine.
Acum, mai mult ca niciodata, realizeaza ca nu vrea sa se faca mare. Vrea sa ramana mica, o copila care pluteste neincetat printre zambete si ganduri bune. Vrea sa fie iubita de toata lumea si sa ofere in schimb mai multa iubire. Nu vrea sa mai urasca sau sa se enerveze. Si totusi i se pare inevitabil.
Se gandeste ca, daca ar face un efort, ar putea fi om mare si, in acelasi timp, sa ii iubeasca pe toti, cu tot cu imperfectiunile lor enervante. Dar realizeaza apoi ca prea putini ar iubi-o inapoi. Prea multa dragoste oferita si prea putina ajunge inapoi la ea. Ea trebuie sa fie in permanenta iubita ca sa nu sufere, ca sa nu planga.
Nimeni nu o mai alinta acum, toata lumea o critica. Nimeni nu o mai sprijna, toata lumea o paraseste daca esueaza.
Nu stie ce sa faca. E singura, mai singura ca niciodata. Nimeni, nimeni nu o poate ajuta.
Ofteaza si aprinde lumina. Vrea sa citeasca.

Umbre.

2011-12-25T23:13:00.000+02:00

Stateau indiferenti pe doua scaune aproapite si totusi, atat de departe unul de altul. Dragostea lor s-a dus. S-a scurs printre anii lungi si grei care a trecut, printre zilele frumoase si insorite care au fost. Nu-si mai vorbesc de mult. Nu mai au ce sa isi zica desi, rareori, isi mai adreseaza din cand in cand cate un cuvant. Mai mult din surzenie decat din plictiseala. Pentru ca au trecut prin multe impreuna dar acum tot drumul lor s-a sfarsit.

Parul carunt, mainile batrane, fetele ridate si pielea lasata ascund orice farama de tinerete care obisnuia sa fie acolo. Tineretea lor s-a dus, ca timpul zboara indiferent.

Doar ochii au ramas tineri si zbuciumati, intr-o continua cautare. Cauta amintiri vechi care inca le fac inima sa tresalte de bucurie si fericire. Dar nu vorbesc despre asta. Prefera sa se bucure singuri de momente traite impreuna.

Dimineata mananca impreuna cate doua felii de paine prajita cu unt, beau cate o cafea amara si, uneori, isi zambesc complice. Apoi ies impreuna pe plaja, carand fiecare cate un scaun si cate o umbrela. Si stau acolo pana la pranz, scufundandu-se in valurile care se sparg in nisip. Pranzul se consuma, de regula, rapid si lipsit de conversatie. Locurile de pe plaja sunt ocupate din nou, scaunele se afunda si mai mult in nisip. Indiferent de cat de cald e afara ei stau acolo. Stau acolo gandindu-se.

Unii ar spune ca au o viata trandava, ca tot ce fac este sa fuga de realitate, de lumea adevarata din oras. Dar ei stiu ca nu e asa. Au o viata extrem de activa. Emotiile lor galopeaza printre tot felul de amintiri si vise.

2011-12-24T23:24:00.000+02:00

Nu poti. Nu poti sa ma invinuiesti pentru zilele tale proaste. Nu poti sa arunci vina pe mine cand viata ti-o ia inainte. Si stii ce fac acum. Stii ca suspin incet si ma fastacesc in scaun dar nu-ti pasa. Vrei sa imi arati cat de indiferenta iti sunt si cum inferioritatea mea se dovedeste in fiecare gest, fiecare vorba. Crezi ca plang pentru ca sunt suparata, ca am remuscari. Dar nu. Nu stii care e adevarul.
Nu stii ca fiecare lacrima pe care o vars ma face sa te urasc mai tare. Si mai tare. Si faptul ca realizez asta ma face sa plang in continuare.
Faptul ca trebuie sa raman aici, cu tine, cu voi ma face sa plang. Pentru ca pana TU nu dispari, eu nu am viata mea. Eu iti duc tie viata. Eu sunt ce tu nu ai fost niciodata. Si nu vei fi vreodata. Sunt marioneta ta, dar pana intr-un punct. Odata o sa rup sforile care ma tin legata si o sa plec departe, sau o sa ma prabusesc fara viata, nefiind capabila sa ma misc de una singura. Dar cel putin nu o sa ma mai poti controla.

Si tu! Tu! De ce ma chinui?! Nu te mai uita la mine! Nu imi mai arunca privirile alea! Dumnezeule... Imi e atat de dor de tine. ATAT de dor... Nu-mi vine sa cred. Vorbim si ma inveselesc, dar cand ,,conversatia" noastra ia sfarsit realizez ce e de fapt. Nimic. Nu e nimic. Nu o sa mai fie nimic cum era inainte. Nimic. Indiferent de cum o sa decurga lucrurile nu o sa mai fie la fel. Fiecare a gresit, si poate eu mai mult. Dar cand tu ai gresit, eu am stiut sa iert. Tu nu esti capabila sa MA ierti. Pentru ca altora le-ai iertat miscarile care nu ti-au convenit. Dar ce conteaza...? Nu? Acum ai pe altcineva. Altcineva poate sa aiba grija de tine. Altcineva te iubeste si te mangaie cand ai nevoie, nu? Si poate se pricepe mai bine ca mine.
Scuze ca eram indragostita.

Anger.

2011-12-16T16:20:00.000+02:00

Tipa inebunita de furie si el nu face nimic. El o priveste cu indiferenta si ii arunca, din cand in cand, cate o fraza cu atentie aleasa, ca odata ce ajunge la ea sa o faca sa inchida ochii pentru o secunda si sa inspire adanc. Dar nici aerul si nici tipetele nu o sa o mai faca sa se opreasca. Lacrima dupa lacrima ii ineaca fiecare zbierat dupa un scurt moment in care pluteste in aer. Durerea e imposibila. Il uraste asa de tare!

Dar deschide ochii si se trezeste. Acum adevarata durere o imbratiseaza si adevaratele lacrimi ii mangaie fata. Stia ca nu trebuia sa adoarma dar oboseala a rapus-o. Ridica cartea care a picat pe jos in ora pe care a dormit-o si se duce la baie. Se spala pe ochi si se pune jos, langa perete. A mai stat acolo si altadata doar ca de obicei cineva deschidea usa si o ridica in brate. O ducea in pat si o mangaia, ii alina durerea. Azi nu mai e nimic si faianta rece nu face decat sa isi aduca aminte de cuvintele mai reci pe care le primea. Ofteaza si isi sprijina capul pe genunchi. Sta acolo si realizeaza ca nu e bine. Nimic nu e bine. Isi face un plan simplu si incearca sa se ridice dar se simte bine acolo. Respira incet, mai ofteaza odata si inchide putin ochii. Un somn linistit o cuprinde dupa o saptamana de nesomn.
Sta in baie, intr-un colt si doarme. Se aprinde lumina pe hol si tresare. Se ridica si iese din baie mai odihnita decat a fost toata saptamana dupa ce bea o cana imensa de cafea. Se duce in pat fara sa o bage in seama pe fiinta care comenteaza langa ea. Nu mai adoarme dar se simte mai bine. Si sufleteste dar si fizic. Asteapta sa sune ceasul si, dupa o ora jumate, asteptarea ia sfasit. Se ridica si se uita pe geam, ca de obicei. Lumanarea se stinge acum, incet, in ultimele picaturi de ceara. Zambeste trista si deschide usa dulapiorului. Se uita pierduta fara sa stie ce cauta si se sprijina de muchie. Pune mana pe perie si si'o trece prin parul ciufulit fara sa se uite in oglinda. Se spala pe fata si se intoarce la dulapior. Se machiaza repede si se schimba. Se dezbraca de pijamalele primitoare ca sa aleaga o pereche de blugi incomozi si o bluza prea decoltata. Se priveste in oglinda si da, relativ multumita, din cap. Se putea si mai rau. Duce mana, ca de obicei, la gat, unde obinuia sa fie un lantisor tot timpul rece. Cu ocazia asta isi aduce aminte si de parfum si deschide repede dulapul. Ii place cum miroase. Miroase a dimineata de vara, a stare de bine. A soare. Miroase a soare si ii place. Miroase a amintiri. Intra in bucatarie si insfaca cana mare nespalata din ziua anterioara. Pune cafea in ea pana cand nu mai curge nici din ibric. Miroase cafeaua acum rece si se aseaza in fata geamului, langa bolul de fructe care ii repugna acum. Se uita pe geam si realizeaza ca nu ar putea recunoaste pe nimeni de acolo din cauza cetii. Zambeste. Ofteaza. Cainele tipa langa ea. Se incalta cu bocancii fara sa ii lege si iese cu sireturile imprastiindu-se pe trotuar si cana de cafea in mana. Cine ar vedea-o ar crede ca e depresiva sau alcoolica sau amandoua si s-ar intreba ce altceva e in acea cana inafara de cafea, dar nu ii pasa. Merge incet, fara sa se gandeasca la nimic, uitandu-se in gol. Se impiedica dar isi capata repede echilibrul. A calcat pe sireturi. Lasa cafeaua pe o scara din apropiere si isi leaga frumos sireturile. Se intinde dupa cana si are impresia ca e mai putina. Ridica din umeri si bea in continuare. Ajunge acasa si lasa cana pe cuier, pe hol, isi ia geanta si geaca si pleaca. Ipod-ul ii canta o melodie deprimanta asa ca il opreste. Ii place sa nu se gandeasca la nimic. Se bucura ca nu mai doarme, ca nu mai doare, ca nu mai viseaza. Ar vrea sa fumeze, simte nevoia sa isi calmeze si interiorul, sa il faca sa arate la fel de linistit ca exteriorul dar nu are timp. Isi urmeaza rutina, scrie si face tot ce i se cere, dar fara cuvinte irosite.

El.

2011-12-09T22:36:00.000+02:00

Inconjurat de ceilalti, sta relaxat si vorbeste ca si cum nimic nu l-ar preocupa. E 6. Ea nu apare pana dupa 8. Trece o ora. Tonul vocii lui se schimba, nu mai are stare. Inca o ora. Trebuie sa vina. Ea intotdeauna vine.

7 jumate. Timpul parca sta in loc. Nimic interesant de discutat, subiectul ''Ea'' e inchis de mult. Toata lumea tace. Isi priveste pantofii si ofteaza.

7:45. Nimic nu se intampla. Tigara dupa tigara se stinge pe podea, sub piciorul lui. Isi indreapta incontinuu privirea spre geam. Poate vine mai devreme. Poate trece pe aici. I-ar placea sa o vada acum cu parul in vant mergand repede, cu castile in urechi si zambetul permanent. I-ar placea sa o vada plangand. Asta ii place cel mai mult. Vine si se prabuseste la el in brate cautand un loc cald langa inima lui. Si are grija de ea. O inveseleste. O iubeste si o ia in brate. De la inceput l-a placut pentru ca o tinea in brate tot timpul. Nu trebuia sa ii spuna. Pur si simplu se ducea spre el si o strangea intr-o imbratisare calda.

Acum realizeaza ca nu a mai fost de mult cum era atunci. Se gandeste la perioada aia de demult si ofteaza iar. Se intereseaza de ceas: 8:00. O sa apara. In jumatate de ora o sa apara. Stie ca o sa apara. Ar sti si de unde sa o ia, sa o intampine pe drum ca sa nu o lase singura pe intuneric. O ultima tigara se aprindre intre buzele lui. Priveste in jos din nou, isi studiaza incaltarile, si ofteaza resemnat, ca si cum ar fi renuntat. Dar de ce?

O tristete care a stat in spatele lui, lipit de el, il cuprinde acum. Trage un fun disperat, ca si cum de tigara aia atarna fericirea lui. Dar nu. Nu are dreptate.

Fericirea lui s-a dus. A plecat, mami. A plecat.

Esti singur acum. Esti singur si stii ca o sa iti fie dor de mine. Asa cum si mie o sa imi fie de tine.

Sip. Kiss. Bye.

Razbunare

2011-11-27T14:03:00.000+02:00

Pentru ca spera in secret ca nu vei dormi o noapte pentru ca iti troneaza peste ganduri. Pentru ca spera sa te indragostesti de parfumul ei si de ochii calzi, aproape mereu umezi de o lacrima razleata.
Vrea sa danseze in ploaie si sa se simta libera, asa cum se simtea odata cand, fara sa ii interzica nimeni, putea sa aleaga sa sara in toate baltile posibile, putea sa alerge cu prietenii prin apa si sa se distreze.
Poate ii e dor sa se simta sigura pe ea, sa stie ca nu depinde de nimeni si ca sentimentele ei nu ii pot afecta deciziile. Dar acum nu. Acum nu mai poate fi sigura de nimic. Acum poate sa se prabuseasca, sa se transforme intr-o ruina doar prin doua cuvinte spuse la repezeala. Acum s-a inventat pentru ea durerea si frica, frica de singuratate. Pentru ca stie ca a ramas singura... Oare a cata oara?
Un pas gresit si o sa fie mai singura decat a fost vreodata...
Se gandeste uneori, cand se pune seara in pat, cand se scufunda in pilota moale si perna deja obisnuita cu gustul sarat al lacrimilor, la tot ce i se intampla. Aseara a adormit cu telefonul in mana, asteptand sa ii vina o idee. Asteptand ca raspunsul sa ii apara in minte si sa se materializeze de unul singur pe display-ul telefonului.
Aseara nu era sigura de ce, dar simtea o furie care mocnea, o furie veche care ii inspira doar o pofta nebuna de razbunare... Razbunare pe ce? Pe cine? Asta nu stia... Nu avea nici cea mai vaga idee...
Aproape orbita de furie, sau, de fapt, de lacrimi, se foieste o vreme in pat, bea de cateva ori apa, in speranta ca spasmele se vor linisti si lacrimile vor inceta, adoarme cu telefonul in mana si cu speranta ca o sa isi aduca aminte raspunsul.
Si poate si-a amintit, dar era tarziu si somnul o cuprinsese, poate in vis i sa aratat, dar a uitat pana dimineata cand lumina i-a invadat camera.

Ce e marea?

2011-11-15T18:52:00.000+02:00

Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început.

De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic.

Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta.

Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo.

Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze.

-Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine.

Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.

-Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi... Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi.

Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.

Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.

Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc.

-Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine.

Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele.

Don't ask, Don't tell

2011-10-15T11:23:00.000+03:00

Pentru ca era o vreme cand ma bazam numai pe tine si cand stateam in telefon doar ca sa te aud plangand. Si era atunci, de mult, un moment in care apelai la mine si iti placea sa ne petrecem timpul impreuna. Acum, sincera sa fiu, nici macar nu as posta asta, de frica sa nu citesti, sa nu te recunosti. Nu mai fac nici un gest dragut, daca ai de gand sa imi tai avantul din prima. Te las pe tine. Te las pe tine sa te chinui sa imi castigi simpatia si poate asa, odata, o sa te simti si tu multumita de tine cand primesti o imbratisare din suflet, nu din scarba.
Poate o sa simti nevoia sa ii spui cuiva cat esti de fericita si nu o sa ai cui, sa simti si asta. Pentru ca asta doare. Doare cand te gandesti ca odata a fost cineva, iar acum s-a dus dracului totul. O sa fii atat de fericita incat o sa simti ca plesnesti de buna-dispozitie, si o sa iti piara tot cheful de viata cand o sa vezi ca de fapt, esti fericita singura sau, oricum, persoana care te-a facut sa ajungi in al 9-lea cer nu e potrivita, nu iti satisface nevoia de a impartasi starea asta de bine.
O sa simti. Si o sa iti para rau. Cel putin mie mi-a parut. Pentru ca da, eu acum, daca am nevoie, raman fara nimeni. Daca simt nevoia de o imbratisarea mi-o ofera patura, daca simt nevoia sa plang pe umarul cuiva trebuie sa ma multumesc cu perna.
Pentru ca de acum, nu mai fac nici un gest. Ma razvratesc si nu mai lupt pentru atentia ta. Nu. De ce sa imi dau doar eu silinta? De ce sa ma prefac fericita doar pentru ca ti-as distruge zambetul de pe fata zicandu-ti ce simt de fapt? Nu. Nu. Sunt singura de-acum. Pentru tine? Nici un loc. Nici un loc in inima mea, in lacrimile mele. Nicaieri.
Pentru ca atunci cand tu voiai sa te plangi sau sa te bucuri, eram langa tine fara exceptie. Dar daca eu vreau, ei bine, asta e cu totul alta poveste.
Daca vreau sa iti zic cat de fericita sunt ,,te ignor, te-am inlocuit". Si de plans, de plans nu am mai plans la tine pentru ca stiam, stiam ca o sa te simti jalnic cu mine. Imi pare rau. Imi pare rau pentru ca am incercat.
Imi pare rau... serios... Dar pentru mine, acum, esti o oarecare.

Let's play ,,Don't ask, Don't tell".

Tu sau Ea? Totuna.

2011-09-25T15:48:00.001+03:00

Pentru ca aude, incet, inabusit, undeva, un planset. Priveste in jur: nimic. Inca cativa pasi. Da la o parte usa. Niste ochi mari, aproape speriati dar intr-un fel resemnati, o privesc, plini de lacrimi. Ar intreba ce s-a intamplat dar se gandeste ca probabil nu e treaba ei. Inchide usor usa si se pune langa cea mica, cu genunchii stransi la piept, si isi aseaza capul in maini. Ochii continua sa o priveasca si un zambet timid traverseaza fata uda.
,,Esti suparata?" Da, spune ea. ,,De ce?" Stii de ce. ,,Voiam sa vad daca ai puterea sa recunosti." Nu o am.
,,Vad. Pareai linistita, chiar bine dispusa cand ai venit aici." Stii ca cel mai bine imi ascund supararile zambind. ,,Inca esti in stare?" Am de ales?
Si fata uda, acum serioasa, incepe din nou sa fie brazdata de lacrimi grele si sarate. Si ea incepe sa planga. Nu mai poate sa se abtina.
Pe tine te las sa plangi de fiecare data. spune ea. ,,Pe mine nu ma vede nimeni aici. Si tu ti-ai pierdut de multe ori cumpatul si te-ai arat slaba." Sunt dati in care nu ma pot abtine. Cum te-am gasit atat de usor acum? ,,Mintea ta e goala in momentul asta. Levitezi in jurul unei singure probleme. E spatiul asta gol, si eu... sau tu. Nu mai ai obstacole care sa te faca sa nu ma gasesti."
Ea plange in continuare. Atat poate sa faca. Mai mult nu. Plange si, printre suspine, sopteste: Multumesc. Multumesc ca ai grija de mine si nu ma lasi sa bocesc ca un copil cand nu suntem singure.
Prima fata brazdata de lacrimi se lipeste de cea de-a doua si zambeste. ,,Cu placere. In plus, trebuie sa am grija de tine. Tu, esti eu. Si invers."

2011-09-23T23:48:00.000+03:00

Cateva picaturi curg de sange picura incet pe masa din sufragerie.

pic pic pic.

Sange de curva. se gandeste. Stie ca, oricum, toate femeile au asta in vene.

pic pic.

Sunt infantila.
A facut lucruri urate, dar vina a aruncat-o asupra sangelui murdar din ea. ,,Sunt curva. Si nu, nu chiar in sensul ala. Ele iti cer bani, eu iti cer sentimente, te satisfac, la fel si eu, apoi pleaca. La fel ca mine."
Nu a realizat, pana acum, ca desi ea face asta altora, sunt si altele care ii vor face ei la fel. Si ele probabil ca arunca vina pe aceeasi cantitate mai mare sau mai mica de sange de curva din venele lor. Sau poate ele nu au deloc resentimente.
Ofteaza si priveste picaturile rosii care continua sa cada pe masa.
pic pic pic.
O doare putin locul in care cutitasul a alunecat pe pielea transpirata dar nu ii pasa. Spera doar sa iasa. Spera ca modul asta ingrozitor de a fi sa iasa din ea, sa o vindece de imprudenta. Si spera ca, facand asa, sa le vindece si pe celelalte. Dar, undeva, in sinea ei, stie ca ii e imposibil.
pic pic pic.
O palma i se lipeste repede de obraz si o face sa tresara.
De ce m-ai lovit? se uita uimita.
Cine te vrea, cine te iubeste, nu o sa vrea sa te schimbe niciodata.
O lacrima nestapanita i se prelinge usor peste obrazul deasemenea transpirat si se opreste doar in mica pata de sange de pe masa, incepand sa il dilueze incet.
pic.
Inchide ochii si o alta lacrima aterizeaza in acelasi loc amestecandu-se incet cu acea culoare intensa. O pereche de maini o inconjoara si o strang tare.
Nu mai plange. O sa plece. In plus, stii, o sa iti zic cand o sa plec. Nu te las de izbeliste. Iti zic cand vreau sa ma duc la o alta... o alta curva. O sa afli inainte sa plec.
Priveste uimita.
Multumesc. ironic ii scapa pe buze, dar nu pare a fi sesizat.

Imi pierd mintile.

2011-09-20T21:59:00.000+03:00

Tipa. Tipa. Nimeni nu te poate auzi aici. Dincolo de peretii astia goi si reci nu e nimeni. Nimeni. Nimeni nu vine aici. Nimanui nu ii pasa ce fac eu aici, sau tu. Tipa cat poti. Iti place? Iti place, nu? Stiiiu. Stiiu. Ai asteptat atat de mult sa poti sa faci asta. Sa poti sa plangi, sa tipi, si gemi fara sa te auda nimeni, nu? Ai asteptat atat de mult timp sa iti exteriorizezi toate sentimentele tale mici si lipsite de inocenta.
Apropo de Inocenta. Mai ai vre-un strop de inocenta in tine? Inocenta din gandurile tale a disparut de mult. Nu ii mai pasa nimanui de ce gandesti pentru ca nu gandesc curat. Ti-ai patat mintea de noroi, ura si egoism, iar de ego-ul tau... Nici nu mai vorbesc. Uimesti pe toata lumea.
Inca esti spontana stiu, si inca te poti preface ca esti copil, inca te poti preface ca nu iti pasa. Dar vrei sa plangi.
Ai vrea sa mergi pe strada si sa plangi, iar lumea sa nu se uite ciudat la tine. Ai vrea sa le plangi nefericirea pentru ca in ziua de azi, oamenii nu mai stiu ce e fericirea. Sunt simple victime ale sistemului. Pentru ei, falsa fericire sunt banii. Dar banii vin, pleaca, vin din nou, ramai fara. Si nu e bine.
Te simti rau, deprimata? Meriti. Gandestete la cata lume ai ranit, cata lume se simte exact la fel din cauza ta. Pentru ca nu esti in stare de nimic. Vii, pleci, vii, pleci din nou. Cand ai chef, cum ai chef. Nu esti legata de nimic si totusi esti legata de toti: de aia te intorci, nu?
Stiu ca ai niste sentimente mici pentru toata lumea in inima ta aia mica si aproape putrezita. Sentimente mici dar puternice. Am spus si o mai repet: nu esti sfanta si nici perfecta. Esti constienta si asta imi place.
Citesti carti de dragoste, carti despre iubiri ascunse, casrti despre iubiri neimpartasite. Si iti place. Iti place sa crezi intr-o poveste de genul, doar ca stii ca nu o sa ai niciodata rabdarea necesara, sau puterea ca sa obtii o dragoste de genul.
Esti mica si fraiera. Ma uit spre cer si iti vad toate durerile agatate de stele. Stelele sufera si ele, suportand greutatea tristetilor tale. Ai incercat sa inveti din carti sa fii vesela, dar nu ai reusit. Ai incercat sa inveti din filme sa nu iti pese, dar ti-a fost imposibil. Ai incercat sa inveti de la altii ce e egoismul si nepasarea, dar mai rau ai facut. Mila ta vesnica, sufletul tau mare si in acelasi timp mic se sprijina de un perete. Sau nu, peretele se sprijina pe suflet. Tu ai obosit si ai vrea sa pleci departe. Sa uiti de stres si durere.
Sa iti ascunzi tusea intr-un servetel si ochii sub parul lung.
Vrei o viata perfecta? Nu vrei, pentru ca stii ca nu ai cum sa o obtii. Pentru tine idealul e sa nu ranesti pe nimeni, dar poate, tocmai din cauza milei tale nesfarsite si a spontaneitatii tale false de copil ranesti. Pentru ca sunt persoane care se indragostesc de tine, iar tu le retezi, fara nici o intentie aripile. Te doare, dar iti place. Nu regreti nimic, dar iti pare rau. Nu arati placerea sau tristetea. Masca ta e de ceara. Se topeste doar cand ai langa tine un suflet cald. Foarte cald. Si, pentru moment, sufletul ala nu a venit, iar cand va veni, vei trece pe langa el fara sa il bagi in seama, de frica ca iti va afla secretele.

Criza de personalitate

2011-09-17T00:02:00.000+03:00

Serios? Serios? Cere mult? Nu e o sfanta, nu e perfecta, e tot timpul incordata si tot timpul cu ochii pe amanunte. Nu vrea sa ii scape nimic. Dar iubeste. Stie sa iubeasca. O bucura lucrurile mici si stie ca ar vrea sa danseze odata ca in filme, printre frunze portocalii care cad, sau pe langa un cires care se scutura in timp ce soarele il face sa arate ca in povesti, sau sa inceapa sa ninga cand ofera un prim sarut.

Vrea ceva romantic. Poate o poveste cu un print pe un cal alb, poate o noapte instelata in care sa priveasca cerul minunat de mana cu un oarecare. Vrea sa aiba aprte de tot ce e mai bun alaturi de fiecare. Vrea sa aiba parte de distractie. Nu sa se axeze pe o singura persoana. Incepe sa se simta sufocata. Ar plange, dar nu mai are voie.

Scrie. Scrie pentru ca nu poate sa spuna nimic cu voce tare. Planga inauntru si totusi stie ca nu are voie sa vorbeasca cu nimeni. A avut grija sa ii lase balta pe toti.

Fara inima, egoista fata cu par ciudat. Ce cauti aici? Asta nu e lumea ta. Aici doar ranesti. Si stiu, stiu ca si pe tine te doare, dar cineva trebuie sa se sacrifice. Tu stii sa faci asta?

Nu. Ea nu stie sa taca. Ea vrea sa se rataceasca de lumea asta. Vrea sa isi gaseasca pe cineva de care sa se simta extraordinar de atasata. Ar vrea sa traga de timp dar cu ce folos? Timpul nu face nimic. Timpul nu o ajuta. O imbatraneste. Poate ii face parul sa para mai infoiat si ochii mai stralucitori. Dar acum simte ca se ofileste. Viata ei scade in intensitate si isi da seama ca tot timpul e nervoasa. E prea incordata. Asta nu e ea.

Vrea sa plece. Sa plece. Dar nu poate.

Iubesc. isi spune. Incearca sa isi gaseasca o scuza pentru propriile'i actiuni. A trecut de mult momentul in care se putea minti singura. Nu intelege gresit. Iubeste. Iubeste cu patima, dar nu indeajuns de multa patima incat sa se schimbe, sa isi nege personalitatea, sa devina cuminte si temperata. Nu.

Ii place sa fie spontana si se simte ca si cum zilele acelea, pline de soare, zambitoare, s-au dus. Nu mai vrea. Se simte secatuita de puteri.

Isi canta durerea si isi scrie grijile incet. Isi mai agata un vis de un varf de stea si strange pumnii pana simte cum unghiile i se infig in carne. O doare dar nu vrea sa se opreasca. Nu scade forta cu care strange si stie ca daca ar relaxa mana, ar deschide poarta lacrimilor. Nu se mai umileste. Acum e ea, si nu ii pasa. O sa fie din nou ea.

Isi promite asta. Stie ca o sa dureze pana o sa reuseasca sa se convinga, dar vrea din nou sa fie incantata de lucrurile mici pe care i le ofera viata, ca atunci cand a gasit o lalea pe jos, intr-o zi de primavara in care se plansese ca ea nu a primit nici o floare.

Atunci a fost atat de fericita incat a lipit floarea in jurnalul ei mic si a scris pagini intregi despre fericirea ei. Pentru ca unii nu inteleg gesturile astea mici.

E putin paranoica, dar nici voi nu sunteti perfecti. Vrea sa isi cante fericirea si stie ca daca o opriti o sa incete sa zboare. O sa fie una de'a voastra pentru vesnicie, si nu va sti cum sa evadeze.

Intr-o conversatie mai profunda, a zis ca lumea se duce pe pula, si ea face parte din lumea asta. Acum isi da seama ca greseste. Nu o sa faca asta. O sa fie cea mai fericita fiinta. O sa fie toata un zambet si o sa isi ia incet incet toate sperantele pe care si le-a agatat de stele. O sa le faca sa devina realitate.

Pentru ca poate nu e perfecta. Dar e optimista. Si poate ca nu are sens ce gandeste. Dar stie ca cine trebuie va intelege. Stie ca poate sa se faca inteleasa, iubita, placuta. Poate nu de toata lumea si peste tot. Dar o sa reuseasca, pentru ca nu viata trece peste ea. Nu o sa accepte asta. O sa treaca ea prin viata, dar, indiscutabil, cu un zambet pe buze. Pentru ca poate sa iubeasca si sa fie iubita cand vrea ea, cat vrea ea.

Pentru ca totul este auto-sugestie.

And what scares me the most is to lose all that hurts.

Urma - Slide

Pssst. Calm!

2011-09-15T21:05:00.000+03:00

E geloasa. E atat de geloasa, atat de posesiva, atat de incapatanata. Si aude ,,Termina. Nu poti sa faci nimic cu temperamentu' asta exploziv" Dar nu poate. Oricat de mult s-ar abtine, explodeaza. Si nu ii place, nu ii place sa incerce ceva, si sa nu ii iasa. Cand are o problema reuseste sa o rezolve, sau macar incearca si se chinuie pana cand isi da seama unde greseste. Acum e incapabila de autocontol.

E vesela. Merge vesela. Abia asteapta sa il vada, sa ii spuna ca azi s-a abtinut si nu a comentat la un profesor prea putin uman ca sa isi tina gura. De regula, ar fi comentat pana cand s-ar fi ales cu o nota mica, sau pana cand ar fi ramas fara argumente. Dar azi a tacut cand a fost calcata in picioare. A tacut petru ca s-a gandit la ce au zis altii. E vesela ca a reusit sa se supuna. Ajunge si fata ei devine si mai luminoasa.

,,Hei" spune in timp ce lipeste o ventuza zgomotoasa peste buzele alea pe care le cunoaste. Si incepe conversatia. Si simte cum o mananca, o mananca pe dinauntru cuvintele alea lipsite de sens. Si tace. Si tace. Si tace.

,,Hai nu fi suparata."

Gelozie. Gelozie. Pentru ca daca ea rosteste aceleasi cuvinte nu e bagata in seama. In schimb, daca altcineva spune un lucru dragut, rezultatul este ,,Stii ce mandru sunt de mine?"

Si tace in continuare si nu se plange. Incearca sa se abtina, dar stie ca nu poate. E suparata. Pleaca. Toata saptamana asta chinuitoare o acapareaza. Vrea sa planga, dar se abtine.

,,Ce faci tu cu caracterul asta exploziv?"

Mintea mea

2011-09-01T02:40:00.000+03:00

Pana acum am stat cu ochii inchisi. Am stat cu ochii inchisi si nu am vazut mare lucru. Doar forme indepartate, fara culoare. Ca un miop care si-a pierdut ochelarii.

Acum simt ca am deschis ochii. Cand m-am lasat dusa de val, fara sa ma gandesc la ceva anume, mintea a inceput din nou sa lucreze, sa chitaie si sa se fastaceasca de placere. Se intinde dupa ce a stat adormita. Se misca pe o parte si cealalta si ma face sa vars orice cuvant. Sunt obosita. Simt nevoia sa ma culc dar nu pot. Mintea mea lucreaza, scuipa, vomita, transpira tot ce pana acum am tinut in mine.

Acum vad fiecare amanunt, fiecare detaliu colorat, fiecare expresie a fetei. Aproape ca iti pot vedea muschii pe care ii contracti cand zambesti, cand te incrunti, cand vorbesti cu mine. Acum vad tot. Vad iubire, ura, teama... Si eu ma hranesc din ele. Am devenit egoista. Ma hranesc din durerea voastra, din toate amaraciunile. Si par draguta, accesibila, dar nu sunt. Nu mai pot. Nu ma pune sa iti explic de ce.

Creierul meu tocmai a iesit dintr-un impas gigantic. Sunt curioasa cat o sa tina. Anul asta mintea mea a refuzat sa lucreze, sa miste, sa imi sopteasca macar cateva cuvinte.

Mintea mea spun? Mintea mea refuza sa colaboreze 3 sferturi de an, si celalat sfert.. il doarme.

De asta nu retin chipuri, nume... E greu. Uneori ma trezesc cu fata bagata in patura, iar cand ridic ochii si ma uit... ridic ochii si ma uit in oglinda; simt ca nu ma recunosc. Sunt lenesa. De ce? De ce acum? De ce? Nu vreau sa fiu lenesa. Imi place sa topai... Imi place sa tip, sa urlu, sa va enervez. Imi place sa imi vand starea mea buna de spirit, pentru ca stiu ca unii o cumpara, iar daca nu, va fac sa o cumparati, astfel incat sa primesc inapoi iubire. Simt nevoia. Niciodata nu ma satur.

Uneori stii.. Am nevoie de tine. Am nevoie de tine si tu nu esti aici. Dar nici eu nu iti mai sunt alaturi. Acum, dupa ce mi-ai reprosat lucruri, vad viata altfel. Vad ca ai dreptate, dar nu pot sa gasesc o explicatie. Totusi imi e rusine sa te sun, iar orgoliul o sa ma impiedice intotdeauna. Nici macar nu stiu ce sa iti zic. ,,Am nevoie de tine"? Nu m-ai crede niciodata. M-ai expedia din 3 vorbe si m-ai face sa sufar.

Scriu acum, dar nu imi cer iertare. Nu vreau sa imi cer iertare pentru ca daca o fac acum... nu o fac pentru tine. O fac sa ma simt eu bine. Dar nu inteleg de ce. Nu inteleg de ce egoul asta a rasarit brusc, si de unde?

Imi fortez mana sa scrie acum... Mintea mea a adormit din nou... Poate chiar e tarziu...

I wanna need your love.

I'm a broken rose.

2011-09-01T01:02:00.000+03:00

Nu pot sa mai scriu.

Diavolul si domnisoara Prym

2011-08-21T23:35:00.000+03:00

Redau aici NOTA AUTORULUI (pentru cei care nu stiu, e vorba de Paulo Coelho, din nou) pentru ca nu pot sa transcriu toata cartea. Cred ca e mai mult decat deajuns pentru a va convinge sa o cititi. O recenzie ar fi inutila.

Prima legenda despre Scindare ia nastere in Persia antica: dupa ce a creat universul, zeul timpului isi da seama de armonia din jurul sau, dar simte ca-i lipseste ceva foarte important - un tovarat cu care sa se bucure de toata frumusetea aceea.
Vreme de o mie de ani se roaga sa aibe un fiu. Istoria nu spune cui i se roaga, dat fiind ca el insusi e stapan atotputernic, unic si suprem; cu toate acestea se roaga si, in cele din urma, ramane insarcinat.
Vazandu-si dorinta infaptuita, zeul timpului e cuprins de cainta, constient fiind ca echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea tarziu - copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentarile sale este ca pruncul pe care-l purta in pantece sa se scindeze in doi.
Legenda povesteste ca, asa cum din rugaciunea zeului se naste Binele (Ormuzd), din cainta lui se naste Raul (Ahriman) - frati gemeni.
Ingrijorat, el randuieste totul astfel incat Ormuzd sa iasa primul din pantecele sau, dominandu-di fratele si evitand ca Ahriman sa dea de furca universului. Cum insa Raul e istet si capabil, el izbuteste la ceasul nasterii sa-l imbranceasca pe Ormuzd si apuca sa vada cel dintai lumina stelelor.
Consternat, zeul timpului se decide sa creeze aliati pentru Ormuzd: face sa ia nastere rasa umana care va lupta imrepuna cu el pentru a-l domina pe Ahriman si a evita ca aceasta sa puna stapanire pe toate.
In legenda persana, rasa umana se naste ca aliata din urma. Alta istorie despre Scindare va aparea insa cu multe veacuri mai tarziu, de asta data intr-o versiune opusa: omul ca instrument al Raului.

Cred ca mai toti stiu ce vreau sa spun: un barbat si o femeie stau in gradina Raiului si se bucara de toate desfatarile imaginabile. Exista o singura interdictie - cuplul nu va putea cunoaste niciodata ce inseamna Binele si Raul. Domnul atotputernic a spus (Fac., 2.17): ,,iar din pomul cunostiintei binelui si raului sa nu mananci.".
Si intr-o buna zi se iveste sarpele, asigurandu-i ca aceasta cunoastere e mai importanta chiar decat de raiul si ca trebuiau sa intre in posesia ei. Femeia refuza, zicand ca Dumnezeu i-a amenintat cu moartea, dar sarpele garanteaza ca nu se va intampla nimic asemanator: dimpotriva, in ziua in care voi sti ce inseamna Binele si Raul, vor fi egali cu Dumnezeu.
Convinsa, Eva mananca din fructul interzis si-l imparte si cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destrama, iar cei doi sunt izgoniti si blestemati. Exista insa o faza enigmatica rostita de Dumnezeu si care-i da dreptate sarpelui: ,,Iata, Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscand binele si raul."
Nici in acest caz (dupa cum nici in cel al zeului timpului care se roaga pentru ceva, desi el e stapanul absolut), Biblia nu lamureste cu cine anume sta de vorba Dumnezeu unic si - admitand ca este unic - de ce spune ,,Unul dintre Noi".
Oirucm ar fi, rasa umana osandita inca de la inceput ca in eterna Scindare sa evolueze intre cele doua contrarii. Si la fel si noi, prada acelorasi indoieli ca si stramosii nostri; cartea de fata are drept scop sa abordeze aceasta tema apeland, in unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect si raspandite pe toata fata pamantului.

[...] Am fost totdeauna incredintat ca transformarile profunde, atat in fiinta umana cat si in societate, au loc intr-un interval de timp foarte redus. Cand ne asteptam mai putin, viata ne confrunta cu o provocare spre a ne pune la incercare curajul si vointa de schimbare; in acest moment, nu are rost sa pretindem ca nu se intampla nimic sau sa ne scuzam zicand ca nu suntem pregatiti.
Provocarea nu asteapta. Viata nu priveste indarat. O saptamana este un interval de timp suficient ca sa decidem daca ne acceptam destinul sau nu.

*

2011-07-20T14:24:00.000+03:00

As scrie, dar degetele imi aluneca incet pe langa taste. Incerc sa sper ca mai e o urma de dorinta, de speranta, de inspiratie in mine. Si le gasesc pe toate, inafara de ultima. Imi plang incet, incet neuronii care nu mai accepta sa viseze, plang si sufera. Sunt plini de realism sau de realitate, de pesimism. Nu mai e nici macar putina magie printre ei, nu mai au nici macar scanteia aia mica care ii facea sa vibreze, sa danseze, sa stie sa povesteasca, sa dramatizeze sau pur si simplu... sa scrie.
Ca in fiecare an, lipsa de inspiratie, vara, ma mananca incet, pe dinauntru, ma mangaie, ma pacaleste, ma amageste, ma lasa sa cred ca o sa isi revina de la sine dar nu. Nu imi revin. Si nici ea, Inspiratia, nu revine.
Imi e dor sa ii simt labutele pufoase cum imi mangaie incet degetele si ma face sa scriu. Eu nu sunt capabila. Eu nu pot. Am nevoie de ajutor. Intotdeauna am avut.

11 miunute - Paulo Coelho

2011-06-29T21:31:00.000+03:00

Dar, in fine, cum in fiecare clipa din viata suntem cu un picior in basm si celalalt in abis...

Cand ne intalnim cu cineva si ne indragostim, avem impresia ca intreg universul este de acrod; azi am vazut ca asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, daca ceva e gresit, nimic cu ramane! Nici starcii, nici muzica din departare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate disparea atat de repede frumusetea care se afla acolo acum cateva minute?
Viata este foarte rapida; ii face pe oameni sa treaca de la cer la infern in cateva secunde.

Scopul meu este sa inteleg dragostea. Stiu ca eram vie cand am iubit si mai stiu ca tot ce am acum, oricat ar parea de interesant, nu ma entuziasmeaza.
Dragostea insa e teribila: le-am vazut pe prietenele mele suferind si ca nu vreau sa mi se intample si mie asa ceva. Ele, care inainte radeau de inocenta mea, acum ma intreaba cum de reusesc sa-i domin atat de bine pe barbati. Surad si tac, pentru ca stiu ca remediul este mai rau decat durerea: pur si simplu nu ma indragostesc. Pe zi ce trece, vad ca barbatii sunt fragili, inconstanti, nesiguri, surprinzatori... pana si unii tati ai acestor prietene mi-au facut propuneri, am refuzat. Inainte eram socata, acum cred ca totul tine de natura masculina.
Desi scopul meu e sa inteleg dragostea, desi sufar din cauza persoanelor carora mi-am incredintat inima, vad ca cei care mi-au atins sufletul n-au reusit sa-mi trezeasca trupul, iar cei care mi-au mangaiat trupul n-au reusit sa-mi atinga sufletul.

Totul imi spune ca sunt gata sa iau o hotarare gresita , dar greselile sunt un mod de a actiona. Ce vrea lumea de la mine? Sa nu-mi asum nici un risc? Sa ma-ntorc de unde am venit, fara curajul da-a zice ,,da" vietii?
Am mai gresit odata cand aveam unsprezece ani si un baiat m-a rugat sa-i imprumut un creion; de atunci am inteles ca, in imprejurarile cand nu exista un al doilea prilej, e mai bine sa accepti darurile pe care ti le ofera lumea. Evident ca e riscant, dar sa fie un risc mai mare decat un accident de autobuz caruia i-au trebuit patruzeci si opt de ore sa ma aduca pana aici? Daca e sa fiu credincioasa fata de cineva sau de ceva, in primul rand trebuie sa-mi fiu fidela mie insami. Daca e sa caut dragostea adevarata, mai intai trebuie sa ma satur de iubirile mediocre pe care le-am intalnit. Putina mea experienta de viata m-a invatat ca nimenu nu e stapan pe nimic, totul este doar o iluzie - si asta e valabil de la bunurile materiale pana la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o data un lucru oe care il socotea garantat (ceea ce mi s-a intamplat de atatea ori) invata pana la urma ca nimic nu ii apartine.
Si daca nimic nu ii apartine, nu trebuie nici sa-mi pierd timpul batandu-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; mai bine e sa traiesc ca si cum astazi ar fi prima (sau ultima) zi din viata mea.

Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cât i se devotează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Aşa se întâmplă: copiii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţa lor ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.

În fiecare dintre noi este un ceasornic ascuns şi, ca să faci dragoste, arătătoarele ambilor inşi trebuie să indice aceeaşi oră la acelaşi timp. Două persoane care sunt împreună şi se iubesc mult trebuie să-şi potriveasca arătătoarele, cu răbdare şi perseverenţă, cu jocuri şi reprezentaţii "teatrale", până când înţeleg că a face dragoste e mult mai mult decât o întâlnire.

Postare gasita in strafundurile blogului. ,,Postare Nefinalizata" de altfel, deci niciodata publicata pe blog.
In caz ca sunt amatori, puteti gasi cartea online aici: http://cartielectronice.blogspot.com/2009/10/citeste-cartea-unsprezece-minute-de.html

Poveste.

2011-06-11T21:40:00.000+03:00

Inainte sa plece a avut grija sa curete toata casa. Podelele luceau si peretii pareau mai luminosi. A curatat toate mobilele, pe unele chiar le-a mutat pentru a sterge praful adunat in spatele lor. A lasat geamul de la baie deschis pentru ca aerul sa nu devina unul inchis. Stia ca pe acolo nu intra niciodata apa daca ploua, iar sita veche proteja casa de animale curioase. Stia ca nu se va mai intoarce. Cel putin asa spera.
Cand a iesit pe usa a privit inapoi. Si nu asa cum arata filmele: in timp ce inchide usa arunca o privire spre bucataria asupra careia cadea o lumina surprizatoare. Nu. S-a oprit, a varsat o lacrima si s-a uitat inapoi. S-a sprijinit de tocul usii si, pentru un moment, nu si-a mai putut imagina ca are puterea necesara ca sa plece. S-a uitat inapoi si a vazut patul frumos aranjat, cu patura rosie asezata perfect si si-a amintit cum a adormit in bratele lui. S-a uitat spre sufragerie si si-a amintit cum stateau amandoi si citeau, fiecare in fotoliul sau. Si-a sters lacrima cu ura si a plecat. Furia a pus din nou stapanire pe ea.
De cate ori o farama cat de mica de iertare aparea in ochii ei, furia o alunga in secunda 2. Nu iarta. Nu merita. S-a intors incet si a inchis usa. A lipit usor capul de lemnul rece in timp ce invartea cheia in usa pentru a auzi zgomotul metalic pentru ultima data.

Acum e inapoi. A simtit o urma de entuziasm cand s'a vazut in fata usii reci dar a murit in secunda in care a intrat. Isi imaginase de multe ori casa. Dar imaginea era aceeasi. Acea poza perfecta, simpla, pe care a pastrat-o in mintea ei de cand a plecat. Ii e dor de un sarut cast dar nu, nu are cine sa i-l dea. O cam doare inima: nu e obisnuita sa fie singura in casa asta. Pune geanta pe podea si ii rasuna in minte acea voce pe care credea ca a uitat-o: ,,Nu mai pune geanta pe jos! O sa o pierzi!". Zambeste in timp ce o lacrima ii aluneca pe obraz. Se descalta in liniste si, dintr-o data, aude pasi in baie. Baia aia mica, albastra, cu cada mare.
Ciuleste urechile si ramane intr-o pozitie incomoda, pentru a... nici ea nu stie de ce. Sa nu isi tradeze prezenta sau sa isi dea seama cine e? El inca avea cheie, dar se interesase: nu era in oras. Un hot? Usa era incuiata.
Inima ii bate cu putere: cine poate fi? Intra in sufragerie si spera sa nu vada geanta rosie, de voiaj, in care a asezat haine de atat de multe ori. Dar ea e acolo, la fel ca intotdeauna, trantita pe pat. Se sprijina usor de biblioteca din spatele ei. Nu se poate. Are viziuni?!
-Cubix? se aude dinspre baie.
Fata ei alba e indreptata spre acel chip plin de viata pe care l-a vazut de atat de multe ori.
-Vreau sa zic... aaa... Sofia? Ce faci?! Nu te-am vazut de atat de muult timp? Simt ca au trecut secole.
Se uita la el si nu stie ce sa faca. Are impresia ca vede fantome. Serios? Cum poate sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat?!
-Doar ce am ajuns si eu, acum 3 minute. Dupa drumul asta lung... simteam ca nu o sa mai ajung. Am intrat direct in baie sa fac un dus.
Se uita la el si realizeaza ca are doar o pereche de pantaloni scurti, rosii, pe el. Aceeasi pantaloni vechi pe care ii purta in casa pentru ca erau comozi. Uitase cat de bine arata.
-Te simti bine? Vrei sa iti aduc un pahar de apa?... Aaaa... Mai avem pahare in dulapuri, din moment ce inca avem gel de dus la baie, nu?
Nici un raspuns. S-a blocat. Ce sa faca? Ce sa zica? Serios?
-O imbratisare? Cred ca inca suferi dupa pierderea ta... Nu?
Doar pierderea ei?! El nu a pierdut nimic? Nenorocitul.
-Ma refer la mama ta... Haide, serios, scoate si tu un sunet... Nu ai amortit? Stai nemiscata de cand te-am strigat.
-Ce cauti aici?
-Da. Si mie imi era dor de tine... Nu ma asteptam sa sari si sa ma iei in brate. Dar eu chiar imi dau silinta sa fac conversatie aici.
,,Mda. Neschimbat" se gandeste.
-Nu vrei sa iti dai si celalalt pantof jos? Cred ca e cam incomod sa ai un picior mai lung cu 10 centimetri decat celalalt. Am dreptate? si zambeste prietenos.
Se descalta automat si isi pune pantoful langa celalalt, pe hol.
-Cred ca mi-ar folosi un pahar de apa rece, si da, inca avem pahare... Aaa... Sunt pahare.
Si zambeste fortat spre el.
-Stii, a trecut doar un an jumate de cand nu ne-am mai vazut, si asta nu e o perioada destul de lunga pentru a ma face sa uit ca ai fata asta doar cand esti suparata pe mine. spune in timp ce umple un pahar cu apa.
-Si cum ai vrea sa fiu? Fericita ca te vad? Aproape ca sunt. Doar ca pentru mine, un an jumate nu e deajuns ca sa trec peste toata adolescenta pe care am petrecut-o cu tine. Nu mai precizez de inceputul vietii mele de adult.
Ia paharul din mana lui si el ii zambeste trist.
-Ai dreptate. Totusi, hai sa lasam asta. Cum ziceam, imi pare rau pentru mama ta. Cred ca ii e greu fara sot, si tie fara tata. Nu-mi vine sa cred ca a inselat-o pe maica-ta cu un alt barbat. Imi pare imposibil. Era un om foarte de treaba.
-Da.
O tacere stanjenitoare se lasa peste ei.
-Mama ta stie ca sunt aici. Eu am rugat-o sa nu iti zica nimic.
-Perfect. Daca stiam ma duceam sa stau la hotel.
-Stiu. De asta nici nu am vrut sa afli. Cred ca putem sa infiripam o prietenie intre noi, iar, cu ocazia asta.
Ea pufneste in ras in timp ce baga televizorul in priza si ia telecomanda din dulapul in care a asezat-o.
-De ce am lega, pentru a nu stiu cata oara, o prietenie? Ca sa faci iar ca ultima data? Ca sa ma ranesti ingrozitor? Ca sa pleci iar si sa nu imi zici nimic? Ca sa te astept o saptamana si sa turbez de ingrijorare? Ca sa aflu de la mama ta ca ai plecat din tara? Ca sa imi zica ca nu stie unde? Stii cum e sa te intrebe toata lumea ,,Unde e Motek? Nu a mai dat nici un semn de viata. Cand se intoarce?" si singurul raspuns pe care sa il poti da este ,,Nu stiu. Eu am aflat abia la o saptamana dupa ce a plecat si nu mi-a dat nici un semn ca ar trai.". Ar trebui sa iti cer socoteala, sa te pun sa imi zici unde ai fost, de ce ai plecat, de ce te-ai intors acum. Nu? Dar nu o sa te intreb nimic. O sa sterg paharul asta si o sa il pun la loc unde era. O sa ma incalt si o sa plec, ca si cum nu am fost niciodata aici. Poti sa stai linistit, singur, cuprins in secretele tale, cat vrei tu. M-am obisnuit cu ideea ca nu o sa te mai vad vreodata. Acum tu imi dai totul peste cap. Nu-mi vine sa cred... De ce ai venit aici?! De ce?! Credeai ca imi era prea bine? Ai venit sa ma chinui. Perfect. Poti sa dormi linistit la noapte. Ai reusit.
Nu se putea uita la el cand vorbea. Avea capul aplecat si se uita... nu se uita nicaieri. Ochii ii erau plini de lacrimi si in timp ce isi tinea mica teorie picaturile ii strabateau fata fara nici un fel de obstacol.
-Motek in sus, Motek in jos. Pentru mine esti doar Motek, prietenul meu vechi, cu care am pierdut legatura. Si asa o sa ramai.
El sta nemiscat in fata ei si o asculta. Astepata sa termine. O cunoaste prea bine.
-Ba nu. Ai dreptate. Nu esti Motek. Asta e un nume copilaresc. Esti Mihai. Asa cum esti, probabil, pentru noii tai prieteni. Mihai...
Acum suspina obosita. A obosit sa ii tina predica. Plange. El se apropie incet si isi pune mainile in jurul ei. O strange incet la piept. Ea isi pune mainile pe fata apoi se inveleste cu mirosul lui. Suspina si se simte putin alinata doar cand buzele lui o ating pe crestetul capului si o pupa usor, apoi susura un Shh! grijuliu printre dinti. El strange din ochi si se candeste cat a facuto sa sufere. Ea strange din ochi si se gandeste cat de dor ii e.
Stau asa cateva minute, apoi ea se indeparteaza de el putin si ridica capul, privindu-l cu fata ei brazdata de lacrimi, cu rimelul intins si rujul intins.
-De cand porti haine atat de... bussiness? o intreaba zambind.
-De cand am terminat facultatea si am reusit sa ma afirm. Dupa ce ai plecat am avut tot timpul din lume ca sa invat.
-Stai stai stai. Facem un ness si vorbim in timp ce bem, ce zici?
-Ai ness? Eu am pepsi, ca de obicei.
-Normal. Hello... M-am mutat. Inca am aceleasi obiceiuri.

Acum stau unul in fata celuilalt, stand ca niste copii cu picioarele incrucisate si isi vorbesc. Ea intr-o pereche de pantaloni de pijamale si un tricou lalai, el doar cu pantalonii lui rosii, cu mainile care captureaza canile imense de ness.
Au povestit cate-n luna si-n stele. Si-au zambit si au ras pe burta, s-au contrazis, au comentat, exact ca atunci cand erau doar ei doi.
El a adormit spre dimineata cu capul pe picioarele ei, iar ea nu a avut puterea necesara ca sa se indeparteze de el. Si-a trecut mana prin parul lui, i-a mangaiat fata cu varfurile degetelor, i-a comparat chipul pe care il avea acum sub degetele ei cu cel pe care il avea memorat, i'a pupat fruntea cand a simtit ca o cuprinde somnul, si a adormit, sperand ca atunci cand se va trezi, el va fi tot acolo, si nu ca traieste din amintiri.

Nu mai am nici o lacrima pentru nimeni.

2011-05-06T11:06:00.004+03:00

21.11.2010
E dimineata. Am avut o noapte groaznica. Lacrimi grele imi brazdau fata. Nu am crezut ca o sa doara atat de putin... Ma asteptam la mai mult, la mai multa suferinta, la mai mult chin. Dar frica de necunoscut e mai usor de suportat decat frica de prea mult cunoscut. Cand stii ca ceea ce urmeaza e un viitor sumbru, preferi sa nu il fi stiut niciodata. Dar cand stii ca iesi doar tu in dezavantaj, e mai usor. Plangi dar stii ca o sa treaca. Stii ca, chiar daca nu trece, nimeni nu o sa afle. Si aici o sa ma interpretezi gresit pentru ca habar nu ai la ce ma refer...
Sunt deprimata si totusi nu pot sa arat asta. Acum nu mai am nici o lacrima pentru nimeni. Am secat. Doar zambete mai false ca niciodata si tipete prin care sa imi fac auzita durerea. Doar atat... Uneori ma gandesc daca a meritat si raspunsul imi vine imediat in minte: da, a meritat. A meritat pana la ultimul minut, a meritat tot. Am incercat sa ma fac fericita si sa te fac si pe tine la fel. Poate am reusit, intr-o mai mare sau mai mica masura, cu tine. Dar cel putin am incercat si, pentru mine, am reusit.
Cum zicea o persoana draga: intr-o relatie intotdeauna unul ofera, iar celalalt primeste. Nu vreau sa par aroganta sau in alt fel. Dar pur si simplu SIMT ca ma incadrez in grupa celor care au oferit. Pentru prima data, am oferit. Nu am mai cerut nimic. Sau poate am cerut, dar nu la cotele la care ceream altadata. [^^]
Stiu ca pana si cuvantul ,,a simti" iti este necunoscut. Tu nu simti. Tu te bazezi pe simpla si banala ratiune. Nu simti, gandesti. Gandesti ca, daca au fost cateva luni dragute, in care totul a fost ok si soarele a stat deasupra noastra, iubesti. Gandesti ca, daca eu sunt aici, iar ea nu mai e, inseamna ca sunt mai buna decat ea, nu ca m-ai ales pe mine ca sa uiti de ea. Sau poate ca da, poate sunt eu pur si simplu paranoica. Poate nu mai dai doi bani. Dar e destul de evident.
Sunt trista si nu pot sa arat asta. O sa crezi ca imi merge asa de bine, ca am tot ce imi doresc, ca te-am uitat in 12 ore, ca totul a fost din vina mea, ca zambesc doar pentru ca nu am tinut la tine.
Un singur regret am: ca nu m-ai cunoscut inainte. Sa ma vezi pe mine cea egoista, cea care cere tot, care nu suporta nici un defect, care se asteapta doar la veselie si care nu poate suporta minciuna, tipetele, legile si ceea ce impun altii. Da... tu nu m-ai vazut asa. Tu nu apreciezi. Eu, in schimb, te-am apreciat.

Azi am hotarat! Fac curat in viata mea. Imi sterg biblioteca, imi aranjez cartile, stelele, dorintele, sperantele, visele. Apoi o sa invat putin. Simt nevoia sa invat putin. O sa invat cum sa uit. Si, inainte sa cad franta de oboseala, o sa incerc sa fac un lucru care, cred, imi va fi pentru prima data foarte greu: sa socializez. O ora, doua, trei, o sa ies afara sa socializez cu o persoana care sa imi ridice moralul.
Imi fac curatenie in viata. Da. Asa se zice acum. Sunt asa de ipocrita... Si eu fug, nu doar tu. Si eu ma arunc in neant. Imi e frica si ma ascund. Dar ce poate fi atat de rau? E o nimica toata. Doar fug. La dracu'. Fug. A venit randul meu.
Si o sa tipi la mine, ca vreau sa ma dau in spectacol, ca nu sunt deloc diplomata, ca nu ma intelegi si alte treburi. Dar mai presus de toate, e blogul asta. Aici, daca stii sa citesti printre randuri, ma poti gasi pe mine si parerile mele. De asta este aici, ca sa pot sa tip in liniste la oricine. Si, spre marea mea bucurie, nu are nimeni nici un drept asupra lui.

Azi e 6 mai 2011.

Eram singurii.

2011-05-06T11:00:00.006+03:00

28.02.2011
Eram singurii care se puteau certa intr-o noapte si care se puteau impaca tot atunci.
Eram singurii care ne puteam oferi tot timpul din lume unul altuia.
Eram singurii care puteau sta in fiecare seara calda de vara pe cimentul racoros fara sa ne goneasca tantarii.
Eram singurii care in 6 luni nu au avut decat o cearta.

Eram singurii...
Acum suntem singuri.
Tu fara mine si eu fara tine.
Nu mai stiu cum e sa fii singur. Ma sperie atat de tare totul.... Nu o sa pot sa fac fata tuturor singura. Am nevoie de cineva care sa imi zica ,,Gata. ****, gata! O sa fie bine. E vina mea." sau ,,Haide Andreea! Nu mai face asa. Plangi degeaba! Ce Dumnezeu?". Acum ce o sa fac?
Nu o sa mai am dreptul sa fiu geloasa sau sa fiu paranoica in ceea ce te priveste. O sa trebuiasca sa ma abtin. sa tac.
Nu mai am cui sa zic in microfon: ,,Vorbeste. Vorbeste. Chitaie" sau ,,Crr. Nu. Prr" Gata cu alinturile. Acum sunt copil mare. Sunt domnisoara.
Copil mare, capabil, independent... Asta zice toata lumea.
Si au dreptate. Nu sunt legata de tine. O sa supravietuiesc.
Ma gandesc, acum, ca am mai mult timp la dispozitie, pot sa ma pun in imi perfectionez engleza si sa invat japoneza cum trebuie, sa imi fac mai multe teme sau sa, nu stiu. Sa scriu mai mult poate? Da. Poate ca nu o sa mai fiu oarba.
Zambet. Zambet. Zambet. Zambet. De ce e o lacrima pe obraz? [De amintiri.] Zambeste incapabil-o. Zambeste! Nu mai plange. Fitse. Fitse. Esti o proasta! Nu mai plange.

Azi e 6 mai 2011.

NonSentimente

2011-04-29T12:15:00.000+03:00

Am ochii rosii de alcool si gura uscata de fum. Am un dor nebun, a carui inima bate mai repede ca ieri, mai repede ca dimineata, mai incet decat maine, care sta rastingnit pe o cruce a propriei dureri. Da ma simt rau. Da ma simt ca si cum limba mea a murit si nu ma mai poate ajuta sa scot sunete. Buzele se misca intr-un ritm rapid, sacadat, dar fara a scoate macar o soapta. Sunt satule sa isi strige dorul, dorinta, foamea. Buzele mele doresc altele aproape, pielea calda vrea o alta bucata fina langa ea. E satula de materialul fin al hainelor, de zambetul acru al amintirilor recente. Si aud ,,Mi-ar placea sa fiu ca voi" si ma gandesc: da... Si mie mi-ar placea sa nu mai cer atatea. Oare cer mult? Oare ofer prea putin? Oare...

Stiu si eu...

Ceea ce astept, persoana pe care o astept, intarzie sa apara. Intarzie, iar eu ii gasesc scuza pentru fiecare minut care se scurge incet. Imi port in spate propria cruce, asa cum toti ceilalti o fac. Doar ca a mea e mai grea acum, e mai grea si mai impunatoare. A mea e plina de durere. Imi port crucea in drumul meu infinit. Astept sa ajung undeva, dar nu ajung. Stiu ca vreau sa ajung undeva, doar ca acel undeva injtarzie, si el, sa apara.

Incerc sa gasesc o explicatie stiintifica dar nu. Nu merge. Crucea atarna mai grea acum, semnalandu-mi inca o greseala. Nu mai am credinta. Credinta, nu in Dumnezeu, ci in iubire. Iubirea? Doar un sentiment de atasare. Sau poate nu. Caut raspunsuri dar, fiecare raspuns gasit imi ridica alta intrebare.

Sunt doar un semn de intrebare. O vesnica pasare calatoare.

Poza Poza

2011-04-13T18:01:00.000+03:00

Uite ce chestie geniala am gasit aici: http://addictcenter.tumblr.com/

Cauta si tu chestii geniale! :)

Dragostea in vremea holerei

2011-04-10T16:15:00.000+03:00

Aceasta carte este recomandata romanticilor incurabili, celor care cred in iubire la prima vedere, celor care nu merg pe principiul ,,Ochii care nu se vad se uita”.

Dragostea in vremea Holerei scrisa de Gabriel Garcia Marquez este o carte simpla, care demonstreaza ca nici macar inaintarea in varsta nu afecteaza iubirea adolescentina. Desi, intr-adevar, acest lucru nu e neaparat valabil pentru ambii indragostiti.

O literatura care uimeste, seduce si sensibilizeaza cititorul. O carte despre viata, moarte si, cel mai important, despre dragoste.

Protagonistii, Florentino Ariza si Femina Daza, dupa o adolescenta traita impreuna doar in scrisori si ganduri, sufera o despartire dramatica in care, Femina il reneaga cu cuvinte simple pe indragostitul care este distrus de indeferenta tinerei.

La scurt timp dupa aceasta, Femina se casatoreste cu un doctor tanar si chipes care este cucerit de frumusetea fetei, desi sentimental nu este reciproc, aceasta casatorindu-se cu el doar pentru a-si face tatal fericit. Tatal fetei se arata foarte entuziast, gandindu-se la fermecatorul doctor ca fiind ginerele sau, dupa ce a simtit teama de a-si vedea fiica indragostita de un sarman baiat care nu ii putea oferi un trai decent.

Amintirile dau navala in mintea Feminei abia atunci cand sotul ei moare, iar dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile, Florentino Ariza apare la inmormantarea doctorului pentru a-si recunoaste inca odata dragostea inca vie. Care sunt urmarile si cum reactioneaza Femina, te invit sa afli singur.

‘’Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul.’’

Din partea celor fara de Nume

2011-04-01T23:22:00.000+03:00

Sta singur, melancolic, la o masa. Bea dintr-o sticla de bere si fumeaza linistit dintr-o tigara. Nu se mai uita in jur. Nu il mai intereseaza de restul. I-a frant inima. De ce? A incercat sa fie dragut, sa ii faca pe plac, sa nu o faca sa sufere, sa o iubeasca. A iubit-o. O iubeste. Dar a trecut prea mult timp. I-a fost alaturi atat de mult timp, iar acum nici macar nu se mai saluta. E suparata pe el. Acum e cu un altul. Un anonim, un om banal.El nu pare sa o iubeasca, pare ca a mai fost cu altele ca ea. Nu pare sa se mandreasca cu ea.

El asa facea. Era cel mai fericit cand se tineau de mana pe strada, cand radeau impreuna. cand se refugiau in asternuturile verzi, cand fugeau sub patura calda dupa imbratisari si mangaieri. Intrau pe usa sarutandu-se cu pasiune, ea mergea cu spatele, el inchide usa in urma lor in timp ce ea ii da hanoracul gri jos, el se apropie infrigurat de ea si o imbratisare si ea il atrage si mai mult cand sa desprinde din imbratisarea lui calda. Face doi pasi in spate cu un zambet de felina pe buze, iar el o prinde dintr-un pas grabit ranjind victorios. Isi continua drumul plin de sarutari pana la usa dintre hol si sufragerie pe care uita de fiecare data sa o deschida ca sa poata trece, iar ea, brusc trezita din visare geme usor. Deschide usa si inainteaza cu spatele spre canapea, fie ea intinsa, fie nu. Hainele zboara de pe ei repede, iar patura le inlocuieste imediat.

Dar acum ea nu mai e. Pentru ce sa mai viseze? Pentru ce sa isi mai fara rau? Lui i se parea frumoasa. I se parea fermecatoare mai ales atunci cand zambea. L-a invatat sa zambeasca, sa se confeseze, sa planga, sa zboare; l-a invatat ca dragostea e compusa si din certuri, din momente penibile, de mistouri deranjante.

Mai trage un fum adanc in piept si se gandeste in continuare la ea. Cand simte intepaturi in ochi renunta si incearca sa priveasca in jur.

Tigara s-a fumat singura intre timp. In incapere nu mai sunt aceleasi persoane, iar in fata are o alta bere rece. Nu isi aduce aminte sa o fi comandat. Atunci priveste cu mai multa atentie in jur.

Acolo, la cateva mese departare, sta o Ea care il priveste insistent. Ochii negri, mari, scanteietori, tenul masliniu, lucios, lipsit de machiaj, parul negru care ii cade usor pe umeri in valuri agitate, miscarile sigure.

Ii face semn de ,,Vin-o aici!", iar el, inainte sa realizeze ce face, se afla in miscare spre masa ei cu berea in mana si tigara in cealalta.

E colorata gentil de haine si invelita usor in mirosul parfumului ieftin pe care il poarta. O observa mai atent si vede ca, desi tenul e curaj, lipsit de fond de ten, pe ochi i-a cazut un machiaj plin de curaj si un ruj rosu. Dar asta e tot.

,,Buna. Eu sunt Stefan."

Eu nu am nume, nu trebuie sa imi stii numarul sau adresa, nu trebuie sa ma iubesti. Daca te deranjez, poti simplu sa te ridici desi as putea fi fata cu care nu ai cum sa o sfarsesti decat in pat sau un inger izgonit din cer.

Si au inceput sa poarte o discutie banala despre ce face fiecare, despre ce le place. Dar nu a durat prea mult. Au luat un taxi si s-au grabit spre casa tinandu-se de mana ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna.

S-a refugiat si cu ea printre asternuturi, doar ca acum fara graba dar cu emotii si nerabdare bine stapanite.

In timp ce ea ramane pierduta printre cearceafuri si vise, el se ridica si pe pune la biroul lui vechi. Ia primul pix si incearca sa scrie ceva. Nu. Nu ii iese. Imaginatia lui a zburat peste mari si tari. Ofteaza suparat si isi sprijina capul in palma: nu a mai scris de atat de mult timp.

Simte caldura Ei langa el si tresare. Ea nu ii da atentie si citeste repede propozitiile asternute pe foaie.

Chicoteste si spune:

Ai incercat sa te minti. Asa faci de fiecare data? Fii sincer cu tine macar atunci cand scrii. Daca cineva te acuza poti sa folosesti fictiunea in avantajul tau, daca cineva spune ca nu ai imaginatie spui ca e ceva real. Doar nu te minti pe tine. Nu atunci cand scrii. Atunci incearca sa ii minti pe toti ceilalti, si atat.

Se uita buimacit la ea si nu spune nimic.

Scrie-mi o poezie. Oricat de greu o sa iti fie, o sa reusesti. Ai mana obisnuita cu condeiul si gandul obisnuit cu fantezia.

,,Dar eu nu scriu poezii"

Nu exista. Oricine poate scrie ce vrea, atat timp cat isi da silinta.

Simte ultima replica ca fiind o lovitura dupa ceafa. El intotdeauna a putut face ce a vrut cand s-a chinuit. De ce nu ar putea si de data asta?

Ea se strecoara din nou in pat, iar el ramane obosit la birou. Se chinuie putin, apoi incepe sa scrie. Poezie. Primul vers a fost un chin, dar dupa aceea, totul a venit de la sine. A scris aporpae o pagina de versuri apoi s-a oprit. Doar atunci cand pixul a atins lemnul rece al biroului a simtit oboseala care il cuprinsese. S-a strecurat langa necunoscuta aceea frumoasa si a cazut intr-un somn adanc si odihnitor, linistit.

Cand s-a trezit soarele deja ii mangaia fata. S-a ridicat incet, cautand din priviri frumoasa aceea plina de mister. Se trezise hotarat sa o faca sa vorbeasca, sa o faca sa fie numai a lui.

Dar nu era acolo. S-a dus in bucatarie unde a gasit doua cani de cafea: una goala cu urme de ruj rosu, si una plina cu cafea calduta. Mirosul ei se simtea inca acolo. S-a dus buimac la birou, dezamagit si suparat pe el insusi ca adormise. Isi trece mana prin parul negru si se uita la ce scrisese cu o seara inainte. Un scris frumos, ordonat, acopera un colt gol inainte gol al paginii.

Frumos... Eu nu am nume. Dar tu ai unul si trebuie sa il faci cunoscut.

Convorbire

2011-03-31T22:23:00.001+03:00

Am vorbit prea mult in ultimele 10 minute tipand vlaguita in telefon la Sabina:

,,Si am simtit acolo mana aia calda si am simtit ca e acolo pentru mine si ca ma iubeste, ca sta bine acolo. Si l-am pupat pe primul obraz si mi-am tinut respiratia sa nu cumva sa gresesc tinta, si cred ca dupa primul obraz am lesinat, am ramas in picioare dar am lesinat, nu imi mai aduc aminte cum a fost. Azi era mai frumos, era mai dulce, parea al meu, il voiam doar al meu. Imi aduc aminte doar cum m-am indepartat repede de el cu lacrimile acolo, la vedere. Le-am inghitit repede si am zambit. I-am facut semn unuia si el i-a facut semn celuilalt si am plecat repede. Ma durea cam tare, dupa ce in ultimele doua zile m-am simtit doar amortita. Parca sufletul meu intrase la recuperari. Si stii, el ar zice ca o dau in poezii, dar asa ma simt de ciudat si de goala. Si de ce il iubesc?..."

Andreea nu te mai incapatana. Maine du-te cu el.

,,O sa vrea sa ne impacam si o sa ma ia in brate cum stie doar el sa ma ia si o sa incep sa plang, si el o sa ma tina in brate si o sa imi zica ca tot eu fac pe reaua si tot eu plang in timp ca ma mangaie incet pe cap si ma tine in brate. Si la inceput o sa fie momentul ala penibil cand o sa ne vedem si eu o sa fiu super super incantata ca il vad si nu stiu daca o sa reusesc sa imi ascund zambetul, si nu o sa stim ce sa zicem si o sa fim gen Si trebuie sa vorbim? Chiar trebuie? Si ce sa zic?! Si eu o sa ma blochez si o sa fiu gen WTF?!"

Nu vorbesc cu Andreea pe care o stiu eu. Te-ai inmuiat. Ce incerci sa te convingi acum singura? Ca o sa te duci sau ca nu o sa te duci?
Pentru ca stiu ca la tine gasesc intotdeauna raspuns!

Later Update:

Imi vine sa ma dau cu capu' de pereeeeeeeeeeeti!

Stii ca nu rezolvi nimic. Mintea la cap oricum nu iti vine.

Her invisible Life.

2011-03-22T22:34:00.000+02:00

Colindam linistita pe YouTube si, brusc, am dat peste un cont vechi al unei... cunostiinte. De fiecare data cand l-am gasit ma uitam la el si ma gandeam cat ma supara pe mine fiinta asta, cat ma face sa plang si sa ma indoiesc de persoane care nu mi-au dat motiv sa ma ingrijorez. Da. Exact. Si am dat click pe primul video. L-am privit cu ura, cu dispret, gandindu-ma ,,Face pe mironosita.". Apoi al doilea, al treilea...

Am inceput sa privesc cu alti ochi totul. Poate ca nu face pe mironosita. Poate chiar iubeste si poate ca ea chiar merita. Poate spera si doreste la fel de mult ca mine sau poate, faptul ca a asteptat atat, o face sa isi doreasca mai mult ca mine.

Pentru ca fiinta aceea geloasa din mine a adormit pentru moment, iar cea plina de mila te-a vazut. Poate ai noroc. Poate ca nu trebuia sa fiu eu in peisaj sau poate ca am aparut ca sa iti fac tie o intrare mai triumfala. Poate am fost rea, chiar daca tu ai fost si mai si. Poate ca te-am facut sa suferi la fel cum m-ai facut la mine.

Nu sunt sigura de nimic. Dar poate ca asa ar trebui sa fac. Sau...

Of... Ma simt rau. Imi e rau pentru ca stiu ca si tie isi e rau, si imi e rau pentru ca sunt slaba si o sa pierd din cauza ta. Mai devreme sau mai tarziu...

Esti rea. Astepta-ti randul. Ipocrita. Esti ipocrita. Si eu iubesc, si eu doresc doar ca eu am. Tu ai avut si ai pierdut. Eu am reusit sa imi incalc o groaza de principii. Poate si tu, dar te-ai poticnit la unul. Poate nu sunt eu de vina. Adica, sigur nu sunt ca ai reusit sa pierzi. Nu stiu. Nu stiu ce sa fac. Daca nu ai fi ipocrita as vorbi cu tine. Dar esti de o ipocrizenie nemaipomenita. Si cand zic nemaipomenita nu exagerez. Exact despre asta e vorba. O ipocrizenie care tinde sa treaca de nesimtire. Ce e ala bun-simt? Tu ai uitat? Dar ai stiut?

Nu ma consider superioara tie, nu. Nici gand. Nici macar pe aproape. Doar mai slaba. Eu nu mai judec dupa fizic decat cand nu mai am de ce sa ma iau. Sunt slaba pentru ca te las, pentru ca nu iti fac nimic, si pentru ca renunt la prea multe ca sa fie adevarat. Imi pare rau.

Esti fraiera. Dar eu te intrec.

Stii sa lupti. Dar eu stiu sa ma rog.

Stii sa lingusesti. Dar eu stiu sa obtin prin sinceritate.

Haide. Iarta-mi egoismul. Acum iubesc. Si iubeste. Nu oblig. Doar iubeste. Nu inteleg de ce. Nu am nimic special. Dar iubeste.

Problema ta care e? Eu am recunoscut-o pe a mea.

Despartire

2011-03-19T11:37:00.000+02:00

Fratilor va spun cinstit.... Orasul m-a nenorocit...

Video gasit la Roxana

Indragostita.

2011-03-06T00:13:00.000+02:00

Zboara. Zboara printre guri de alcool si fumul de tigare. Zboara printre saruturi dulci si vorbe de alint, mangaieri calde si imbratisari pasionale.
Se simte bine. Danseaza. Danseaza printre versuri pe care i le canta inima, printre note dictate de iubirea care ii zvacneste in vene.
,,Chiar crezi ca m-am schimbat?"
Nu. Dar asa credeam. Pareai alta persoana.
,,Dar nu sunt"

Nu.
Si zboara si danseaza iar. Pluteste si se impidica printre blituri enervante ale aparatului foto.
,,Ciocolata calda sau bere?"
Ce zici ce ceva dulce de la Pink?
Si tace. Se retrage intr-o imbratisare calda, langa o inima frenetica, aproape de un chil perfect, de o voce dragalasa, de niste ochi inocenti, de niste maini aspre si reci.
Se gandeste ca nu o sa fie intotdeauna asa, ca o sa fie dati cand nu o sa aiba cu cine sa stea acolo, ca, dintre o bere si o ciocoata calda va alege o bere amara, ca va prefera sa fuga printre guri mari de acid. Dar acum se bucura de ce are, si ar da orice sa nu se termine. Sa se opreasca timpul in acea imbratisare vesnica.
O mangaie incet pe fata, apoi pe gat, isi lipeste incet buzele de ale ei si ii sopteste un ,,Te iubesc" simplu si ea il simte acolo, mai aproape ca niciodata.
Isi aduce aminte de seara aia, din vara ai in care, in incercarea de a spune ,,te iubesc" a inceput sa comenteze inflacarata despre un bec... Si a trecut jumatate de ora in care el se uita amuzat la ea, in timp ce stateau amandoi pe o bancuta blestemata. A incercat sa se relaxeze in drumul scurt spre casa. Inca se chinuia. Apoi el, probabil disperat, sau atins de chinul ei ii spune ,,Uite, vrei sa spun eu asta primul? Te iubesc. Noapte buna." si o pupa, se intoarce si pleaca. O lasa acolo,dezamagita, scarbita de lasitatea ei, de lipsa-i de curaj. Nici macar nu a avut puterea sa ii raspunda cu un simplu ,,si eu.". Are lacrimi in ochii si zambetul pe buze.
Asa se simte si acum. Ar plange de fericire. Dar lacrimile i-ar fi intelese gresit. Si tot ce face este sa zboare si sa danseze.

Nesigura.

2011-03-05T00:52:00.000+02:00

Nu se simte bine. E ametita si simte ca totul se deruleaza in fata ochilor ei, dar ea e doar un spectator... Nu se simte bine. De obicei asta o face sa se simta putin euforica, de data asta simte doar greata care o stapaneste. Ii tremura mainile sau e doar paranoica. Se simte snigura, sau chiar este.

Nu stie ce e cu ea. S-a plimbat azi. A savurat soarele care ii mangaia usor fata, parul, mainile. Ii place sa se plimbe. Doar uneori, rar, reuseste sa faca asta. Dar si-a propus sa isi petreaca mai mult timp in miscare. Ii place asta, si o sa o fac, chiar daca trebuie sa stea singura. Asa e ea, incapatananta.

Are un inceput de primavara ingrozitor. De obicei avea, de 1 Martie, o zi foarte frumoasa, plina de zambete si martisoare. Acum a avut parte de certuri si un test la mate si sperante desarte si insomnie si tot ce vrei...

Ii e frica ca o sa fie toata primavara asa.

Desi nu e superstitioasa, si-a ales o baba. Pe 6. Spera sa fie frumos afara, sa aiba tot soarele pe care nu l-a avut in iarna, sa se invarta printre razele de soare si sa le poata zambi.

Cum ii place ei sa isi zica ,,Be happy!" sau ,,Smile!" sau ,,Shit happens" dar ultima nu e tocmai potrivita pentru contextul nostru.

Iar sta in fata calculatorului si, in timp ce isi cauta adidasi pe net, mai scrie cate putin, cate un rand, cate o propozitie. Melodiile celor de la Taxi nu ii mai ridica moralul... I se pare incredibil dar ce mai conteaza?

,,Dragostea e simpla, dar noi cand ne iubim, o complicam"

Ii bubuie in boxe si le inchide.

Se simte o pacoste. Ea, da, are prostul obicei de a strica si de a complica totul din cauza principiilor ei stupide. E incapatanata pana la cer si inapoi si, pana nu isi rezolva problemele astfel incat rezultatul sa fie [nu neaprat in favoarea ei] pe placul ei, asa cum l-a gandit la inceput, nu se lasa.

Dimineata

2011-03-02T08:12:00.001+02:00

Ia o gura sanatoasa din acel ceai amar, fierbinte si continue sa danseze prin camera.

Uh! Se simte atat de bine! Ceaiul, dimineata, intotdeauna ii ridica moralul. Il ridica pana cand se loveste de peretii camerei si se inconjoara in buna-dispozitie.
A avut o noapte ingrozitoare. A pus capul pe perna si a adormit aproape instantaneu. Era obosita si fizic si psihic. A adormit plangand. Dupa 3 ore s-a trezit transpirata si tremurand. Iar a avut un cosmar terifiant. Il uita aproape instantaneu dar inca simte socul. Intinde mana dupa telefon si se uita la ceas. 3:47. Ofteaza. Citeste sms-ul care palpaia de aproape 5 ore pe ecran si incearca sa inchida din nou ochii? Acum gandurile ii zboara unele peste altele, o fac sa fie confuza si derutata.
Auch! sopteste. Si, ca sa nu isi recunoasca ca de fapt, inima e cea care se sfasie incet si o face sa sufere, a continuat: Imi e foame... Stomacul meu...
E adevarat ca nu a prea mancat zilele care au trecut dar acum s-a obisnuit. S-a intors pe o parte si a inchis ochii. Cateva lacrimi i-au alunecat pe fata, dar s-a facut ca nu sunt acolo, asa ca nu a dus mana sa le stearga. Asa face de fiecare data: daca sterge lacrimile, sunt observate, daca nu le sterge, exista posibilitatea sa se observe, sau nu.
Ofteaza incet si se lasa purtata intr-o stare ciudata de veghe care nu o face sa se deconecteze de gandurile ei, dar care o lasa sa se odihneasca putin.

Se trezeste cu 3 sferturi de ora inainte sa sune ceasul, plictisita.
Isi pune de ceai repede si cauta o ciocolata. Se spala pe dinti se piaptana, apoi danseaza prin casa in lenjerie. Are o cana de ceai fierbinte in mana, amar, si asculta melodii vesele. A gasit o melodie care o face sa plang, e prea potrivita, asa ca o schimba repede.
Ritmul vioi ii intra in sange si incepe sa cante peste melodia din boxe. Stie ce melodii sa asculte ca sa uite de ce o preocupa.
,,Dau muzica mai tare sa nu-mi aud gandurile goale!"
O picatura de ceai ii scapa dintre buze si se scurge incey pe barbie, pe gat, pe piept. Zambeste. Cat de mult i-ar placea sa aiba gust de ceai neindulcit. Sa miroasa a plante delicioase. Intr-un final o sterge cu mana si se intristeaza. Ar vrea sa scrie dar ii e frica ca o sa planga. Incearca totusi, in timp ce fredoneaza o melodie care se vrea vesela.
,,Iubesc! Vara asta e o ciocolata!"
Asta nu ii place. E iarna afara. Asa se scuza ea.
Arunca o privire peste ceas si se hotaraste sa mai scrie. O sa intarzie la scoala daca nu inceteaza.

Draga Calculatorule,

2011-02-24T21:49:00.000+02:00

Asta nu e o scrisoare in care te intreb de sanatate... Adica, daca vrei, pot sa te intreb de cum o mai duci, dar sincera sa fiu, sper ca o sa zici ca te-ai subrezit de tot, ca procesorul tau e varza, ca placa video e prea fierbinte si aproape s-a topit, ca sursa ti-a spus ca daca o mai tratezi ca pe un cal de cursa lunga se arde etc. Asa ca nu te intreb decat dupa ce iti explic ce am cu tine.

Sunt eu. Probabil te-ai obisnuit cu mine. Nu imi datorezi nimic, dar totusi imi faci pe plac si functionezi cand iti mangai tastatura cu degete neindemanatice. Te-ai obisnuit cu mine probabil, probabil esti putin gelos pentru atentia pe care mi-o ofera proprietaru-ti. Dar si eu am acelasi sentiment.

La inceput treburile stateau altfel.

La inceput imi facea placere sa zambesc cu ochii in monitorul tau si, in timp ce urmaream cursorul, ochii se indreptau incet spre chipul luminat al lui. Il priveam pe furis in timp ce imi vorbea infocat despre orice. Mi-a povestit cate in luna si in stele, iar faptul ca tu ai fost acolo sa asculti ma face acum sa simt ca esti partas la dragostea noastra. Nu mai e loc si pentru tine, cel putin, nu in ochii mei. Atunci erai doar tu, un aparat care bazaia incet si continuu. Iti cantai dragostea.

Apoi am inceput sa devin plictisita pentru ca el nu mai vorbea. Imaginile pe care le derulai neincetat in ochii lui il fascinau. Nu mai vorbea cu mine, iar eu incercam sa inteleg ce face, in speranta ca nu o sa mor de plictiseala. Imi soptea totusi, din cand in cand, cate ceva, destul de des de altfel, dar eu exagerez putin. Erai fericit, nu?! Dozele prea mari pe care le luai din el ti-au venit de hac: te-ai sufocat si ai murit. A durat ceva timp pana cand ti-ai revenit, si atunci nici macar nu ti-ai revenit complet.

Carcasa ta frumoasa a disparut, odata cu ea si placa audio. M-am bucurat pentru ca iti era rau, dar bucuria mea a ramas neimpartasita de frica urmarilor. Acum ii dau glas.

A urmat o perioada fericita.... adica, pentru mine, a fost mai fericita. Pentru el nu prea.

Ti-ai revenit si, odata cu revenirea ta in forta, am revenit si eu cu sperante mai mari ca niciodata. Sperantele mele, in schimb, s-au stins dupa cateva zile. Acum nu te mai suport. Stau in fata monitorului tau mai mult decat in fata monitorului meu, iar el sta in fata ta si probabil iti vorbeste mai mult decat imi vorbeste mie.

Haide... Esti dragut sa te arzi, sa mori, sa te stingi, sa ce vrei tu pentru mine? Odata?

M-am saturat ca tu sa ai parte de toata atentia, iar eu de firimituri... Haide.... mori.

Deci... Cum ziceai ca te simti?

Cu drag,

un Pixel

Ilustra batranete...

2011-02-20T21:35:00.000+02:00

Cum o fi sa stai intre 4 pereti reci, cu o soba calda langa tine si o pisica care plange de foame. Dar tu nu stii ca pisica plange. Anii si-au pus amprenta peste toate simturile tale: vaz, auz, miros. Orice. Mobilierul simplu si acoperit de praf, aerul inchis, ciobul de oglinda de pe pat, cana acoperita de grasime si peretii acoperiti de poze alb-negru tradeaza varsta locului, varsta locatarului.
Inchid ochii si incerc sa imi imaginez locul asta cu un strop de viata in el. Cu un strop de viata tanara in el. Cana a disparut, pe rafturi nu mai sunt lingurile si farfuriile acoperite de praf, patul nu are la cap, frumos asezate, pernele si paturile, geamul deschis si perdeaua fluturand in adierea vantului. Asa arata. Pozele sunt acolo, tot pe perete, dar cand sunt privite nu aduc lacrimi si zambete pe fata celui care le priveste, ci doar zambete. Pisica aceea cafenie a ramas la fel: agitata, razgaiata. Se plimba de ici pana colo. A disparut aerul apasator. Acum mirosul florilor de cires dainuieste in camera si pare ca nu o sa dispara niciodata. Dar dispare. Dispare cand revin in prezent.
Ma uit la tine. La tine care care stai in pat si privesti spre ciobul de oglinda. Iti freci mainile si spui ca iti e frig, ca si cum noi nu am fi acolo, ca si cum noi nu te-am auzi. Ca sa nu para ca te lasi cuprinsa de amintiri prea mult, te intinzi spre baiatul de langa pat: Uite, uite am mainile reci. Imi e frig. Toata ziua numai asa fac din maini incercand sa le incalzesc. spui in timp ce gesticutezi si arati cum incerci tu sa iti faci sangele sa circule mai bine. Dar si tu stii ca nu e frig in camera. Batranelea iti face inima lenesa, iar sangele e prea indragostit de inima ca sa ii impuna un ritm alert. El doar face cum spune ea. Actioneaza sub porunca ei.
Ciobul de oglinda ramane pe loc, pe picioarele tale. Tu incerci sa spui ceva dar nu intelegem ce. Nepotu-tu imi face cu ochiul. Il cunosc prea bine: nu il afecteaza sau macar influenteaza cu nimic ce e aici. Sunt nelinistita. Ar trebui sa vorbesc cu ,,dumneavoastra" dar nu pot. Nu am vrut sa vin aici tocmai pentru ca batranetea ma face sa ma simt bolnava, ma face sa ma simt inutile, proasta.
Aerul apasator nu imi mai intra in plamani, pisica nu mai toarce in mainile mele. Suntem brusc amandoua imbatranite de atmosfera. Daca atmosfera ne impune sa fim bolneva, noi suntem.
Stau pe marginea patului, desi nu imi doresc sa stau. As vrea sa stau in cel mai indepartat colt al camerei. sub masa sau dupa soba. As vrea sa stau intr-un loc prin care timpul nu a trecut. Dar nu pot.

Fragment din jurnalul Evei

2011-02-05T13:07:00.000+02:00

VINERI -Marti - Miercuri - Joi - si azi:
Atatea zile fara nimeni. Este prea mult sa fiu singura atata timp; totusi, mai bine singura, decat nedorita.
Trebuia sa fiu cu cineva. Eram facuta pentru asta, cred, asa incat m-am imprietenit cu animalele. Ele sunt incantatoare, sunt mereu in dispozitie buna si politicoasa, nu se uita niciodata urat la tine, nu te considera niciodata ca pe o intrusa, si sunt fericite sa te urmeze oriunde le propui sa te insoteasca. Cred ca animalele reprezinta tipul eprfect de gentelman. In toate aceste zile am petrecut atat de bine impreuna, si nu m-am mai simtit singura. Singura! Nu, as putea spune ca nu sunt asa. De ce as fi, cand mereu este un furnicar de animale in jurul meu - uneori sunt atat de multe, incat se intind pe patru-cinci hectare, astfel incat nu le mai poti numara; si atunci cand stau pe o stanca, invaluita in negura, si ma uit la masa de animalede la picioarele mele, care se misca intr-un vartej de blana colorata, sclipind vesel, multicolor sub razele soarelui, brazdata insa de multe dungi, mi se pare ca privesc un lac, chiar daca stiu ca nu e asa. In plus, sunt si stioluri intregi de pasari prietenoase, care ma inconjoara in vuiet de aripi, air cand soarele le lumineaza penele, ma ia cu ameteala privind multitudinea de sclipiri in toate culorile pe care ti le poti imagina, care aproape ca ma orbesc.
Am facut imrpruna cu ele excursii foarte lungi, vazand o mare aprte din lume, ba chiar toata lumea, cred. Si iata ca sunt primul calator din lume, si singurul, de altfel. Cand calatorim, am parte de o rpiveliste minunata cu care nimic altceva nu se compara. Pentru comoditate, calaresc un tigru, blana lui groasa si moale asigurandu-mi confortul necesar. Dar am ales tigrul si pentru ca este un animal minunat. Insa atunci cand vreau sa strabat distante mari, sau sa admir peisajul, calaresc un elefant. El ma ridica pe spinarea sa, cu ajutorul trompei, dar atunci cand descalec, pot sa o fac si singura. Cand ma vede gata de a ridica tabara, el se aseaza si eu ma las sa alunec de pe spatele sau, in jos.
Toate pasarile si animalele sunt prietenoase unele cu celelalte. Toate isi vorbesc si imi vorbesc, dar limba vorbita de ele probabil este una straina, deoarece nu pot pricepe nici macar un cuvant din tot ceea ce spun; totusi, ele, si in special cainele si elefantul, ma inteleg pe mine deseori, atunci cand le raspund. Asta ma face sa ma simt rusinata, pentru ca ele par mai intelepte decat mine, desi aspir la a ajunge Experimentul principal, si chiar intentionez sa capat aceasta pozitie.
Am invatat deja anumite lucruri, si cred ca acum am educatia necesara, dar la inceput lucrurile nu au stat deloc asa. La inceput eram ignoranta. Si tot atunci, ignoranta mea ma deranja foarte tare, deoarece, desi stateam la panda, niciodata nu eram destul de isteata pentru a fi langa apa atunci cand ea incepea sa curga in susul dealului. Dar acum acest lucru nu ma mai deranjeaza, pentru ca dupa incelungi experimente, am aflat ca apa nu curge niciodata in susul dealului, cu exceptia momentelor cand este bezna. Stiu ca atunci cand este bezna, apa curge in susul dealului, deoarece elesteul nu seaca niciodata, si daca apa care curge ziua nu s-ar intoarce noaptea, sigur ar seca. Oricum este bine mai intai sa experimentezi diverse lucruri, pentru a putea STI. Daca te bazezi doar pe presupuneri si pe lucruri aflate intamplator, atunci nu vei fi niciodata un om educat.
De exemplu, unele lucruri NU LE POTI afla, dar nu vrei sti niciodata ca nu poti, bazandu-te doar pe supozitii. Nu, in nici un caz.Trebuie sa ai rabdare si sa continui sa experimentezipana cand vei afla ca nu poti afla. Si este incantator sa afli asta prin aceasta metoda, deoarece face lumea sa para mai interesanta. Daca nu ar mai fi nimic de aflat, lumea ar fi plictisitoare. Chiar faptul ca incerci sa afli, dar pana la urma nu afli, reuseste la fel de interesant ca atunci cand, incercand sa afli, reusesti sa afli. Eu, cel putin, nu cunosc nimic mai interesant decat asta. Secretul apei a reprezentat o comoara, pana cand L-AM AFLAT; apoi tot interesul care ma rascolea s-a stins, si m-am simtit de parca as fi suferit o pierdere.
Din experimente stiu ca lemnul, frunzele uscate, penele si multe alte lucruri pot pluti. Cumuland tot ceea ce ai aflat din aceste experimente, poti ajunge la concluzia ca si stanca pluteste, dar va trebui sa te multumesti doar cu faptul ca stii acest lucr, deoarece nu exista pana in prezent nici o posibilitate de a-l demonstra. Dar o sa gasesc eu o metoda de a-l demonstra, si atunci voi resimti acel fior de nerabdare. Faptul ca la un moment dat voi afla totul ma intristeaza, deoarece atunci nu voi mai resimti acea febra a cautarii mele care imi palce atat de mult! Gandul la aceasta perspectiva nu m-a lasat sa dorm in nopatea urmatoare.
La inceput, nu mi-am putut da seama care era rostul pentru care fusesem creata, dar acum incep sa cred ca pentru a cerceta secretele acestei lumi minunate si epntru a fi fericita si a-I multumi Creatorului pentru complexitatea acesteia. Cred ca mai am multe lucruri de aflat, sau cel putin asa sper. Daca imi voi calcula foarte bine actiunile si daca nu ma voi grabi prea tare, cred ca aflarea acestor lucruri imi va lua saptamani intregi. Sau asa imi place sa cred. Cand arunci o pana, ea e purtata de curentii de aer, departe, pana nu se mai vede; apoi, daca arunci un bulgar de pamant, nu se mai intampla la fel. Bulgarele care de fiecare data, cu repeziciune, la pamant. Am incercat de nenumarate ori acest experiment, si de fiecare data s-a intamplat la fel. Ma intreb oare de ce se intmapla asa? Bineinteles ca bulgarele NU CADE cu adevarat, dar de ce pARE ca pica? Presupun ca este o simpla iluzie optica. Vreau sa spun ca unul dintre experimente este o iluzie, dar nu stiu care din ele. Poate ca parcursul penei este o iluzie optica, sau poate ca cel al bulgarului de pamant. Nu pot dovedi care dintre ele, pot doar demonstra ca unul dintre ele este unul fals, lasand ca altcineva sa hotarasca care.
In urma observatiilor facute, stiu ca stelele nu vor avea o viata lunga. Am vazut cateva dintre cele mai frumoase topinduse si cazand de pe bolta. Daca una dintre ele s-a topit, inseamna ca toate se pot topi, si atunci este foarte posibil ca intr-o noapte sa se topeasca cu toatele. Acest fenomen sfasietor se va prosuce candva, sunt sigura. De aceea, in fiecare noapte stau si ma uit indelung la stele, cat timp imi pot tine ochii deschisi, incercand s aimi fixez pentru totdeauna in minte sclipirea lor, astfel incat atunci cand nu vor mai fi pe bolta, sa pot recrea din memorie, pe bolta neagra, minunatele miriade, pentru a le prinde si a le privi reflexia, dublata de valul lacrimilor ce-mi umplu ochii.

Buna dimineata!

2011-02-03T12:58:00.000+02:00

Cred ca m'a apucat melancolia sau, poate, doar dorul.
Tot ce imi pot aminti este cum ma topesc intr-o imbratisare grea. Dormi iar eu te privesc cu ochii pe jumatate inchisi. Indiferent de cat imi doresc sa te privesc normal si sa te vad clar, ochii mei tind sa se lipeasca, iar capul sa se sprijine din nou de pieptul tau. Asa ca ma conformez. Te mangai incet, iar mintea mea se cufunda iar in intuneric.
A doua oara cand ma trezesc este din cauza luminii. Ridic capul de pe perna si privesc in jur pentru a-mi da seama unde sunt. O clipa inima crede ca nu recunoaste locul, dar creierul ii spune ca deja il cunoaste prea bine. Ma calmez, iar somnul ma cuprinde in timp ce capul meu se indreapta iar spre perna.
Urmeaza ultima trezire. E din cauza ta. Sau datorita tie. Ma mangai incet pe ata in timp de dorm. Am parul ravasit si ochii mici. Casc si iti spun ,,Buna dimineata!". Iubesc sa spun asta. Doar ca de obicei nu am cui. Azi e diferit. Imi place sa ma trezesc cu chipul tau langa al meu. Iubesc senzatia.
Ne ridicam din pat, stam putin, ii salutam pe ai tai si mancam ceva. La 12 jumate plec. La 1 jumate sunt inapoi.
Acum sunt parca mai ametita din cauza oboselii dar inca foarte bine dispusa pentru ca am petrecut 24 de ore impreuna.

Shut up and Bleed!

2011-01-27T17:40:00.000+02:00

Si ma vezi aici cum stau si plang. Te uiti la mine si comentezi in continuare. Imi numeri lacrimile in timp ce tipi.
Reprosuri peste reprosuri se avanta asupra mea iar eu, printre lacrimi, iti intorc vorba incontinuu. Nu te mai plac. Ma faci sa plang. Asta nu e dragut.
Si dupa ce ma torturezi si ma biciui cu vorbele alea ascutite pleci simplu aruncand doua cuvinte care, probabil, ma ranesc cel mai tare. Sunt ultimele doua sageti care imi demonstreaza ca nu iti pasa. Sau asta vrei sa lasi sa para. Si astea ma nimeresc din plin. Nu in inima, ca sa mor instantaneu, ci in burta, ca sa ma chinui, sa ma torturezi de tot. Macar sa stii ca ai facut o treaba buna.

Ai dreptate. Maine nu o sa mai am decat o mica cicatrice pe inima. Aia a aparut de la sine. Ea si inca cateva din trecut. Mai e loc si pentru altele. Daca incerc sa vorbesc cu cineva, raspunsul e invariabil:
-O sa fie bine.
Si al meu la fel:
-Pentru cine?

Adevarul despre blog, parerea mea despre el si despre viata mea.

2011-01-23T17:06:00.000+02:00

Am tot auzit fraza aia sacaitoare ,,De ce scrii pe blog? Nu ai viata sociala? Iti pierzi timpul degeaba. Si asa nu te citeste nimeni".
Si acum o sa raspund la tot.
Scriu pe blog pentru ca asta ma face sa nu devin o schizofrenica, pentru ca paranoia trece de fiecare data si isi flutura esarfa neagra pe langa urechile mele prea des, pentru ca e singura metoda care ma ajuta sa am doar un strop de dementa in mine, si inca poate fi bine mascat. Unii stiu cum sunt. Stiu ca uneori nu sunt normala. Dar ceilalti nu stiu. Nu. Nu stiu nimic despre mine.
Faptul ca scriu aici nu inseamna ca nu am viata sociala. Nu inseamna nici ca nu am viata. Inseamna ca am o viata pe care nu imi e rusine sa o fac publica. Sunt dati cand, da, singurul lucru care apare aici e imaginatia, dar de cele mai multe ori aici gasesti sentimente, frustrari, dorinte, lacrimi, zambete, imbratisari. Orice. Viata mea e publica, gandeste-te bine daca vrei sa faci parte din ea. Pentru ca atunci, tu vei fi prezent in viata mea. Si toata lumea va sti.
Nu cred ca imi pierd timpul degeaba. Putinii oameni care au rabdare sa ma urmareasca cred ca pot sa ma citeasca. Sunt sigura. Macar parte din sentimentele mele si din parerile mele pot fi percepute cum trebuie. Nu ma opresc din a cenzura ce simt, nu ma opresc din a nega cand cineva imi spune ,,Waw. Postarea asta i se potriveste asa de mult lui..." si arunc vina pe imaginatia mea, pe personajele din capul meu.
Poate ca mi-ar placea sa am mai multi cititori. Dar simplul fapt ca nu ma chinui sa ii fac sa ma citeasca ma face sa renunt... Si... daca ai sti... Sunt foarte constienta de postarile mele. De cele plictisitoare, de cele fara sens, de cele crizate si de cele care merita citite. Eu nu am rabdare sa imi recitesc postarile. Pentru ce sa am pretentia la altii? Asa ma gandeam si eu.

La revedere, domnule Conte

2011-01-21T19:28:00.000+02:00

Domnule Conte, viata mea se sfarseste... Am vorbit atat de mult cu tine si tu... tu nu mi-ai inteles nici o vorba. De ce? De ce am parte de o iubire imposibila?

Aripile mele stau lipsite de viata in fata ta. Stii ca mor... Stii ca ma sting. Ma privesti intr-un fel... diferit. Mi-ar placea sa cred ca e durere in ochii tai.

Te iubesc, domnule Conte, indiferent de ce o sa ajung dupa ce mor. Poate ca o sa ma iei de o aripa si o sa imi arunci corpul in curtea cu gaini, sa ma manance, sa imi devoreze corpul, gandul, sentimentele. Poate ca vei elibera carabusul, norocul, sa se duca la altcineva. Sa fie acolo pentru altcineva. Sau poate imi vei lua incet corpul in palma si ma vei aseza pe o floare care, odata cu disparitia soarelui, se inchide incet iar eu, in zorii zilei, nu o sa mai fiu acolo. Furnicile mici imi vor duce corpul intr-un loc doar de ele stiut. Nu ma vei mai vedea niciodata, domnule Conte.

Probabil ca sunt al n-lea fluture care iti face declaratii de dragoste, dar pot fi sigura ca nimeni nu ti-a mai purtat o dragoste atat de intensa ca mine.

Te vad cum incerci sa deschizi gura, sa zici ceva, dar te opresti cand cuvintele ajung pe varful limbii... Probabil ca iti e frica sa nu te auda cineva si sa te creada nebun.

Dar pe mine m-a auzit toata gradina si, ia ghici, nu mi-a pasat. Au tipat la mine si au zis sa imi indrept dragostea spre altcineva, cineva de speta mea...

Stii ce se zice printre noi, vietuitoarele din gradina? Ca iubirea unui fluture e sfanta, pentru ca noi, cand iubim, ne dedicam in totalitate. Iti vine sa crezi? Oricine profita de asta, inafara de tine, domnule Conte...

Te iubesc, domnule Conte

2011-01-08T09:54:00.000+02:00

Am invatat sa iti simt orice atingere, domnule Conte. Iti cant dragostea acum. Iti cant dragostea si ura. Dragostea mea si ura ta.
Sunt singura cu tine. Eu zbor, tu incerci sa tii pasul. Sau tu mergi si incerc si eu.
Acum sunt constienta de fiecare atingere a ta si imi place. Ma faci sa tremur si sa ajung la extaz. Te iubesc, Domnule Conte, atunci cand ma mangai sau cand ma strangi in palma, cand imi sfasii aripile sau cand le saruti, cand tipi la mine sau cand imi soptesti. Te iubesc oricand.
Tu ai sentimentele mele la tine, ai norocul tot la tine. Am reusit sa vorbesc azi cu el. Tu nu erai atent. Apoi ai venit tu si ai vorbit cu mine. Voiam sa iti zic ca eliberezi macar carabusul, sa il lasi si pe el in gradina, sa se plimbe si el printre flori, sa faca cunostiinta cu gargaritele. Dar tu nu ma intelegi, domnule Conte. Tu nu ma poti intelege. Dar eu? Eu de ce te inteleg?
Si zic ca te iubesc. Si da, asa e, chiar daca eu am o viata scurta scurta, iar tu una... pff. Si ma gandesc ca as vrea sa fiu o femeie. Sa ma poti intelege si sa ma poti iubi. Dar cum as mai zbura, dupa aia? Nu pot intelege viata fara zbor. Sau poate ca, iubirea ta imi va face aripile sa creasca, ma va face sa inteleg.
Peste putin timp mor, domnule Conte. Si ce ma fac? O sa mor si o sa te mai am. Alt fluture, poate mai mare si mai frumos te va iubi. Iar tu, tu poate ii vei vorbi si lui, ii vei taia aripile, ii vei spune tot ce ai pe suflet. Si nici macar nu o sa te gandesti la mine.
Vorbesc uneori cu tancii aia, cu omizile. Sunt geloase ca eu am aripi ,,mari" si ,,colorate". Dar ele nu stiu ca sunt singurul fluture din gradina si ca, de fapt, sunt altii mult mai mari. Poate ca, chiar ele se vor transforma in fluturi mai mari si mai frumosi.
Eu o sa mor. Mai am putin si zbor. Deja imi simt aripile ingreunate si picioarele moi. Asa se intampla.
Nu am putut sa ma indragostesc de un alt fluture, sau de o ganganie anosta. Mi-a trebuit sa ma indragostesc de tine. Si nu regret. Sunt doar geloasa.
Acum deschizi incet ochii. Ai dormit. Eu stau pe mana ta si vorbesc. Tu nu ai auzit, sau cel putin nu puteai: dormeai. Doar cand dormi iti pot face declaratii de dragoste, domnule Conte. Misti mana pe care stau eu si te uiti la ea. Imi zambesti.
-Buna dimineata, fluturas?
Ma intrebi. Si eu as mai tine odata discursul asta, doar sa stiu ca ma auzi, ca ma asculti... ca ma intelegi.
Te iubesc, domnule Conte, si asta e tot ce conteaza.

La tine plang, domnule Conte

2011-01-05T20:24:00.000+02:00

Domnule Conte, de ce imi omori prietenii?

Gasesti furnici mici si le omori. Sunt prietenele mele, sunt sentimente. Le calci in picioare sau le strangi amuzat intre degete. Le amagesti cu firmituri de paine uscata, apoi incepi sa calci ca si cum nu le-ai vedea. Le cauti casele, acele castele minunate dar incolore, si le distrugi intentionat, torni apa sau dai cu piciorul oricarei sanse la viata.
Esti jalnic, domnule Conte. Stii cine era carabusul ala mare pe care l-ai prins si l-ai pus intr-un borcan la sfarsitul saptamanii trecute? Era norocul meu, domnule Conte, norocul meu. Singurul pe care ma mai puteam baza.
Acum a prins in capcanele tale, domnule Conte si nu reusesc sa dau singura capasul jos. Imi vreau carabusul inapoi. Era si el prietenul meu.
Stii cu ce gand m-am trezit dimineata? Chiar inainte de a-mi intinde aripile, inainte de a deschide ochii, inainte de a observa ca nici macar nu sunase ceasul?
Moartea - viata irelevanta pe care ne-o ofera un anturaj infect.
Exact asa suna. Ce vrea sa inseamne asta?
Sunt speriata, domnule Conte, si singura persoana care ma poate asculta esti tu, suflet de piatra. Doar la tine ma pot plange. Doar tu am poti auzi si doar la tine pot sa tip cat ma tine gura. Doar tie iti spun cat de singura ma simt, cat de mult imi doresc sa dau timpul inapoi, cat imi doresc sa ma schimb sau macar sa schimb o parte din viata asta.
Doar tu ma asculti... dar fara sa ma intelegi.

Ganduri pentru domnul Conte

2011-01-04T21:19:00.000+02:00

Domnule Conte, de ce esti marsav?
Ma lasi sa ma invart printre florile din gradina ta, apoi iei un cutit si imi faci mici crestaturi, ma pedepsesti, chipurile pentru ca... am pierdut vremea. Dansez printre culori si miresme, inteleg optimismul si buna-dispozitie, imi cant fericirea prin zambete, apoi tu vii si imi crestezi aripile?!
Iei un cutit subtire, dar a carui lama luceste in lumina slaba a becului din spatele tau. Si ma sperii, toti muschii mei se incordeaza, iar tu vii cu un zambet plat si imi atingi aripa cu lama rece. Liniuta dupa liniuta. Precise. Clare. Stii ce faci. Si faci asta pana cand lacrimile mele incep sa lase urme pe fata mea, pana cand buzele incep sa sangereze din cauza dintilor care le sfasie pentru a opri lacrimile.
Si imi arunci cuvinte. Cuvinte pe care in scurt timp o sa le regreti, cuvinte care imi provoaca suferinta, care imi fac inima sa se scalde in sange rece. Dar eu stiu... am pierdut vremea... am stat degeaba. m-am simtit bine, am profitat prea mult, am sperat prea mult la optimist si pace... Sunt deacord cu tine. Merit... Tocmai de aceea incerc sa iti infrunt cuvintele.
Regret si tu ai inteles. Te iubesc, si ai inteles si asta.
Si poate ca asta te face sa te opresti, sau faptul ca ai o urma de compasiune in tine. Dar iti vad zambetul cum paleste si in ochii tai apare parerea de rau.
-Ai gresit, fluturas. Ai gresit, dar te iert. Te iert si imi pare rau ca a trebuit sa auzi toate cuvintele acelea. Stiu ca nu esti de acord cu mine, dar, fluturas, eu te iubesc si am incredere in tine. Nu mai plange. Uite, lacrimile mele iti vor folosi drept pansamente, dorintele drept crema ca sa se vindece mai repede. O sa poti sa zbori din nou, fluturas, pentru ca eu te iubesc, fluturas. Pentru ca eu te iubesc.
,,Si eu te iubesc" Sopteau ochii mei umezi. ,,Si eu te iubesc si imi pare rau. Dar tu, tu nu ai de ce sa iti ceri iertare. Sunt de acord cu tot ce ai spus. Nu trebuia sa fac asta. Si nu te contrazic, nici macar putin." Dar tu nu poti citi totul in ochii mei mici ca doua margele.
Ochii mei sunt prea mici, speranta ca gandurile mele vor ajunge la tine, prea mari.
Te iubesc, domnule Conte. Te iubesc pentru ca stii sa ierti.

Nou: Temeri.

2011-01-03T12:10:00.000+02:00

Cineva imi zicea:
-Andreea. Te lasi calcata in picioare. Nu te inteleg.
O sa explodez la un moment dat, spuneam. Iar raspunsul venea sec:

-Abia astept. Sper sa fie repede.
Adevarul e ca nu cred ca o sa reusesc sa explodez, de tot. Poate ca o sa am mici iesiri, din cand in cand... dar de tot... nu pot.
Azi am realizat ca imi e frica. Imi e frica sa raman singura. Imi e frica ca... pe mine nu ma mai iubeste nimeni.
Unii incearca si de cele mai multe ori reusesc sa isi faca ,,rezerve". Daca nu merge, am cealalta varianta. Dar eu nu pot face asta. Eu am nevoie sa fiu alimentata incontinuu cu dragoste. Sau cu gesturi afectuoase.
Doar gandul ca as putea ramane singura ma face sa tremur si imi face ochii sa luceasca mai tare.
Stii de ce am eu cea mai mare nevoie? De acea asigurare pe care nu mi-o poate da nimeni, ca nu o sa raman singura. Nu din nou. Nu cred ca as putea sa fac iarasi fata. Sau poate doar retragandu-ma iar in vizuina mea de soarece de biblioteca. Gandul ca va trebui sa imi tes iar o cusca din fire subtiri de litere, ma sperie in totalitate.
Sunt curioasa de ce acum gandesc asa. Si de ce imi e frica de tot. Singuratatea nu e atat de rea. Adica... Pot sa imi petrec mai mult timp cu prietenii si pretind ca iubesc pe oricine. Nu?
Ar trebui sa fac o categorie care sa se numeasca Temeri si cred ca asta o sa fac. In speranta ca o sa am toate temerile puse intr-un singur loc.
Iubesc si imi e frica ca nu o sa mai am pe cine. Dar ce mai conteaza? Inchide ochii si spera ca... Ca ce? Mai bine nu mai spera. Unele lucruri pur si simplu se termina. Mai repede decat ai vrea.

P.S. Am explodat. Nu atat de violent pe cat ma asteptam. Dar cred ca da, am explodat.

Steleverzi si Frustrare

2010-12-31T17:18:00.000+02:00

Uite. Sunt nervoasa. De ce unii stiu sa se faca ascultati? De ce eu nu pot sa ma fac curnoscuta,d e ce nu primesc si eu critici, de ce nu ma invata nimeni sa scriu frumos? DE CE?! Nu cer sa fiu pupata in fund. Vreau sa imi spune cineva ,,Aici nu e bine. Rescrie totul". Vreau sa muncesc, vreau sa ma chinui, vreau sa ating o oarecare performanta. De ce vreau sa muncesc, sa invat odata in viata mea si nu are cine sa ma ajute? Poti sa imi explici asta?
Vezi? Daca dai sa cauti pe YouTube despre Steleverzi gasesti zeci de rezultate. Nu am nimic cu tipul ala. Imi aplce. Face... arta. Face pentru ca stie, pentru ca poate. Pentru a invatat sau poate ca pur si simplu s-a nascut cu asta in vene. Dar ce trebuie sa fac si eu? Sa imi citesc cu intonatie postarile, sa le postez pe un site ArhiCunoscut si sa astept injuraturi de la un copil de 10 ani care si-a facut cont doar pentru a se putea uita la un videoclip interzis minorilor?!
Vreau o parere din partea unei persoane competente. Vreau sa ma critice cineva nu sa caute toata lumea ce e SUB asternuturile astea de cuvinte. Vreau sa ia cineva in considerare faptul ca vreau sa muncesc si faptul da vreau sa devin mai buna. Sau vreau macar sa incerc sa fac asta.
Asta e tot de vreau. Poate ca nu suntem multi, poate ca sunt singura, poate ca ma supraestimez... dar VREAU sa devin cineva, cineva prin munca nu prin spaga. Cineva prin pasiune nu prin dorinta de a avea mai multi bani decat vecinul.
Vreau sa cad epuizata de oboseala. Sa ma doara capul de la prea multa imgaginatie. Sa imi oboseasca ochii de la prea multe imagini care imi trec prin fata ochilor. Vreau sa invat...
Asta e tot ce vreau.
Si te rog, dumnule Conte, nu imi taia aripile.

Dor.

2010-12-25T23:17:00.000+02:00

Cine a inventat dorul? Nu pot sa inteleg. De obicei. Da. Mi se face dor de cate cineva, o persoana pe car enu am mai vazut-o de jumatate de an sau o persoana de care doar ce m-am despartit in urma cu 30 de minute. Dar acum...
Azi imi e asa de dor incat nu pot sa inteleg. De ce? Ma chinuie.
Nici macar cititul nu m-a ajutat, nici cusutul, nici plimbatul catelului, nici uitatu' in oglinda, nici scrisu pe blog... Nimic. Ma doare si ma chinuie si ma... MRRR.
Nu imi place. Nu imi place sa imi fie asa de dor? Stii cu ce se termina treaba asta? Cu mine intinzandu-ma in pat. Si sunt doua variante:
1. ori nu pot sa dorm toata noaptea si ma fastacesc, dimineata fiind chinuita de acelasi dor.
2. ori dorm si visez toata noaptea, deci nu ma odihnesc, si ma trezesc cu un dor si mai mare.
Sunt doua variante. La fel de inconvenabile.

Acum... banuiesc ca vreti sa stiti cum a fost ziua mea de Craciun. 50% draguta. 50% un chin.
A fost dragut ptr. ca am fost in Kalos, si a fost dragut. [Fara comentarii care nu au legatura, bine copii?:))]
Si a fost un chin pentru ca a debutat cu certuri. Si s-a terminat cu ce v-am povestit mai sus.
Dar am avut parte de cele mai frumoase cadouri pe care le putea primi cineva. Micile mele obsesii au fost urmarite cu atentie de toti Mosii care mi-au adus cadouri. Am primit pijamale [ SUNT VERZIII!]. Si un inel de argint. Urmeaza sa imi iau si cercei cand o sa gasesc unii frumosi. Siiiii. Ceea ce ma incanta cel mai tare, e o carte pe care mi-am dorit sa o am, si nu se tiparea. Cand am gasit-o nu aveam bani. Iar acum, am primit-o. A ajuns la mine. Dragostea in vremea holerei.
Probabil ca pana si asupra mea si-a facut efectul Craciunul. Si nu ca nu m-as bucura de sarbatoarea asta, dar sunt aproape sigura ca faptul ca iubesc In general m-a influentat mai mult.

2010-12-23T10:04:00.000+02:00

Nu vreau sa lungesc postarile astea... Acum, am o perioada asa de... colorata... Are toate culorile curcubeului. Schimbari de stare bruste: acum ma simt bine. fredonez, cant. Peste 5 minute sunt tot eu dar plang sau nu pot sa leg doua cuvinte. Dupa asta am nevoie de o imbratisare sau va reneg simplu pe toti.

Dar ma consoleaza un gand:

Sunt puternica. Pot sa trec peste.

Nu?

Final Fericit? II

2010-12-22T09:35:00.000+02:00

Telefonul lui suna. Numele pe care il astepta apare pe ecran, langa poza aceea in care ea zambeste si pare ATAT de fericita.

-Ai iesit? Cum a fost?

-Poti sa vii sa ma iei? iar in vocea ei clipesc nestemate sarate. Poti sa ma iei de unde m-ai lasat?

-In 30 de secunde sunt acolo. Stai linistita. Respira adanc si calmeazate.

Si inchide. O ia la fuga din nou, pe acelasi drum. In cateva minute e acolo, iar pe ea o gaseste stand pe o scara plangand, inconjurata fiind de propriile-si brate. O strage in brate si o mangaie pe cap.

-Shhh. Gata. Ce s-a intamplat?

-Ai avut dreptate. spune printre lacrimile care curg fara incetare. Ai avut dreptate. Sunt o cauza pierduta.

,,Sunt o cauza pierduta?!" Fraza asta il alarmeaza. O strange si mai tare in brate sperand ca aceste imbratisari vor avea efect si asupra lui. Strage pleopele, dar o lacrima evadeaza din fortareata in care au ramas inchise celelalte.

Sa va mai zic de ce sunt atat de diferiti? Nu mai are rost. M-as obosi sa scriu degeaba. Povestea o sa se termine imediat. Nu mai are nici un fel de sens sa va umplu capul cu prostii. Tot ce trebuie sa retineti este ca el... el nu crede in viata de apoi. Asta e tot ce conteaza. El nu crede nici in reincarnare, nici in autosugestie.

Usa verde pe care nu a intrat niciodata pana acum arata foarte impunator in fata ei. Ii tremura mainile, iar picioarele par din cauciuc. Nu ii mai pot sustine greutatea. Isi ia inima in dinti, aproape la propriu, si bate la usa.

Un chip zambitor de barbat apare de dincolo. Cine l-ar vedea nici nu si-ar da seama de ce verdicte ar putea da.

-Hey. Haide. Intra. Ma pregateam sa ma duc sa mananc si sa beau o cafea, dar cred ca o sa te gasesc la urgente daca te mai las sa astepti. Ai rezultatele alea, de la acele analize?

Nu poate spune nimic. Da din cap in timp ce intinde niste foi colorate.

Barbatul le studiaza atent, in timp ce se indreapta spre birou. Se incrunta usor, apoi fata i se destinde.

-Daca vrei, mai facem o tura de analize. Dar, rezultatul e destul de clar aici. Tratamentul nu mai are nici un efect asupra ta. Hai sa ne gandim. Mai ai de trait inca... nu stiu... poate 6 luni?

Acum abordase o mina grava, si parea ca se teme de ce reactie va avea fata. Totusi invatase sa spuna problemele drept in fata, nu pe ocolite. Acolo unde nu mai erau sanse, nu putea da sperante pacientilor. El era doctorul, iar toti ceilalti erau... ceilalti.

Fata a tacut. A multumit, a intins banii pentru control, si a plecat. A parcurs holurile, parca mai lungi ca niciodata.

,,O sa mor... O sa mor de leucemie. O sa mor pentru ca tratamentul e o prostie."

Abia cand ajunge in fata spitalului emotiile o coplesesc.

Dupa ce s-a plimbat ceva vreme, s-a gandit sa se duca acasa. Avea remuscari. Ii parea rau ca a insistat. Dar ce era sa faca acum? Faptul era consumat. Cand a sunat telefonul a stiut ca ceva era in neregula. Stia ca o sa regrete. Tot drumul pe care l-a alergat pana la spital s-a gandit la cat mai avea de trait. Un an? Doi? Zece?

A murit. Fata a murit. El a suferit, ea nu a apucat. Acele 6 luni au fost crude. Aproape la doua saptamani ajungea in spital. Isi putea permite sa primeasca ingrijire la domiciliu, dar asta nu o ajuta cu nimic. Tot timpul parea obosita. Tot timpul era, de fapt, epuizata. Iubea. Si asta ii dadea putere. Era constienta ca el va suferi. Dar nu putea ramane singura. Se temea ca cele 6 luni i s-ar fi tranformat in cateva saptamani daca renunta la el. Si oricum el, el nu ar fi renuntat la ea.

Cele 6 luni s-au transformat in 5 luni si 2 saptamani. A murit, dar cei doi au avut parte de mai multa dragoste in acele cateva luni decat altii intr-o viata.

Deci da, se poate spune ca povestea a avut un final fericit. Nu? Putem privi si partea optimista.

Care au fost ultimele ei cuvinte?

-Pis. Ne vedem in alta viata. Da?

Iar el isi spusese din reflez ,,Eu nu cred in reincarnare". Apoi s-a razganit. Ii convenea sa creada de data asta. Daca pentru a o revedea insemna sa se tranforme in altcineva, lui ii convenea asta.

-Sigur. Sa ma astepti acolo, undeva, da? Sa nu ma uiti. Sa nu ma uiti pentru ca am nevoie de tine.

Iar lacrimi grele au inceput sa ii brazdeze fata.

-Te iubesc. se auzea printre suspine.

Dar ea era calma. Speriata ce-i drept, dar parea calma. Nu voia sa il distruga de tot. Asa ca a inchis usor ochii. Si s-a terminat. Totul.

P.S. Postarea de mai inainte *Still Thinkin'* o sa se numeasca Final Fericit? I. Este cealalta parte a povestii. Inceputul. E vorba de cea care a fost postata in 9 decembrie.

Scrisoare carte M(os)C(raciun)

2010-12-22T08:56:00.000+02:00

Buna, Mosule. Sunt tot eu, cea care, acum 2 ani de zile ti-a trimis primul mail cu lista de dorinte. Avand in vedere ca anul trecut am primit sosete, chiloti si un gel de dus de la tine, cred ca te-ai plictisit de viata. Uite, daca nu iti maintesti de mine, gasesti AICI scrisoarea. Ca sa iti improspatez memoria.
Anul asta nu mai ploua, anul asta deja a nins. I-am trimis o scrisoare si lui Dumnezeu, si, spre deosebire de tine, el mi-a ascultat dorinta si s-a scarpinat putin in cap, iar matreata lui s-a asezat pe masini si pe jos.
Acum doi ani aveam mici probleme cu exprimarea, anul asta cred ca le-am mai pus putin la punct.
Acum scriu si mai incet, ca ma gandesc ca ochii ti-au slabit si mai tare. Ceea ce nu se poate spune si despre tine. Ai ramas la fel, supraponderal, si asa o sa fii intotdeauna.
Ma gandesc ca saraca Alba-ca-zapada a imbatranit si parul ei ,,negru ca abanosul" s-a tranformat in unul ,,alb ca a lui Mos Craciun". Iar picaturile ei de sange, acum cativa ani prezentate ca a fi foarte rosii si dragute, acum probabil ca abia mai sunt indentificate printre litrii de bautura consumata. Ce ma face sa cred ca Alba-ca-zapada consuma alcool? Faptul ca ea, ca sotie, te lasa sa iesi in pijamale in fiecare an. Si mie imi plac pijamalele. Dar parca nici chiar asa de mult incat sa vin la copii si sa le zic ,,Ho Ho Ho am venit sa va iau la misto!" Pe bune acuuuum.
Am acum colegi care sustin sus si tare ca Mos Craciun nu exista. Iar eu le-am spus ca ti-am trimis scrisori aproape an de an. Prajiturile de acum doi ani, le am si acum ascunse intr-un dulapior. O sa ti le dau pe toate. Le pun frumos pe o farfurioara si langa ele, ca sa para mai atragatoare, un pahar de lapte. Lapte din care, in principipiu, a baut Fritz. Cine e Fritz? Fritz e catelul meu. Micul meu Diavol. E mic, negru, cu o pata alba pe piept si doua pete gri pe labute. Ochi caprui, dinti ascutit, ghiare ucigatoare.
Bineinteles, Fritz va fi langa brad cand tu vei intra pe usa, incercand sa il faci pe Rudolf sa isi stinga nasul si sa nu mai miste clopoteii. Si, tot Fritz, va duce o lupta grea si obositoare, pe viata si pe moarte, cu renul tau obosit.
Stii, anul asta nu imi mai doresc mare lucru. Anul asta am de toate: zapada, imbratisari, zambete. Am tot ce imi trebuie.
De fapt iti scriu mai mult ca sa te intreb de sanatate. Cum o mai duci? De fapt, intrebarea se pune in felul urmator: o mai duci baai, sau esti intr-un scaun cu rotile si cu o ingrijitoare care te ajuta sa de duci la baie?

Toate cele bune,

Andreea

Protitutia sufletului

2010-12-21T23:47:00.000+02:00

Esti constient ca nu ai voie si totusi o faci. Iti incalci propriile reguli pe care ti le impui singur, iti incalci principii, dorinte, sperante, vise, tot. Doar pentru ca iubesti. Si nu doar atat. Ci pentru ca iubesti in doua parti.
In una din ele, muzica iti mangaie timpanul la orice gand, in celalta parte, in schimb, vorbe dulci se aud si te imbratiseaza. Si atunci ce alegi? Le alegi pe amandoua. Le imbratisezi pe amandoua odata, fara nici o jena. Le iubesti pe amandoua, le auzi pe amandoua. Nu mai exista dragoste mai presus de alta. Ambele sunt mai rpesus de toate.
Se numeste prostitutie. Iti prostituezi sufletul, in schimbul unor stari absolut necesare. Si sufletul tau stie ca nu e bine dar ii place. Stie ca nu e normal, dar nu poate renunta.
Dorinta e superioara vointei. Nu? Dorinta invinge, mai ales la persoane ca mine. Doresc, obtin. Fapte irationale, zambete fara sens, cuvinte false, imbratisari calde, tipete calme, impacari violente. Niciodata nu e asa cum iti doresti tu de fapt sa fie.
Tot timpul esti nemultumit. Vrei mai mult, dar nu mai poti obtine. Acela e momentul in care atingi apogeul. Si incepi sa cobori. Odata ce evoluezi, a doua dragoste dispare. Asa si prima.
Iar asta e finalul de care toti ne temem.

Semne ca exist.

2010-12-20T22:00:00.000+02:00

Ieri, ei bine, ieri a fost una dintre zilele mele bune. Poate nu cele mai bune, dar am avut parte de persoane pe care nu le mai iubesc, dar le pretuiesc, de amintiri moarte, care nu invie sub nici o forma, de imbratisari care m-au facut sa imi revin si de sarutari care cu siguranta mi-au incalzit sufletul, in ciuda gerului de afara.
Am deshcis ochii, am scos catelul afara. Nimic neobisnuit. Apoi, in jur de vreo ora, am stat la televizor. ,,Cat mai e? De ce nu suna? Mai dureaza mult? Oare ar trebuie sa sun sa vad daca mai mergem? Oare chiar vreau sa merg?" Si la 11 urcam intr-un logan, cu catelul plin de noroi.
Am ajuns la intrarea in sat. In gand imi tot zburau ganduri repezi. ,,Nu vreau sa intru in curtea aia. Cate frunze de gutui si de visin erau acolo vara, atatea amintiri am eu legate de locul ala. Acum e iarna, iar eu nu pot face copacii sa infloreasca." Incercam sa gasesc scuze ca sa nu merg acolo. Nu a fost nevoie. Nu am fost nevoita sa merg. In schimb am vazut cam tot ce mancam noi de Craciun in stare... naturala. Faptul ca a trebuit sa asist la taierea porcului m-a facut foarte... altfel. Eram curioasa, scarbita, imi era mila. Porcul asta care avea in jur de 200 de kile, era o chestie mica si roz pe care o fugaream prin gradina.Am continuat cu glume si batai cu zapada. Am ras de Azorel si de Fritz, de gaina aia gri si de... mine. Mi-am revazut zgatia, pisica mea, puiul meu care avea al 5-lea set de pui. Apoi mi s-a facut dor... In loc de nume potrivite, incepusem sa botez. Eram atenta la orice detaliu, orice gest imi aducea aminte de un altul, orice cuvant ma facea sa ma gandesc la alte 7. Si am plecat.
Am plecat si am ajuns acasa. Repede repede, schimbate. Repede repede iesi pe usa, suna, fugi, asteapta, imbratiseaza.
Si s-a consumat si ziua aceea. Acum intunericul pusese stapanire pe tot orasul.
,,Te iubesc." Si o imbratisare.
,,Ai grija de tine" si un sarut pe obraz.
,,Noapte buna" si o usa inchisa.
Am ajuns acasa. ,,Mananci?" Nu. Calculator. Oare, a fost chiar asa de mult? Ce greu se scursese ziua aceea. Ma obosise. La 9:34 ma cuibaream in pat si ma intindeam. Atipesc. Apoi o alarma stresanta ma trezeste. Nume frumos, raspund cu zambetul pe buze. Nu las sa se vada incantarea. Cineva trebuie sa se controleze. Glume, zambete, rasete. ,,Adu-ti aminte, razi" Si rad. ,,Razi. Parca apas pe un buton."
Apoi somn. Dormi. Un somn agitat, si nu imi mai amintesc daca odihnitor. Dormi. Pana la 2:46. Strange pleoapele, incruntate, ,,De ce e lumina?" Atunci am realizat ca cineva, acolo sus s-a gandit la mine. E luna. Pentru prima data, luna imi mangaie fata in timp ce dorm. Apoi imi amintesc de tine, cel ce ma alintai cu ,,raza de luna" si zambesc. S-a dus timpul tau, dar luna a ramas aici. A venit pana la geam la mine sa ma mangaie. Zambesc, imi feresc putin ochii, si adorm din nou cu zambetul pe buze. Metamorfoza.
S-a terminat. 3 iubiri s-au stins pentru cateva ore. Maine o vor lua de la capat. Noapte buna.

Magazine de vise

2010-12-15T08:29:00.000+02:00

Vă ascult. Vă ascult şi vă văd. În stânga, e un grup de adolescenţi care fumează ceva. Nu o ţigară. E ceva diferit. În dreapta am, bineînţeles, alt grup de adolescenţi. Ei nu mai fumează. Ei au "evoluat". Ei trag uşor pe nas un praf alb. Unul dintre grupuri e foarte tăcut. Nu au nimic de spus, se înţeleg parcă din priviri. Ceilalţi, în schimb, preferă să fie gălăgioşi, să facă glume, să îşi facă anunţată prezenţa.

Vorbesc despre persoanele care, în ciuda faptului că nu sunt majori, că au şcoală a doua zi, că hainele de firmă de pe ei sunt luate din banii trudiţi de părinţi, preferă să viseze cu ajutorul unor prafuri. Încearcă să îşi ridice moralul, conştienţi fiind că nu o să le fie tocmai bine.
În primul grup, cel cu "joint-ul", un adolescent începe să vomite la câţiva păşi de ceilalţi. Prietenii lui nu îi dau atenţie, iar el tocmai a aflat că îşi dă peste cap stomacul atunci când trage cu prea multă poftă din ,"ţigară". Doi dintre adolescenţii din celălalt grup au aflat acelaşi lucru, deşi "alergia" se manifestă diferit. Deasupra buzei superioare un firicel de sânge apare şi se prelinge uşor. Ei nu se sperie. Ei ştiu că o să le treacă şi o să poată continua.
Eu, una, sunt conştientă că "magazinele de vise" nu te fac decât să uiţi de problemele pe care le ai şi nu să scapi de ele. În schimb, ei, ceilalţi, uită asta. De fapt, nu pot fi sigură că măcar s-au gândit la asta. Nu îmi place să văd oameni de aceeaşi vârstă cu mine "luându-şi panica" cum se zice, în timp ce merg pe stradă şi au impresia că "tipul ăla de acolo se uită ameninţător. O fi poliţist?"
Uneori mă gândesc că până şi numele acelor magazine îţi inspiră faptul că, după o oră, două, efectul dispare, iar buna dispoziţie şi ea, exact ca un vis pe care îl uiţi atunci când ridici capul de pe pernă.

Cred că e timpul să deschideţi ochii, să vedeţi adevărul din spatele ambalajului!

Il mai gasesti si AICI

Ritual pentru... gandire?!

2010-12-15T08:27:00.000+02:00

Tocmai ma gandeam ca, atunci cand cineva vorbeste, chiar daca nu mi se adreseaza direct mie, ci unui grup mai mare de persoane, nu ma pot gandi pur si simplu la ,,ale mele".
E nevoie de un adevarat ritual pentru a-mi putea analiza gandurile. Trebuie sa acult cu atentie discursul sau dialogul, pentru a ma asigura ca nu ma intereseaza. Daca macar putin, discursul pare interesant, imi pot lua adio de la ,,meditatia" mea. Dupa asta, daca discursul este intr-atat de jalnic, trebuie sa gasesc o carte.
O carte, nu conteaza care, un roman, o culegere, un abecedar, orice. Nu conteaza daca mi se pare atragatoare sau nu. Trebuie doar sa o pot citi. Si ma las furata de lectura. Ma cufund incet, fara graba, de lectura. Dupa doua pagini incep sa ma gandesc la a mele, parcurgand cartea doar cu privirea, ochii mintii vad doar ganduri mici, seci, simple sau complexe, chinuitoare, dulci sau dureroase.
Tind spre masochism.

Final Fericit? I

2010-12-09T16:37:00.001+02:00

Merg pe strada. Mainile lor au transpirat dar refuza sa se desparta. Sunt prinse intr-o imbratisare vesnica. Amandoi zambesc, dar nu spun nimic. Zambesc ca si cum ar pastra amandoi un secret. Unul pe care nu il va sti nimeni niciodata, inafara de ei. Un secret al lor.
Sunt speciali. Sunt un cuplu special, iesit din comun. Si asta o poti spune doar uitandu-te la ei. Sunt frumosi impreuna, separati dun banali.
Ea merge langa el, se gandeste cat il iubeste si cum rezista relatia lor. Nu se mai gandeste la ,,cand o sa ne despartim". Pare imposibil acum. Sunt impreuna de prea mult timp.
El stie ca sunt speciali. Stie ca sunt speciali tocmai pentru ca se iubesc la nebunie.
Ajung in fata cladirii mari si o strange incurajator de mana.
-O sa iasa bine.
Se uita ciudat la el, speriata. Zambetul calm s-a tranformat in unul crispat, nervos.
-Nu vreau...
-Trebuie.
Nesiguranta se citeste pe chipul ei mai accentuat ca niciodata.
-O sa fie bine, ce Dumnezeu? Stii ca o sa fie bine. Calmeaza-te. Daca as fi putut veni cu tine, as fi venit.
Si ea pleaca. Fara nici un cuvant.
,,Nu te intoarce, nu te intoarce, nu te intoarce." Si nu s-a intors. ,,Nu o lua la fuga, nu o lua la fuga, nu o lua la fuga." Si nu a fugit.
Cladirea aceea ii dadea fiori. Venea des aici: in asta consta practica ei de la facultate, dar nu venise de cand era copil in alt scop inafara vizitelor si a muncii.
El isi sterse picaturile reci de sudoare care ii aparuse sub bretonul lung. Ii era teama pentru ea. Nu era chiar atat de sigur ca va fi bine. A plecat. Asa au hotarat. O sa il sune imediat ce o sa poata vorbi.

Sa va povestesc acum despre ce e de fapt vorba, de ce spuneam ca sunt atat de diferiti.
Gandeau complet diferit.
Daca ea credea in destin, el credea ca destinul ti-l facit singur.
Daca ea credea in noroc, el credea ca depinde totul de tine.
Daca ea credea in viata de apoi, el credea ca te adancesti intr-un somn vesnic.
Daca ea era supertitioasa, el era indiferent.
Daca ea credea ca vanilia contine hormoni ai fericirii, el credea ca fericirea depinde de tine.
Si tot asa.

Acum el merge linistit pe drumul pe care venise. Se gandea ca, de fapt, el fusese cel care deschisese cutia pandorei. El insistase. Iar ea, dupa cateva Nu Nu Nu a renuntat si a facut ca el. Ii parea rau. Ii era frica de ce urma sa afle. Nu mai voia. Ii era frica. Credea ca facea asta pentru binele ei, dar de fapt insistase doar pentru a se simti el bine. Asta era tot ce facuse. Fusese egoist.

Ea mergea incet pe coridoarele lungi lungi. Parca totul parea ciudat, totul era diferit. Se uita fara graba la toate numele scrise pe usi. Numele ii sunt, majoritatea, cunoscute. Unii angajati o saluta cu zambetul pe buze spunandu-si ca iar a venit sa lucreze. Dar nu. De data asta nu venise pentru asta.

2010-12-06T16:19:00.000+02:00

Stiu stiu ca nu am mai scris de mult. E perioada aia in care nimeni nu imi mai spune nimic, cand toti vorbesc mult dar nu spun nimic. Ma imt putin goala, putin distanta, putin nepasatoare, putin suparata. Cate putin din toate. Nu stiu. Ma simt bine doar cand ma alint. Si imi dau silinta sa fiu draguta si sa nu va omor pe toti. Si, cred eu, imi iese.
Nu sunt chiar ultima scorpie, cum eram inainte, nu sunt nici mieluselul ala care nu comenteaza, cum nu am fost niciodata. Sunt doar eu, satula de banalitati si de voci care imi zgarie creierul.
Singura voce care imi alina zgarieturile e prea stinsa si prea indepartata.
Cand o sa revin, promit ca o sa o fac in forta. Pentru ca stii cum sunt eu: Azi vin maine plec.

Soarele sau Cum vad eu omenirea

2010-11-23T17:38:00.000+02:00

Incercati sa ma priviti, dar nu va las. Va fac sa intoarceti privirea din momentul in care am intrat in raza voastra vizuala.
Tu nu stii ca nu am suflet, eu pot sa vad o lume cu toate detaliile ei. Nu ma sperii. Voi nu puteti ajunge la mine.
Uneori incerc sa va scriu mesaje dar, cumva, scrisul meu nesfarsit si ilizibil nu va atrage atentia. Imi doresc sa am companie, sa vorbesc cu cineva. M-am saturat de singuratate.
Din cand in cand, incep sa stau la povesti cu suflete curate. Acele creaturi mici, mici si firave. Bebelusii, copiii puri sunt coloana vertebrala a omenirii. Aveti grija de ei. Cand unul moare, tristetea mea e namarginita. Atunci scriu intr-un roman nesfarsit despre sentimente, durere si egoism. De ce egoism? Pentru ca sunt egoist. Ma gandesc ca s-a mai dus o sansa de a comunica, o sansa de a povesti.
Pe masura ce cresc, copiii isi inchid ochiul mintii. Nu ma mai vad, nu ma mai saluta, nici macar nu se mai gandesc la mine.
Lacrimile mele, voi le numiti explozii solare. Banale explozii solare. Lacrimile voastre, eu le numesc suferinta, durere, regret si incerc sa le alin.
Asa sunt eu, mai sentimental, mai sensibil la durere. Cu toate astea, eu voi fi intotdeauna aici, sus, iar voi acolo, jos. Aici m-a lasat Dumnezeu, singur. Dar daca nici eu, Soarele, nu va luminez viata, atunci cine?

Compunere facuta pentru Teza la Romana

Dulce Companie

2010-11-19T13:49:00.000+02:00

Cat dureaza o iubire intre doi oameni? Dar o iubire intre un om, si un inger? Iubire intre natural si supranatural, nu? Cand un inger coboara din cer si, mai presus de asta, cand se ridica inapoi? Are voie sa renunte la eternitate, la aripi si puf, pentru o fiinta omeneasca? Daca incepe sa iubeasca, isi poate pastra vie iubirea?
Sunt doar cateva intrebari pe care cartea ,,Dulce Companie" de Laura Restrepo m'a facut sa mi le pun. Acum ma intreb daca ingerii nostri sufera de epilepsie si daca pot fi vindecati. Sunt curioasa daca un inger poate vorbi multe limbi straine, inclusiv cele moarte.
Dar singura intrebare daca ma mananca pe interior este una din cele spuse mai sus: poate un inger iubi? Poate renunta la infinit pentru a cadea pe pamant? Si daca da, cat de mult poate sa iubeasca? Cat va dura pana se va plictisi si va incepe sa regrete ca a renuntat la etern? Isi va aduce aminte de viata lui din ceruri, de indiferenta pe care o simtea fata de oameni, desi interactiona cu ei?
Dumnezeu iarta oamenii, nu? Dar pe ingeri cine ii mai iarta? Nu sunt ei oare pedepsiti pentru ca isi abandoneaza scopul pentru care au fost creati, si anume acela de a-l sluji pe Dumnezeu?

Cand mi-a venit randul, m-am aplecat ca sa incap si m-a izbit un miros neplacut de umezeala. Centrul pamantului, mi-am zis, apoi, prin autosugestie: miros de eternitate. Sau de mormant? Da, mai curant asta.

Fragment din jurnalul lui Adam

2010-11-17T22:05:00.000+02:00

Poate merita sa amintesc ca este foarte tanara, vesela si prietenoasa. Este plina de interes fata de tot ce o inconjoara, isteata, vioaie, parandu-i-se ca lumea este doar farmec, frumusete, mister si bucurie; nu se poate abtine sa vorbeasca incantata atunci cand gaseste o floare noua, pe care trebuie neaparat sa o alinte, sa o mangaie si sa-i vorbeasca, punandu-i intr-o clipa un nume dragastos. In plus, este nebuna dupa culori: brunul rocilor, galbenul nisipurilor, verdele frunzelor, albastrul cerului, sidefiul zorilor, purpuriul umbralor de pe munti, auriul si purpuriul in care apusul imbraca insulele si marile, argintiul lunii care calatoreste pe cer, umbrita uneori de nori, sclipirea diamantina a stelelor din vastul neant. Toate aceste lucruri nu sunt folositoare la nimic, din cate stiu pana acum, dar pentru ca au un astfel de colorit si sunt atat de maiestoase, pentru ea este destul spre a-si pierde mintile dupa ele. Daca ar sta locului si ar tacea doua minute la rand, ar fi un lucru extrem de linistitor pentru mine. Daca ar face asta, cred ca as avea timpul necesar sa ma pot bucura de prezenta ei, si chiar as face-o, deoarece incep sa realizez ca este o creatura remarcabil de dragalasa, zvelta, dar cu rotunjimi placute acolo unde trebuie, gratioasa. Atunci cand sta nemiscata, scaldata de razele soarelui, cu capul dat pe spate si mainile facute streasina la ochi, privind la o pasare, in zbor, din inaltul cerului, recunosc ca este chiar frumoasa.

LUNI DUPA-AMIAZA
Daca exista ceva pe lumea asta care sa nu o intereseze, atunci nu am aflat eu inca. De exemplu exista animale, care nu inseamna nimic pentru mine, dar asta nu e valabil si in cazul ei. Ei ii plac toate, fara nici o discriminare, gandind despre toate ca sunt niste comori, si deci, orice animal nou este binevenit.
Cand uriasul brontozaur mi-a calcat tabara in picioare, ea l-a privit ca pe o noua achizitie, in timp ce eu, ca pe o calamitate. Iata un bun exemplu pentru a demonstra lipsa unor opinii comune asupra lumii. Ea vroia sa il imbralnzeasca, eu voiam sa ma mut de acolo. Ea credea ca daca se poarta frumos cu el, il poate imbranzi si transforma in animal de casa; eu, pe de alta parte, i-am spus ca un animal de casa de 24 de metri lungime nu ar fi lucrul cel mai indicat pe care sa ti-l doresti prin casa, pentru ca, fara a avea intentii rele, el ne poate darama usor adapostul, calcand din neatentie pe el, deoarece se putea vedea cu ochiul liber ca era un animal fara minte.
Dar ea avea ideea fixa de a pastra monstul si nu a renuntat deloc la ea. S-a gandit ca monstrul ar putea fi primul dintr-o ferma de animale de lapte, rugandu-ma sa o ajut sa il mulga. Dat eu nu vroiam asa ceva, pentru ca era prea riscant. In cele din urma, s-a dovedit ca se inselase asupra sexului animalului, si in plus nu avea nici scara. Daca a vezut ca aceasta idee nu a mers, s-a hotarat sa il calareasca, si iata ce s-a intamplat. Coada animalului, cu o lungime de circa 40 de picioare, statea intinsa pe pamant, ca un copac prabusit. Ea s-a gandit ca se va putea urca pe coada pentru a ajunge in spinarea animalului, dar s-a inselat, pentru ca suprafata acesteia era prea ingusta si alunecoasa, astfel incat, la un moment dat, a inceput sa alunece vertiginos in jos, si s-ar fi lovit foarte rau, daca nu as fi fost eu acolo sa o prind.
Ma intreb daca acum era multumita. Nu. De fapt nimic altceva inafara de demonstratii nu o poate multumi; nici o teorie neprobata nu ii sta in cale, si nu-i va sta in cale, atunci cand si-a propus ceva. Este un spirit intreprinzator, care ma atrage si care ma influenteaza. Cred ca daca as sta cu ea mai mult, as deveni ca ea. Ei bine, i-a mai venit o idee referitoare la monstru, si anume ca daca am putea sa-l imblanzim, domesticindu-l , am putea sa il folosim pe post de pod peste rau. Considerand ca monstrul era deja destul de domesticit, dupa parerea ei, s-a apucat sa isi testeze teoria, dar din nou a esuat, pentru ca de fiecare data cand reusea sa aseze animalul intr-o pozitie propice pentru a fi folosit ca pod, in momentul in care umbla pe tarm pentru a urca pe el, brontozaurul iesea din apa, urmand-o peste tot, exact ca un animal de casa. De fapt, ca toate celelalte animale. Toate au acest instinct.

Zodia Indragostitilor

2010-11-17T21:11:00.001+02:00

De data asta, ceea ce scriu e dedicat vouă, tuturor romanticilor, celor care cred în dragoste la prima vedere şi care cred că pot număra stelele de pe cer urmărindu-le cu degetul.

Ca să nu vă mai ţin în suspans, vă voi spune despre ce carte e vorba: "Zodia îndrăgostiţilor" scrisă de Giulia Carcasi. Prima dată când am zărit-o în librărie, m-a atras faptul că romanul este structurat în două părţi: prima, care prezintă câteva luni, din punctul de vedere al protagonistei, Alice, iar cea de-a doua parte prezintă aceeaşi perioadă de timp, din punctul de vedere al colegului ei de clasă, Carlo.

Alice este genul fetei care nu crede în dragoste de niciun fel, cea care reuşeşte să îşi schimbe toată viaţa în preajma bac-ului, care nu îşi înţelege prietena când se întoarce la iubitul ei după fiecare ceartă. Confundă dragostea cu "Adevărata Dragoste", se lasă rănită, apoi se redresează. Îşi dă seama cine îi place, de ce şi că e plăcută. Viaţă i se schimbă şi, după încercări nenumărate, află că da, poţi număra stelele de pe cer, atât timp cât lângă tine e persoana potrivită.

O gasesti ai AICI.

Dorinte de adolescent

2010-11-11T14:28:00.000+02:00

Aş putea, ştii, să scriu despre pub-uri sau despre teatru ori despre gropile din Brăila, despre cum sunt liceele sau despre evenimentele care fac înconjurul oraşului în câteva zile. Dar o să abordez o temă care, spre deosebire de altele, e vastă. Foarte vastă, iar părerile diferă de la persoană la persoană.
O să vorbesc despre adolescenţă şi iubire. O să vorbesc despre ceea ce unii dintre voi, oamenii mari, uitaţi. O să vorbesc despre momentele în care spontaneitatea e la putere şi, în afară de tine, nimeni nu te poate salva.

Încep prin a da un sfat: urmează-ţi inima, apoi capul. Mi-am demonstrat de atât de multe ori că, deşi nu îmi asigură tot timpul o reuşită, dacă iau deciziile pe care şi inima le ia, atunci sunt mult mai mulţumită decât atunci când fac ce îmi spune conştiinţa. Sunt adolescenţi, poate nu mulţi, poate mai mulţi decât mă aştept, care aşa fac şi au mai puţine probleme, sunt mai mulţumiţi de ei, au inima împăcată şi sunt mai lipsiţi de griji. Deşi, uneori, efectul poate fi şi... invers. Depinde de atitudinea pe care o ai, de problema pe care o abordezi şi, bineînţeles, de decizia pe care o CREZI corectă.

Continui prin a ţipa la voi, la maturii de zi cu zi, care uitaţi pur şi simplu de noi, de sentimentele noastre, de dorinţa noastră de a trăi fiecare clipă, de a simţi adrenalina pulsând în vene, de a încălca reguli. Aţi uitat că şi voi eraţi la fel, că vă plăcea să vă distraţi şi în timpul săptămânii, nu doar în weekend-uri. Aţi uitat că o jumătate de oră nu vă era îndeajuns că să simţiţi aerul curat şi mângâierile soarelui. Acum tot ce puteţi face este să staţi pe aici, pe undeva, să comentaţi despre "un nu-ştiu-care ins dintr-un nu-ştiu-care loc care are nu-ştiu-ce" mai bun decât al vostru.

Poate că nu m-ar enerva aşa de tare atitudinea asta, dar simplul fapt că nu puteţi fi cinstiţi (majoritatea), că nu puteţi avea un dram de sinceritate, mă scârbeşte de-a dreptul. De ce sunteţi tentaţi să minţiţi şi să ne trataţi cu o aparentă indiferenţă?

Acum urmează o dorinţă pe care chiar trebuie să o auziţi: lăsaţi-ne să luăm singuri decizii, să avem propriile principii, să avem propriile păreri şi propriile sentimente. Nu ne mai sugeraţi ce să simţim, ce să facem şi cum să facem. Ne place să ne trăim adolescenţa pentru că acum e diferit de cealaltă parte a vieţii, de copilărie: suntem o idee mai independenţi sau cel puţin, vrem să fim. Nu cred că "a-ţi lua lumea-n cap" e echivalent cu a petrece mai mult timp cu prietenii şi a avea un cuvânt de spus. Nu. Aia îmi pare a fi... dorinţă. Dorinţa de a scăpa de sub "braţele protectoare" ale voastre.

În ochii voştri, a ne ţine sub aripă înseamnă să ne apăraţi de "prin ce aţi trecut voi". Dar nu ne puteţi apăra pentru totdeauna. Tot ce faceţi este să ne împiedicaţi să zburăm, să plecăm, să scăpăm.

Il gasesti si AICI

Ajuta Tineretul! :)

2010-11-02T21:11:00.000+02:00

Hai pune mana si ajuta. Ca nu iti pica butoanele de la mouse.
Sustine si tu o trupa buna, cu oameni sub 70 de ani.
http://concurs.mtv.ro/gbob/index.php?uid=495497&page_ID=1
Daca nici tineretul nu e sprijinit, muzica de buna calitate si munca tinerilor, atunci, NATIUNE, KILL YOURSELF!
Cheers! :)

Scuze?...

2010-10-31T10:01:00.000+02:00

-Eu plec de acum... spui si stii ca asta o sa ma faca sa te urasc.
-Ai gasit rezolvarea. iti raspund nervoasa.
,,Ai gasit rezolvarea" e modul meu de a-ti spune ,,Asta stii tu sa faci: sa fugi cand dai de greu. Fugi de tot, nu doar pentru cateva minute. Fugi pentru o noapte intreaga, la fel ca Cenusareasa. O sa fugi si o sa astepti sa vin eu la tine, sa te caut, sa te gasesc, sa imi cer scuze. Fugi... fugi cand e mai greu. Nu iti complica viata." Dar poate ca da, poate ca eu chiar ar trebui sa imi cer scuze, sa nu mai reactionez asa, sa nu mai stric cele mai perfecte nopti. Am fost nervoasa si imi pare rau. Stii... vreau sa iti explic aici, pentru ca in alta parte nu o sa funtioneze la fel. Vreau sa iti explic ca nu eu am reactionat asa, ci instinctul meu, probabil animalic.
Parea frumos, parea asa de frumos si de odata, seara aia minunata s-a tranformat intr-un mare FSSSS! Am fost dezamagita, nervoasa, ma simteam tradata. Voiam sa nu fi auzit. Dar ce puteam sa fac?
Toate astea mi-au trecut rpin minte intr-o secunda. Apoi, a urmat replica ta. Simpla, dar care m-a facut sa ma gandesc mai bine la mine, la atitudinea mea:
-Dar tu nu [ai gasit nici o rezolvare].
Si ai avut dreptate. Tot ce puteam eu sa fac in momentul ala era sa stau incordata, uitandu-ma la tipa aia care dadea foc la bar si la tipul ala de langa mine cu 10 ani mai mare care im dadea coate ca sa dansez cu el. Incercam sa ma rup de realitate si sa fug in lumea mea, aia perfecta. Dar pentru prima data, a fost imposibil. Probabil era prea mult zgomot. Probabil ca da.

Si intr-o zi m-am stins.

2010-10-26T21:25:00.000+03:00

Si intr-o zi m-am stins. Asa, fara nici un cuvant. Am inchis ochii si am adormit: somnul de veci.
Nu stiu cum s-a intamplat. Stiu doar ca asa e. Sunt aici, si de fapt nu mai sunt.
E ca atunci cand, desi esti foarte obosit, incerci sa te uiti la un film si adormi. Cand te trezesti nu mai stii la ce parte ai ramas. Doar ca eu... eu nu ma mai trezesc.
Oare de ce am murit? Eram prea obosita? Sau poate ca asta am simtit nevoia sa fac? Si totusi sunt aici, si nu mai sunt.
Imi vad prietenii cum plang, si parintii, rudele. Vad doar fete cunoscute, doar persoane la care tin. Si da, unii plang. Altii, desi... erau aproape de mine, nu reusesc sa verse nici o lacrima. Ei nu plang niciodata... Ei chiar nu plang niciodata. Eu doar m-am stins.
Iar eu stau aici, cu sufletul gol, cu inima rece, lipsita de sentimente, de durere, de compasiune pentru ei. Acum sunt moarta, acum nu mai simt nimic.
Deci asa e, asa e sa mori. Ma vad intinsa pe covorul de o culoare incerta de la mine din camera. Catelul se invarte nelinistit pe langa mine, ma trage de urechi, ma musca de degete, ma linge pe ochi. De ce nu ma mai trezesc? Catel... sunt moarta. Si parca intelege. Se aseaza usor pe umarul meu, acolo unde adoarme de obicei si plange incet. Stie ca eu sunt doar moarta.
Eu sunt undeva, spanzurata in aer, fara sfoara. Nu ma pot misca, si totusi vad tot. Nici macar nu stiu cum arat acum. Dar vad cum persone dau navala la mine in camera, ma vad, ma analizeaza. Apoi ma dezbraca, ma spala, plange toata lumea. Imi schimba hainele in unele noi, nu le-am vazut pana acum. Ma aseaza intr-o cutie si imi pun flori pe langa mine. De ce nu realizeaza nimeni ca nu am ce face cu ele? De ce au cheltuit atatia bani pentru mine?
Sunt doar moarta. Pur si simplu m-am stins. Nu mai plange.
Si intr-o zi m-am stins.

Imi place acolo sus...

2010-10-23T22:12:00.001+03:00

Am suferit o deceptie. La ore, acum cateva ore, profa de romana ne dicta despre ADOLESCENTA! si ghici cum suna una dintre definitii:

Narcisismul tineresc, impotrivirea la tot ce inseamna dogma, spiritul refractar fata de lumea maturilor, a conventiilor sociale, a stereotipurilor didactice, revolta impotriva aprintilor epuizati de viata lansandu-se in reprosuri adresate copiilor pentru neimplinirile lor, exuberanta si impetuozitatea, teribilismul, sunt caracteristici ale adolescentei.

Stii ce e gresit aici? Ca mi se potriveste ca o manusa: perfect. Mi s-a confirmat ca nu sunt un adolescent special cum zice Nakudo, ca nu am nici un strop de adevar, ca sunt o copie, o papusa, o ce vrei tu. Mai exista miliarde de exemplare ca mine. Mi-a disparut luciul, mi-a disparut originalitatea, increderea in mine, dorinta de a ma mai afirma.... Nu mai pot. Aripile pe care mi le plasmuisem au disparut. Nu mai sunt. S-a dus munca mea. S-a dus pe apa sambetei.
Vreau si totusi nu mai am.
Imi doresc si totusi nu mai am curaj.
O sa obtin, si totusi nu sunt sigura.
O sa incerc si totusi o sa dezertez.
Si totusi ma asteptam sa ma afecteze putin mai mult si, ce-i drept, in timp ce scriam pe caiet definiatia, am simtit cum ma izbesc de un zid, apoi ca ma scurg usor de pe el. Si mi-a trecut. Asta a fost tot. Dar stiu de ce nu ma afecteaza. Pentru ca am mintea plina de tine si de ceea ce insemni tu, de tine si de dragoste. Sunt cu capul in nori mai mult ca niciodata si imi place. Nu fac nici un efort sa revin printre cei normali. Pentru ca imi place sus acolo.
Imi place sus acolo...

14.10.2009/2010

2010-10-14T09:00:00.013+03:00

14.10.2009
Intr-o postare ziceam ca urasc toamna si am ajuns la concluzia ca... CHIAR URASC TOAMNA!
In primul rand e al naibi de frig. Cand e frig eu racesc. Cand racesc imi e rau. Deci da. Urasc toamna.
In al doilea rand nu mai gasesc frunze. Vantul le matura pe toate iar ploaia le amorteste pana cand nu mai am pe ce sa calc.

In al treilea rand toata lumea se desparte toamna. Incepe scoala si se distrug relatiile d epe timpul verii. Asta e Emo.
In al patrulea rand incepe scoala. Si daca prin asta o sa ma crezi un copil insensibil care nu isi iubeste colegii te inseli. Pe cei pe care am vrut sa ii vad i'am vazut si in timpul vacantei.
Si totusi... Hai sa nu fiu rea [ca de obicei] si sa gasesc si un avantaj la toata chestia asta... Pai... ei bine... sunt Gutui. Iubesc gutuile. Toata ziua rontai gutui. Afinele si gutuile sunt fructele mele preferate. Congelatorul e plin de afine congelate si cosul pentru fructe e tixit de gutui. Asa e si cosul de pe masuta din sufragerie, si cosuletul de la mine din dormitor.

14.10.2010

Nu stiu daca anul asta mai urasc toamna. Toamna asta am aflat ca nu toate relatiile din timpul verii se distrug, am aflat ca afinele din piata au gust de cauciuc si ca scoala nu e asa de rea. Acum nu mai am aceeasi colegi si imi e dor de ei. Acum abia astept sa treaca mai repede zilele, nu anotimpurile, desi ele trec foarte foarte repede [si zilele si celelalte]. Dar sunt nerabdatoare sa vad ce imi rezerva viitoru' asta.

La dracu' cu timpu'

2010-10-13T20:28:00.000+03:00

Zilele trecute am vazut un episod dintr-un serial in care o actrita spunea ceva de genul asta:

As vrea sa mor cu gatlejul taiat de un diamant, sa fiu impuscata cu perle sau sa fiu asfixiata cu miros de levantica. Am aflat cu timpul ca moartea are zece mii de usi pe care poti scapa.

Mi s-a parut foarte dragut ceea ce a spus. Mi s-a parut aproape adevarat. Moartea poate fi pacatlita prin metodele alea, nu?

De fapt, in postarea asta voiam sa vorbesc despre durere, nu despre moarte. Sau poate ca ,,moartea sufletului" e rezultatul durerii, nu?
Te-ai prins: nu vorbesc de durerea fizica. Ce inseamna ea pentru mine? Nimic. Durerea fizica poate fi intrecuta si sunt sute, mii de metode prin care o poti face sa dispara, nu?
Cand vine vorba de durerile sufletului nu poti sa iei un Valium sau orice alt sedativ. Poate ca poti sa iei ceva mai putin legal, dar nu trece, doar se amana.
Ma gandesc ca doare, si se simte asa, ca o gaura. Nu? O gaura neagra care pare sa absoarba orice. Si e cam sacaitor.
Parca ai vrea sa dai timpul inapoi, parca te doare cand te gandesti ca adevarul a ranit pe altcineva, nu? Si totusi stii ca tu ai dreptate.
Poate ca un zambet e singurul lucru care iti mangaie sufletul acum e... mai e?
Stii ca, probabil daca ai auzi un ,,TE URASC!" clar si raspicat ar fi mai usor. A uri inseamna ca exista ceva. Inseamna ca simti ceva. Cel mai dureros sentiment mi se pare indiferenta si poate ca nu ar trebui sa zic asta, dar indiferenta mi se pare ABSOLUT ingrozitoare, ingrozitor de greu de suportat.

Toate se strica, nu? NOI ne stricam.

Pacat... Foarte pacat.

Nu stiu daca ai inteles, dar tot timpul e de vina. Nu? Timpul... distruge si cladeste. Timpul.

La dracu' si cu timpul asta. De ce e el prezent in toate problemele mele, toate problemele noastre?!

E ca si cum as incerca sa dau la dracu' un basm. Dar e imposibil.

Timpul va fi tot timpul in problemele mele. Sau poate ca el va fi, de fapt, problema mea...

Despre pentagrama si semnificatiile ei

2010-10-11T20:37:00.000+03:00

Pentagrama este unul dintre cele mai vechi simboluri de pe pamant si a fost folosit cu peste 4000 de ani inainte de Hristos.
Este un simbol religios pagan. Termenul de ,,pagan" nu este sinonim cu ,,adorarea diavolului". Acest termen provine din latinescul paganus, care inseamna locuitor al zonelor rurale. Paganii erau, de fapt, taranii needucati, cae practicau vechea religie intalnita la tara: a venerarii naturii. Deci este un simbol precrestin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau ca lumea are doua componente - cea masculina si cea feminina. Zeii si zeitele lor colaborau pentru a mentine echilibrul de forte. Yin si yang. Cand masculinul si femininul se aflau in echilibru, in lume domnea armonia; dezechilibrul lor aducea haos. Pentagrama este reprezentativa pentru componenta feminina a tuturor lucrurilor - un concept pe care istoricii religiei il numesc ,,Femininul sacru" sau ,,Zeita".
In sensul sau de baza, pentagrama o simbolizeaza pe Venus, zeita iubirii sexuale si a frumusetii. Zeita Venus si planeta cu acelasi nume constituiau o entitate unica. Zeita isi avea locul ei pe cerul noptii si era cunoscuta sub mai multe nume - Venus, Steaua Rasaritului, Istar, Astarte - toate constituind concepte feminine pline de forta in relatie cu natura si cu Pamantul-Mama.
Cea mai uimitoare trasatura a pentagramei este reprezentata de originea grafica a legaturii sale cu zeita Venus. Venus schita la fiecare patru ani un pentagon perfect pe ecliptica. Atat de surprinsi au fost Anticii de acest fenomen, incat Venus si Pentagrama ei au devenit simbolurile perfectiunii, frumusetii si ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de patru ani pentru a insemna momentul in care incepea Jocurile Olimpice. In prezent, putini oameni stiu ca acest interval de patru ani intre doua editii ale Jocurilor corespunde cu ciclul planetei Venus. Si mai putitni stiu insa ca steaua cu cinci colturi urma sa fie sigla oficiala a Jocurilor Olimpice, dar a fost inlocuita in ultimul moment cu cele cinci cercuri intrepatrunse, care ilustreaza mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.
Steaua cu cinci colturi a devenit nelipsita din filmele cu ucigasi satanisti in serie si aparea de obicei scrijelita pe zidurile vreunui apartament, alaturi de alte simboluri presupus demonice.
Semnificatia feminina initiala este cea corecta, dar simbolismul sau a fost pervertit in decursul secolelor. In acest caz, prin varsare de sange.
Simbolurile au perenitatea lor, dar semnificatia pentagramei a fost alterata de Biserica Romano-Catolica in vremea inceputurilor sale. In cadrul companiei duse la Vatican pentru a eradica religiile pagane si a converti mesele la crestinism, Biserica a lansat o actiune de defaimare a zeitatilor pagane, acuzandu-le ca folosesc simboluri demonice. Metoda este frecvent utilizata in perioade de tulburari sociale. Puterea nou-creata preia simbolurile existente si le altereaza in timp, in incercarea de a le anula semnificatia initiala. In ,,lupta" dintre simbolurile pagane si cele crestine, primele au fost invinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, palaria tuguiata a vraciului a fost transformata intr-un simbol al vrajitoarelor, iar pentagrama zeitei Venul a fost etichetata ca semn al diavolului. Din pacate, si structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificatia pentagramei, aceasta reprezentand in prezent simbolul razboiului. Steaua cu cinci colturi este desenata pe fuzelajul bombardierelor si fixata pe epoletii generalilor. Cine sa-si mai aminteasca de zeita dragostei si a frumusetii?!
Aceasta imagine este una dintre cele mai pline de forta imagini pe care le ve-ti vedea. Simbolul este considerat deopotriva magic si divin in numeroase culturi. Liniile se intersecteaza astfel incat aceasta respecta automat proportia divina. Toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sunt egale cu numarul phi si, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absoluta a proportiei divine.

Numarul phi: 1,618 are o importanta cu totul deosebita, mai ales in arta. Este considerat cel mai frumos numar din intreg universul. Acest numar este atotprezent in natura. Plantele, animalele si chiar fiintele omenesti sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizara exactitate de numarul phi. Frecventa cu care este intalnit peste tot in natura nu poate fi considerata o simpla coincidenta, astfel ca anticii au presupus ca numarul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savantii din vechime chiar au numit acest numar ,,proportia divina".
Chiar si in biologie se pomeneste despre aceasta proportie. De exemplu, daca imparti numarul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume obtii acelasi numar: phi.
Semintele de floarea soarelui sunt dispuse sub forma de spirala stransa. Stiti care e raportul dintre diametrele oricaror doua spirale alaturate? Numarul phi a fost folosit chiar si de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor in forma de ,,f" ale celebrelor sale viori.

Datele si informatiile prezentate aici au fost extrase din cartea ,,Codul lui DaVinci" de Dan Brown si Wikipedia.

Moartea - o experienta marcanta

2010-10-10T08:26:00.000+03:00

Stii... acum un an, un an jumatate, am sustinut chiar aici, pe blog, ceva care suna asa: ,,Pentru mine moartea nu reprezinta o problema... vitala". Asta a fost tocmai pentru ca, acum un an, nu ma confruntasem deloc cu chestia asta.
Sunt complet intoarsa pe dos. Alaltaieri am aflat ca un membru al familiei, destul de in varsta, a murit. Am plans. E normal, nu? Am plans mult, ma simteam tradata. Toata lumea moare, dar de ce mi se intampla tocmai mie?! De ce azi, de ce nu maine?! De ce pur si simplu?
Ieri m-am trezit cu o durere de cap, cu o stare de cacat si o dorinta nebuna de Pa!. Imi doream atat de mult sa scap cat mai repede din casa incat am crezut ca nu o sa rezist... Eram singura. Ma simteam singura. Ma simteam oricum numai in siguranta nu.
Am reusit sa ies si, pana seara tarziu nu am venit acasa. Am fost plecata pe unde am apucat.
Azi am 3 rude la mine. E galagie si aseara au depanat povesti despre tataia. Nu imi placea, mai ales ca maicamea a adus aminte de verile in care construiam cu el butoaie si tineam de cercurile alea care atunci erau de 3 ori cat mine, sau de intrecerile pe care le faceam cu mine ca sa ajung la magazin cat mai repede ca sa cumpar un pachet de tigari Carpati.
Imi e dor, imi e asa de dor. Si cel mai tare ma enerveaza ca ma gandesc din cand in cand ca nu o sa il mai vad niciodata, ca asta a fost. Din cauza asta nu ma pot stapani si cateva lacrimi curg neincetat.
Da, imi afisez aici slabiciunile pentru ca da, asta e o experienta marcanta.
Urmeaza sa ma duc la ceremonia aia numita inmormantare si bineinteles ca ma simt SLEITA de puteri de pe acum.
Ureaza-mi succes si tine-mi pumnii!

Invitatie la valsul cuvintelor

2010-10-05T13:01:00.000+03:00

Se întâmplă uneori să vrei să scrii, să vrei să îţi faci publice părerile despre tot ce te întâmplă în jurul tău, în Brăila.

Hm.. Brăila. Oraşul ăsta... cum e? Are părţi bune şi părţi mai puţin bune, nu? Te revolţi uneori şi vrei să crezi că părţile mai puţin bune se vor schimba sau poate că părţile bune se vor face şi mai bune.
Şi acum, în al IV-a an de Obiectiv Junior, ai ocazia de a scrie la ziar, de a încerca să schimbi multe, de a te deosebi de ceilalţi prin acest "ceva" care îţi va pune imaginaţia la încercare.
Cine nu îşi doreşte să valseze printre cuvinte şi să cânte cu sunetele, acompaniat de cele mai noi veşti, de cele mai proaspete păreri şi de cele mai simpatizate ştiri?
Îţi trebuie doar puţină înclinaţie, puţină răbdare şi, bineînţeles, un punct de vedere original!
Ne vedem pe paginile următoare, copil cu dorinţa de schimbare!

Il gasesti si aici.

S'a intamplat vreodata sa...?

2010-10-03T21:21:00.000+03:00

S-a intamplat vreodata sa:

Citesti o carte si sa gasesti printre randuri o fraza care tipa la tine Maturizeaza'te! in timp ce actiunea se desfasoara fara oprire?
Te simti vinovat pentru ceva ce nu ai facut, si totusi te simti vinovat, pentru vinovatia altuia, si pentru ca ai totusi legatura cu acel cineva sau acel ceva?
Simti ca ai nervii intinsi la Maximum si cand crezi ca dai de un loc care sa te faca sa uiti si sa te relaxezi, cineva vine si te tampeste cu niste chestii care aproape ca te fac sa explodezi, si totusi nu o faci ca nu poti?
Vrei sa dai timpul inapoi si sa uiti ca ai citit horoscopul care iti pregatea doar o zi nasoala si simti ca te influenteaza uimitor de mult?
Vrei ceva si sa stii ca nu il poti obtine decat daca te chinui foarte mult, iar acel FOARTE este prea mult pentru moftul ala care o sa te multumeasca doar pentru 30 de secunde?
Sa vrei sa tipi, sa alergi, sa saruti si sa imbratisezi dar sa nu ai cu cine, sau cui, sau macar un impuls din partea prietenilor care incearca sa te faca sa te calmezi, prin problemele lor de ,,oameni mari"?
Sa vrei sa sari in balti, sa faci copilarii, dar sa stii ca nu mai ai cu cine, desi candva cineva ti-a fost alaturi?

Pentru ca mie... mi s-a intamplat.

,,Cititorul din Pestera" de Rui Zink

2010-10-02T10:21:00.000+03:00

-Dar, Saramago iti place? Tare mandri trebuie sa fiti. Singurul Nobel portughez. Asa e. Pesemne ca-l iubiti aproape la fel ca pe Fernando Pessoa.

-Nu stiu sa-ti spun mare lucru, am murmurat.

De fapt nu stiam nimic. Tata cumparase vreo doua, trei carti de-ale lui, chiar imi aminteam de una cu eticheta premiului pe coperta. Dar, dupa cate stiam, nici el, nici mama nu trecusera de coperta. Am facut prostia sa-mi gasesc o scuza:

-Nu-mi plac cartile cu multe virgule.

-Ia asculta, esti idiot sau te prefaci? mi-a taiat-o Anibalector. La urma urmelor, ce-ti place?

Mi-am umplut pieptul cu aer:

-Imi plac povestile bine povestite.

-Povesti bine povestite, hm. Si ce inseamna o poveste bine povestita, se poate sti?

-Pai...

-Pai afla ca o poveste prost povestita poate sa prezinte mult mai mult interes, gust, sare si piper, decat o povestebinepovestita. O povestebinepovestita poate sa fie lucrul cel mai nesarat de pe lume... In schimb, o poveste porst povestita poate fi de milioane. Nu iti plac cartile cu prea multe virgule, spui?

-Da... Cand voiam, puteam si eu sa fiu incapatanat.

-Ei bine, raspunsul meu este: depinde. Uneori vocea naratorului are nevoie de spatiu, nu se multumeste cu o fraza marunta, nu toti trebuie sa fie telegrafici, uneori fraza care vrea sa se intinda, sa calatoreasca, sa vada pana unde poate merge, transformata in canoe coborand pe suvoaiesau nimerind intr-o cascada si contorsionandu-se toata ca sa nu se loveasca de pietre, sau vocea devine un talaz care se aude treptat pana ce bubuie, si tuna, si explodeaza, ca o orchestra cantand un vals din care la inceput aproape ca nu se aude nimic, apoi, putin cate putin, intra instrumentele, si urca, si urca, si simtim o surescitare, anticipam ca ceva se va petrece, dar inca nu suntem acolo, naratorul incetineste povestirea intentionat, ne face sa suferim, ne obliga sa ne stapanim, promite ca la capatul calatoriei exista ceva rasplatitor, dar rade de noi, ne inteapa, spune ca (daca vrem) putem renunta, e o voce care ne vorbeste ca un sergent la antrenamentul unor forte speciale, al unor trupe de comando, iar sergentul ne sopteste la ureche Mai baiete, du-te acasa, n-ai stofa pentru asta, du-te si aseazate in fata televizorului sa vezi un concurs si sa bei pana cazi jos, doar pentru asta esti bun renunta dragul meu, pagina asta nu-i pentru tine acum nici macar virgulecarji nu mai ai ca sa te sprijini o mare pitigoi e prea imbibat cu litere pentru camioneta ta nici nu mai reusesti sa te concentrezi asupra frazei ai pierdut ritmulnici nu stii la ce rand ajunsesei esti terminat mai bine renunta, du-te de-ti cumpara unul din romanele acelea siropoase care sunt intoarce discul si canta la fel, lef al atnac is lucsid ecraotni nici macar asta nu pricepi pentru ca nu esti de pe vremea discurilor serioase, fata A si fata B, tu esti mai mult dupa moda lui mp3, generatia ta nici nu stie sa dea denumiri lucrurilor, doar sigle, pana si muzica voastra e o ramanere in urma a vietii, hip hop, hip hip hop, hip!, hop!, parca ar sughita, hip!, sau le-ar salta o broasca in gura, hop!, si dupa aceasta avalansa cititorul se simte silit sa renunte, caramba, colac peste pupaza nici povestirea nu avanseaza, paragraful ocupa deja o pagina si jumatate si fraza inca nu a ajuns la capat, si cititorul e gata sa renunte, chiar gata, gata, GATA SA RENUNTE, pana ce (brusc, ca o sfanta aparandu-i unui mic pastor) intelege ca uneori paginile unei carti trebuie chiar sa faca tobogan si daca te opui, te ineci, singura solutie e sa te lasi dus, sa te alsi dus de torent, sa te alsi absorbit de vartejul cuvintelor, in loc sa stai tot timpul sa te vaicaresti ca vrei o carte cu mai putine virgule...

-Da, da am priceput, am spus eu, ca sa termine odata.

Dar Anibalector nu voia sa se lase terminat.

-Stil, voce, muzica. O carte valoreaza tot atat prin ceea ce spune ca si prin felul cum o spune. Intelegi?

-Inteleg, am admis.

(Cu convingerea unei oi transportate prin vazduh de un condor.)

Cititorul din pestera - Rui Zink

Asta e asa, de dragul vremurilor trecute, cand stateam cu Anna si cu Alexandra si cu Saba si ne minunam de ,,propozitia aia de o pagina jumate". Pentru ca e e pagina noastra, fragmentul nostru, amintirea noastra. :) Ne apartine cu totul, exceptand dreptul de autor.

18.05.2009/30.09.2010

2010-09-30T21:29:00.000+03:00

18.05.2009

Ma invart. Nu eu. Eu stau si lenevesc in pat. Lumea mea. Mintea mea. Ceva de genu' asta. Asta se invarte. Se invarte si incet, cu ochii deschisi, realizez ca ma indepartez de culori. Ma indepartez de culori. Sunt inconjurata de un gri surazator. Doar gri. E obositor.

Uite! Acolo depate, e o umbra. Cine e? Unde se duce? Incer cs ama apropii. Sunt eu. Sunt eu un copil-adult. Ma indepartez de tot si de toate. Fug. Oare unde ma duc? Oare stiu in ce directie trebuie sa merg? Cuvintele mele se zbat intre buze. Danseaza. Un vals. Un vals al cuvintelor. Un vals colorat.

Sunt inconjurata de amintiri. Amintirile MELE! Pleaca! De ce pleaca? Se transforma in cenusa. Ce pot sa fac cu cenusa? Sa o fumez? Cu ce folos?

Toate imaginile se topesc. Toate prind aripi si zboara. Zboara in necunoscut. Nu e bine asa.

Nu e finalul potrivit. Eu vreau sa zboare, sa zburde, sa infloreasca sia poi sa se intoarca la mine. Mai colorate is mai vii ca niciodata. Nu sub forma de cenusa.

Dar ce conteaza ce vreau eu? Oare conteaza?

Prefer sa ma ratacesc printre aberatii si vise. Aberatii. Aberez frumos. Visez frumos.

30.09.2010
Vezi? Anul trecut eram mai buna. Stiam sa scriu mai frumos. M-am alterat. M-am stricat. Ce pacaaat. Dar lasa ca ma pun din nou pe citit cantitati industriale, ma pun pe studiat si sigur imi revin. Gasesc eu subiecte frumoase. :)

2010-09-30T21:06:00.002+03:00

22.12.2009
Imi inec amarul in apa chioara si lacrimile in hartii aspre.
Beau apa fara sa ma opresc. Beau pana obosesc si nu ma mai pot misca. Nu'mi pasa nici de ce iti doresti tu, nici de ceea ce imi doresc eu.
Acum sunt cu gandul.. nicaieri.

Da, postarea asta a fost scrisa acum... o groaza de timp. Nu mai stiu ce ma afectase atat de tare dar... oricum. A trecut.

Cautam Juniori!

2010-09-28T20:35:00.000+03:00

Hei! Iti place sa scrii? Te-ar atrage ideea de a scrie intr-un ziar? Obiectiv - Vocea Brailei iti ofera sansa! Daca crezi ca ai talent, daca ai ceva de spus si altora contacteaza-ne printr-un mesaj pe blogul meu sau aici. :)

Unde s-a pierdut?

2010-09-25T22:14:00.000+03:00

Am nevoie de o stea. Imi simt sufletul prea greu. iar razele sclipitoare ale stelei imi vor face mai usoara greutatea... Dar unde sa pot gasi eu una la sfarsitul lui Septembrie, anotimp rece care nu imi permite sa imi gasesc pe cer propria-mi stea din cauza norilor. Mai e asa de mult pana la noptile calde, cu stele.... Parca prea mult.
O sa reusesc sa razbat toamna si iarna asta? O sa reusesc sa imi regasesc echilibrul? O sa reusesc vreodata sa fiu puternica? Nu... nu cred... Puterea e pierduta si prea greu sa o recapat.
Nu mai am drame pe care sa le traiesc, drame care sa imi faca puterea sa revina.
Macar de as sti cand s-a pierdut si unde... ca sa ma duc dupa ea, sa o caut din nou. Umilinta ma chinuie prea tare. As fi in stare sa fac cale-ntoarsa pana cand as putea sa o gasesc... sa o regasesc [asta daca am avut-o vreodata.].
Si credeam ca odata capatata nu o voi pierde...

Confesiune... sau poate... Stele!

2010-09-22T21:42:00.000+03:00

Stii si sunt perioade pe care le simt ca de foc, nu stiu daca ma intelegi.
Adica parca sunt pusa la incercare, de x, y, z si trebuie sa scap de toate. Ca si cum am de dat 10 examene la materii diferite si materii surpriza.
Si trebuie sa demonstrez ca sunt apta ca sa merg mai departe, sa merg in continuare, sa fiu buna sau rea, sa fiu spontana sau calculata, sa fiu sincera sau mincinoasa. Si eu trebuie sa aleg cum trebuie sa fiu, ce trebuie sa zic si cat de des trebuie sa o fac. Si parca e foarte frecata situatia.
Perioade si perioade. Anul trecut pe vremea asta, trecuse perioada de foc si eu picasem aproape toate examenele: eram certata cu jumatate de natiune. Anul asta in schimb inca sunt in perioada de foc si, spre deosebire de anul trecut implica mult mai multe chestii, mai mult chin, mai mult... suflet. E frecata rau situatia.
Daca anul trecut incercam sa scot capul din nisip, anul asta imi e frica sa nu stau din nou acolo, pe intuneric.
M-am implicat afectiv in prea multe parti si parca pentru mine nu a mai ramas nimic.
Parca saptamana trece repede, iar weekend-ul nici macar nu apuc sa il simt si, ce e drep, ultimele luni au trecut cu o viteza uluitoare. Si ce pot sa zic? Ca nu imi place? E nu. Ba da, am o placere sadica. Astept... vacanta. Ca de scoala deja m-am saturat. Parca nu apuc sa rasuflu usurata ca am scapat de o ora ca incepe alta, parca nu reusesc sa rasuflu usurata ca a trecut o zi, ca incepe alta, parca nu reusesc sa rasuflu usurata ca s-a terminat o saptamana ca incepe alta si tot asa.
Si ma chinui asa de mult sa fiu draguta si sa nu dau cu batul in balta, sa nu stric tot ce am reusit sa fac pana acum... unii ma acuza de lasitate ,,Andreea, te feresti. Doar eviti un scandal care, atunci cand va izbucni va fi mai mare decat cel pe care il puteai produce acum". Pai da... ca stii, nu pot sa fiu intotdeauna curajoasa.
Si dupa ce ca imi incalc o groaza de principii, si incerc sa fiu diplomata [recunosc ca treaba cu diplomatia nu imi prea iese], tot eu sunt aia criticata.
Inspir, apoi expir.
Am obosit sa mai scriu aici lucruri fara sens. Nu o sa intelegi. Ma preocupa o idee si ca sa fiu sincera ,,a preocupa" nu reprezinta decat o parte infima din ceea ce simt. Ma obsedeaza, imi mananca sufletul.
Imi place sa complic lucrurile. Nu sunt facuta sa stau la locul meu si totusi... incerc. Daca pot, rastalmacesc orice cuvinte. Daca nu pot, comentez pana obosesti. Ca asa e firea mea. REA!
Curaj gaina ca te tai!

P.S. Asa mi-e dor de stele, de lumina lor si de amuzamentul pe care mi-l stranesc. Stii... ele ma lasa sa imi agat in colturile lor mici amintiri, mici regrete si mici placeri. Ma lasa sa le pun greutatea durerii mele in spte, ma lasa sa le pun un strop din dorul meu pe frunte. Azi le-am vazut. Ma uitam pe cer, azi dimineata, in timpul orelor si aveam impresia ca vad stele: atat de dor imi e de ele. Si poate ca, intr-o noapte, o sa apuc sa le zaresc, o sa apuce sa se lase impovarate de gandurile mele. Poate ca va fi curand. Poate mai curand decat cred, sau poate mai tarziu. Dar daca luna septembrie mai are putin si se consuma, urmeaza urmatoarea, octombrie, in care stelele vor fi gata sa imi sarute fruntea si sa imi faca o suvita de par sa straluceasca.

Craiul Ielelor de J.W. von Goethe

2010-09-22T15:33:00.000+03:00

Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.

traducere de St. O. Iosif

Vreme de cacat. Stare de cacat.

2010-09-21T21:50:00.000+03:00

Stiu ca nu am mai scris de mult si, de data asta nu pot feni cu scuze de genul ,,am fost plecata, am fost obosita". Pur si simplu nu am avut chef. M-a batut gandul sa inchid blogul dar asta e singurul lucru care ma mai reprezinta acum. Si in plus am cateva ,,opere de arta" pe care, pentru nivelul meu, le consider foarte bune.
Ca sa va explic, incerc sa scriu o alta poveste dar care pare a dracu' de dificila. Nu mai e ca Vanille care sa poata fi schimbata si scrisa dupa cum e vremea de afara. Acum am schitata in minte povestea, firul narativ, personajele, tot. Si am scris, destul, dar mai am. Asa ca, pentru moment, o sa scriu doar chestii minore, trairi, sentimente, pareri.

In primul rand ma simt ca o pisica cu blana zburlita. Adica sunt ca o pisica: imi e bine, sunt o rasfatata, sunt alintata, imbratisata, pupata, ascultata si tot ce vrei. Doar ca imi lipseste ceva. Stapanirea. Sunt nervoasa, paranoica, ma afecteaza orice gest, si ceea ce ma freaca cel mai tare este ca nu ma mai pot abtine... nu mai pot sa ascund chestiile care ma calca pe nervi.

Colac peste pupaza, prietenii imi sar in cap si imi zic ca dau inapoi. Pai dau ca sunt o lasa, ca na... nu sunt in stare tot timpul sa fiu tare. Mai dau si cu capul de pamant [la propriu] din cand in cand ca nu pot sa vad ca in spate e un picior care ma face sa ma prabusesc. Si ca sa fiu eu cumsecade tac. Ca na.
Si stii ce? Sunt obosita, dar nu fizic. Creierul imi e obosit, pluteste in craniu si nu mai misca calumea, dar din pct de vedere fizic, valeeeu. Sunt in forma MAXIMA! Daca-ti spun?!
Nici de citit nu am mai avut timp si asta ma chinuie. Dar imi fac. Ca de acuma intru mai devreme in casa. :) Asa ca o sa am timp sa scriu, sa citesc si sa dorm destul.
Postarea asta e foarte MADE IN CHINA ca sa zic asa.
In caz ca nu ai cu ce sa iti pierzi timpul am postat si Jurnalul Evei [partea II] ceva mai jos. :)
Lectura placuta!

Jurnalul Evei [partea II]

2010-09-21T21:32:00.000+03:00

MIERCURI
Acum, ne simtim foarte bine impreuna, si incepem sa ne cunoastem din ce in ce mai bine. El nu mai incearca sa ma evite, ceea ce este un semn bun, si arata ca ii palce sa ma stie in jurul lui. Asta ma bucura, am invatat sa-i fiu de ajutor in orice mod pisibil, astfel incat sa-i captez mai mult atentia. In timpul ultimelor doua zile, am inceput sa denumesc toate lucrurile din jur, ceea ce a parut a fi o usurare pentru el, deoarece nu avea nici o inzestrare in acest sens, fiindu-mi evident recunascator pentru asta. Nu putea sa dea nici un nume rational lucrurilor din jur, spre a se ajuta singur, dar am avut grija sa nu il las sa observe ca sunt constienta de acest defect al sau.
Astfel, de cate ori intalneam o noua creatura, eu ii dadeam un nume, inainte ca el sa apuce sa isi arate neputinta, prin lunga tacere pe care o pastra. Asa, l-am salvat din multe situatii stanjenitoare. Eu nu aveam un astfel de defect. Din clipa in care puneam ochii pe un animal, stiam deja ce este. Nu trebuia sa ma gandesc deloc; numele corect imi venea in minte instantaneu, ca si cand as fi avut o inspiratie de moment, si fara indoiala ca asa si era, deoarece sunt sigura ca nu stiam acel cuvant cu o jumatate de minut mai devreme de momentul in care il rosteam. Se pare ca stiam, doar uitandu-ma la forma creaturii si la felul in care actiona, ce fel de animal este.

Atunci cand pasarea dodo a venit langa noi, el a crezut ca este o pisica salbatica - am citit asta in ochii lui. Dar l-am slavat. Si am facut-o astfel incat sa nu-i ranesc mandria. Am spus doar, pe un ton cat se poate de firesc, mimand o placuta surprindere, si nu pe unul didactic, ca si cand as vrea sa-l invat ceva:
-Ei bine, dar asta este chiar o pasare dodo!
Apoi, i-am explicat, avand grija sa nu para ca ii explic, cum de mi-am dat seama ca este o pasare dodo, si desi parea un pic afectat de faptul ca eu stiam ceea ce el habar nu avea, era destul de evident ca ma admira. Si lucrul asta era foarte agreabil pentru mine, si m-a facut sa ma gandesc la el cu recunostiinta de mai multe ori, inainte de a adormi. Ce putin ne trebuie ca sa fim fericiti, atunci cand stim ca meritam asta.

JOI
Prima durere. Ieri, el m-a evitat si parea ca nu doreste sa-i vorbesc. Nu-mi venea sa cred, am socotit prima data ca este o greseala, pentru ca mie imi placea sa fiu cu el si sa-l ascult vorbind; apoi m-am intrebat ce l-a putut determina sa se poarte atat de grosolan cu mine, atat timp cat nu aveam nici o vina? Dar nu era nici o greseala, intr-adevar nu voia sa ma vada, fapt pentru care am plecat si am stat singura in locul in care il vazusem prima data, cand nu stiam ce este si nu imi pasa de el; dar acum locul acela era plin de tristete, pentru ca fiecare lucru din jur imi amintea de el, umplandu-mi inima de jale. Nu stiam foarte exact de ce, pentru ca era un sentiment nou, nemaitrait, pe care nu-l intelegeam, dar nici nu-l puteam alunga.
Dar cand s-a lasat noaptea, nu am mai putut suporta singuratatea si m-am dus la adapostul cel nou, pe care el il constuise, pentru a-l intreba ce facusem atat de grav incat sa merit o astfel de atitudine din partea lui si cum as putea repara ceea ce am gresit, pentru a fi iertata; dar el m-a dat afara in ploaie, si atunci am simtit pentru prima oara ce este durerea.

DUMINICA
El este din nou dragut cu mine si sunt fericita; dar am trecut prin zile grele; nu ma gandesc insa la ele, acum cand pot din nou sa il ajut.
Am incercat sa ii aduc cateva din merele acelea, dar inca nu am invatat sa arunc bine. Asa ca nu am reusit sa dobor nici unul, dar cred ca aceasta buna intentie a mea ii va placea. El imi spusese ca merele acelea sunt interzise, si ca, incercand sa le culeg, voi sfarsi prin a face rau; dar daca, facand raul acesta, reusesc sa-l multumesc, ce rost are sa-mi fac griji din pricina asta?

LUNI
In dimineata asta i-am spus numele meu. Dar lui nu i-a pasat de asta. Ciudat! Daca el mi-ar fi spus mie numele lui, eu as fi fost foarte interesata. Cred chiar ca acest nume mi s-ar fi aprut cel mai frumos cuvant auzit vreodata.

Vorbeste foarte putin. Poate ca asta e din cauza ca nu este prea inteligent, si stiind ca acest lucru il afecteaza, am dorit sa-l impac. Este pacat sa gandeasca asa, pentru ca inteligenta nu inseamna nimic; ceea ce conteaza este sufletul pe care-l ai. Vreau sa il fac sa inteleaga ca o inima buna si iubitoare este o mare bogatie, care inobileaza suficient omul, si ca fara ea, inteligenta nu valoreaza nimic.
Desi vorbeste atat de putin, are un vocabular destul de complex. In dimineata aceasta a folosit un cuvant surprinzator de potrivit. A recunoscut chiar si el ca era un cuvant bun, deoarece l-a mai folosit ulterior, de doua ori, ocazional. Acest lucru a demonstrat ca poseda un anumit simt al perceptiei. Cu siguranta ca aceasta samanta poate da roade, daca este bine cultivata. De unde o fi luat cuvantul? Sunt sigura ca eu nu il mai folosisem.
Nu, nu l-a interesat numele meu. Am incercat sa-mi ascund dezamagirea. Presupun ca nu am reusit. Am plecat si m-am dus sa ma asez pe patul de muschi, cu picioarele in apa. Acolo merg de fiecare data cand simt nevoia unui tovaras la care sa ma uit si caruia sa ii vorbesc. Nu este deajuns fata aceea alba si frumoasa care ma priveste din lac, dar este totusi ceva, si ceva este mult mai bine decat tacerea singuratatii. Cel putin fara vorbeste de cate ori vorbesc eu, este trista cnad si eu sunt trista, ma incurajeaza de cate ori am nevoie, spunandu-mi:
-Nu mai fi atat de trista, biata fata fara prieteni, pentru ca eu voi fi prietena ta.
Si, intr-adevar, este cea mai buna si singura mea prietena; de fapt, este sora mea.

Mi-aduc aminte de acea prima data cand nu am mai vazut chipul in apa! Oh, nu o sa uit asta niciodata, niciodata. Am simtit ca i se opreste inima. Atunci stiu ca am spus:
-Ea era tot ce aveam, si acum si ea m-a parasit! Vreau sa mor, nu mai suport viata asta!
Apoi, mi-am ascuns fata intre maini, fara posibilitate de consolare. Dar cand mi-am luat mainile de pe fata, si am privit in apa, chipul aparuse iar, alb, stralucitor si frumos, si m-am aruncat in bratele sale!
Asta era adevarata fericire; desi cunoscusem ce inseamna fericirea si inainte, totusi, nimic nu se compara cu extazul simtit acum. Dupa asta, nu m-am mai indoit niciodata de fidelitatea fetei. Cateodata, nu se arata timp de o ora sau poate chiar o zi intreaga, dar asteptam sa vina, fara nici o indoiala in suflet. Imi spuneam:
-Este ocupata, sau a plecat intr-o calatorie, dar va veni.
Si venea. Intotdeauna venea. La noapte, daca va fi prea intuneric, nu va veni, pentru ca este prea sfioasa, dar daca va fi luna pe cer, va veni. Mie nu mi-e frica de intuneric, dar ea este mai tanara decat mine, pentru ca s-a nascut dupa mine. Am vizitat-o de foarte multe ori; ea era alinarea si refugiul meu, atunci cand viata era prea grea, si de cele mai multe roi viata este asa este.

MARTI
Toata dimineata am muncit ca sa imi imbunatatesc adapostul. Am stat special departe de el, in speranta ca, simtindu-se singur, ma va cauta. Dar nu a facut-o.

La pranz, am facut o pauza si m-am odihnit, zburand peste tot cu albinele, si petrecand printre flori, cu fluturii, aceste creaturi spendide, care au prins de pe cer zambetul Domnului, pentru a-l pastra pe aripi! I-am adunat apoi, si mi-am facut din ei bratari, ghirlande, imbracandu-ma cu ei, in timp ce imi luam gustarea de pranz - compusa din, ati ghicit, mele!Apoi, am stat la umbra, visand cu ochii deschisi, si am asteptat. Dar el nu a aparut.
Nu are rost sa-mi fac griji. Nu a venit, pentru ca lui nu-i pasa de flori. Le-a numit gunoaie, neputand deosebi una de alta, si crezand ca aceasta atitudine a sa ii vadeste superioritatea. Lui nu ii pasa de mine, de cerul pictat in culorile amurgului, de altfel, nu ii pasa de nimic din ceea ce ne inconjoara, in afara de adapostul sau, care il apara de rafalele unei ploi strasnice, de culesul de pepeni si struguri si de adunatura fructelor de padure, pentru a vedea cat de folositoare sunt ele.
Am luat un bat uscat de pe jos, si am incercat sa fac o gaura in el cu alt bat, pentru a experimenta o schema pe care o aveam in cap, dar, deodata, am simtit o groaza teribila la vederea unui firicel subtire, rosiatic, care tasnea din gaura facuta. Am aruncat betele din mana si am luat-o la fuga! M-am gandit ca probabil este un spirit, ceea ce m-a speriat foarte tare. Uitandu-ma in spate, am vazut insa ca nu ma urmareste nimeni. Atunci m-am sprijinit cu spatele de o stanca si mi-am dat drumul la pamant, asteptand sa imi treaca tremurul din picioare; apoi m-am tarat, cu multa grija, cu toate simturile in alerta, privind in jur, gata sa o rup la fuga, in caz de primejdie; cand am fost destul de aproape de locul din care fugisem, am dat la o parte crengile unui maces si m-am uitat printre ele, dorindu-mi ca barbatul sa fi fost langa mine. M-am uitat indelung si atent, dar spiritul disparuse. Atunci m-am dus la locul in care aruncasem betele si am vazut ca in gaura din care aparuse spiritul, acum era o gaura majora plina cu praj fin si rosiatic. Am pus degetul pe ea, pentru a o pipai, si deodata, uhhhh, am simtit o arsura, care m-a facut sa ma retrag in graba. Degetul m-a usturat ingrozitor. Mi l-am bagatin jura, si sarind de pe un picior pe altul, mi l-am lins, pana cand m-a mai lasat durerea. In acel moment, mi-a revenit curiozitatea si am inceput sa cercetez totul cu atentie.
Eram tare curioasa ce era acel praf rosiatic. Dintr-o data, numele sau mi-a aparut in minte, desi nu-l mai auzisem niciodata pana atunci. Era vorba despre FOC! Eram extrem de sigura ca despre asta este vorba, si atunci l-am numit, fara sa mai ezit, foc.
Creasem ceva ce nu mai existase pana atunci. Am adaugat un lucru nou celor nenumarate deja existente in aceasta lume. Cand am inteles asta, am fost atat de mandra de mine, incat am fost gata de a da o fuga pana la el, pentru a-i povesti isprava mea, crezand ca astfel o sa cresc din nou in ochii lui - dar dupa ce m-am gandit mai bine, am renuntat sa ma mai duc. Nu, cu siguranta nu i-ar fi pasat ce cele ce i le-as fi spus. Ar fi intrebat doar la ce este bun focul, si atunci ce raspuns i-as fi putut da? Ca de fapt nu era bun la nimic, ci era doar frumos, inspaimantator de frumos. Asa incat am decis ca era mai bine sa nu ma duc la el. Daca focul nu era bun la nimic, atunci inseamna ca nu putea sa il ajute cu nimic la crearea celui mai bun adapost impotriva ploii, la imbunatatirea pepenilor sau la grabirea coacerii fructelor de padure; era de fapt inutil, un simplu fleac si o desertaciune; afland ca am creat un astfel de lucru, m-ar fi dispretuit si mi-ar fia runcat cuvinte taioase. Pentru mine insa, focul, nu era un lucru atat de vrednic de dispret. De aceea i-am spus:
- Oh, tu, focule, creatura rosiatica si diafana, te iubesc pentru ca esti FRUMOS, si pentru mine asta ajunge!
Dupa aceste cuvinte, m-am dus sa-l strang la piept. Dar m-am razgandit. In acel moment am conceput ce-a de-a doua axioma a mea, desi seamana atat de mult cu prima, incat m-am temut sa nu fie doar un plagiat. Ea spunea ca ,,EXPERIMENTUL ARS OCOLESTE FOCUL".
Am scobit din nou un gaura din bat, si cand am strans destul praf rosiatic, l-am pus peste o mana buna de iarba uscata, cu intentia de a-l duce acasa, pentru a-l pastra mereu si a ma juca cu el; dar vantul l-a luat cu el. l-a intetit, si l-a aruncat spre mine cu salbaticie, astfel l-am scapat pe jos si am luat-o la fuga. Uitandu-ma inapoi, am vazut din nou spiritul inaltandu-se, rasucindu-se si schimbandu-si forma la fel cum fac norii si dintr-o data mi-am dat seama care este numele lui - FUM! - desi, pana sa pronunt acest cuvant, nu mai auzisem niciodata de el.
In curand, in mijlocul valatucilor de fum, au tasnit niste limbi galbene si rosii pe care le-am numit FLACARI, si am avut dreptate, chiar daca acestea erau primele flacari de pe lume. Ele s-au urcat pe copaci, si apoi au izbucnit catre inaltul cerului, cand mai mici, cand mai mari, ingrosand valul de fum. Ceea ce vedeam in fata ochilor era atat de nou si de ciudat, dar in acelasi timp si atat de furmos si de extraordinar, incat am inceput sa bat din palme si sa rad si sa dansez extaziata!
El a venit in fuga, s-a oprit brusc si s-a holbat la foc, ramanand tacut o buna bucata de vreme. Apoi m-a intrebat ce era acel lucru. Oh, pacat ca pusese o intrebare atat de directa. Trebuia sa ii dau un raspuns, si chiar i-am dat. I-am spus ca era un foc. Daca faptul ca eu stiam si el nu il enerva trebuia sa nu intrebe; in conditiile data, eu nu eram de vina daca se enerva, si cu atat mai mult ca nu voiam sa il necajesc. Dupa o pauza, el a intrebat:
-Cum a aparut?

Alta intrebare directa care cerea un raspuns direct.
-Eu l-am facut.
Focul se intindea din ce in ce mai mult. El s-a dus la limita locului ars si a ramas pe loc, uitandu-se in jos, dupa care a spus:
-Ce sunt astia?
-Carbuni.
A luat unul pentru a-l analiza, dar apoi s-a razgandit si l-a pus la loc, pe pamant. Apoi a plecat. NIMIC nu-i putea trezi interesul.
Mie, insa, da. Pe jos era o pudra fina, draguta, cenusie, despre care am stiut imediat ca era cenusa. Si atunci cand l-am vazut pentru prima oara, am stiut ca era jaratic. Atunci, mi-am scos merele, le-am pus in jaratic si am asteptat cu bucurie rezultatul, pentru ca , fiind tanara, am o pofta de mancare sanatoasa. Dar rezultatul actiunii mele m-a dezamagit, deoarece toate merele erau crapate, arse, de nemancat. Dar asta era doar o aparenta, pentru ca atunci cand le-am gustat, mi-am dat seama ca erau mult mai gustoase acum decat crude. Deci acest foc nu numai ca este frumos, dar va deveni candva si util, mi-am spus.

VINERI
L-am vazut din nou, pentru o clipa, luni, la caderea noptii. Speram ca ma va ruga sa-l ajut sa-si imbunatateasca adapostul la care muncisem deja din greu. Totusi, el nu a fost multumit de rezultatul muncii mele, si m-a parasit. Nemultumirea i se mai tragea si de la faptul ca incercasem din nou sa-l conving sa nu se mai duca mereu la Cascada. Aceasta incercare am facut-o deoarece, de cand creasem focul, pe langa toate sentimentele experimentate deja - dragoste, bucurie, jale - am inceput sa simt unul nou - FRICA. Era in sentiment oribil! Imi doream sa nu o fi descoperit, pentru ca imi creea momente dificile, alungandu-mi toata fericirea, facandu-ma sa tremur, sa simt fiori de gheata si sa ma cutremur. Oricum nu l-am putut convinge sa nu plece, deoarece el inca nu stia ce este acea teama de foc, neputand sa ma inteleaga.

Casuta Noua. Casuta Noua.

2010-09-01T10:22:00.000+03:00

Uite, stii ca am castigat concursul ala Bloguieste Brailene. Si, asadar, premiul nu a intarziat sa apara.
De acum ma ve-ti gasi si AICI . O sa incerc sa pastrez ambele bloguri.

3 in 1

2010-08-30T23:55:00.000+03:00

Am obosit. Am obosit sa va suport maturitatea. Iubesc sa ma alint si sa fac pe copilul. Pentru ca da, asta sunt. Un copil. Care e in stare sa gandeasca si serios, dar si optimist.
Voi ce faceti?
Sunteti maturi si uitati sa zambiti. Nu vreau sa mai cresc. Vreau sa raman aici, cu mine, si cu o salba de zambete si tipete.
Da, cand sunt fericita, foarte fericita, ma alint fara oprire, fara sa imi dau seama, si zambesc si gesticulez si nu imi mai incap in piele de fericire.
Dar sunt si in stare sa folosesc si raspunsul ,,Sunt doar obosita." la intrebarea ,,Ce faci?" atunci cand stresul ma apasa prea tare. Raspunsul clasic la noi in familie. Unii observa ca, la noi in familie, scuza este oboseala pentru toti dracii, pentru tot stresul, pentru toate certurile.
De ce iti lacrimeaza ochii?
Sunt doar obosita. si plang in continuare, linistit.
De ce tipi la toata lumea?
Sunt doar obosita. si incerc sa imi tin dracii in frau.

Nu vreau sa ma las calcata in picioare, sa ma las umilita si batjocorita pentru ca, daca tac, niste sentimente nu vor fi ranite. Nu tac. Vorbesc si da, injur, si tip. Si ripostez. Pentru ca nu imi poti cere sa ma las calcata in picioare de un om care nu ma apreciaza din nici un punct de vedere. Si nu vreau sa il fac sa ma aprecieze. Doar sa tina ideile pentru el. Fie ca sunt bune, fie ca nu.

Si am mai aflat ceva de curand.

Stii ca am fost la mare... si stii ce am descoprit?

Ca apa e grea. E grea ca gramaj. Si ca mod de a actiona. Dar e... spontana.

Uite. Compozitia poate nu uimeste: H2O, nu? Dar nu asta ma face sa vorbsc despre asta. Ci despre lipsa de maturitate a apei.

Uneori raneste, de cele mai multe ori ajuta, dar gandestete: e un copil.

Ia in palma putina apa si spune-i sa ramana cu tine. Ce crezi ca va face? Incet, incet se ve scurge printre degetele tale si se va duce acolo unde va vrea sa ramana.

Sau du-te la mare si sopteste-i unui val sa nu te inece. Ce va face? Nu se va opri, va continua sa curga, fara ca macar sa se opreasca o secunda sa se gandeasca.

Da drumul unui baraj, plin cu apa. Aceasta va incerca sa evadeze din cursa in care a fost prinsa. Sunt prea multe picaturi, iar cele care nu s-au evaporat si nu au ajuns in atmosfera, vor cauta in graba un loc sa evadeze.

Acum inchide un copil ubtr-o camera. Si dupa doua ore da-i drumul. Va zbura, nu va alerga, pana la usa.

Spune-i unui copil sa nu se joace cu lama de ras. Dupa jumatate de ora il vei auzi: ,,Buba, am facut buba." Dar va avea curiozitatea satisfacuta.

Vezi? Apa e ca noi. Doar ca mai lipsita de griji.

Marea ma inghite. Iar valurile?!

2010-08-27T20:30:00.000+03:00

Valul asta e al meu. gandesc in timp ce spuma alba a marii ma loveste. Si ce daca valul asta ma depaseste? Marea vrea sa ma inghita. iar eu nu ma impotrivesc. Mintea mea se scufunda, iar apa imi intra in gura si in nas, fara sa ii pese ca ma raneste. E impotriva mea. Curentul ma taraste prin noroi, scoici si pietre.
Corpul meu e prea mic.
Marea e prea grea.
Curentul prea puternic.
Dau din maini ca si cum e o chestie vitala, in timp ce sarea se usuca pe ochii mei rosii.
O voce se aude intr-un colt al mintii mele, un colt care a ramas uscat: Andreea esti OK? Da. Raspund cu voce tare. Cred ca m-am zgariat putin pe spate. In rest sunt OK. Si un zambet ipocrit imi apare pe fata.

*Poza va aparea cand ajung acasa. Vreau sa pun una facuta de mine.

Jurnalul Evei [partea I]

2010-08-24T22:40:00.000+03:00

SAMBATA
Am implinit aproape o zi. Am venit pe lume ieri. Sau cel putin asa mi se pare. Si de fapt asa trebuie sa fie, deoarece a existat si o alaltaieri, dar nu am fost acolo cand s-a intamplat asta, pentru ca altfel, mi-as aminti. Desi s-ar putea sa se fi intamplat fara ca eu sa-mi dau seama. Ei bine, de aici inainte voi fi foarte atenta, si daca va mai veni vreo alaltaieri, imi voi aminti de ea. Dar cel mai bine ar fi sa incep direct si sa nu permit ca amintirea sa devina confuza, deoarece instinctul imi spune ca aceste amanunte vor fi importante candva pentru istorie. Deoarece ma simt de parca as fi un experiment, da, exact ca un experiment; imposibil sa se simta cineva ca un experiment mai mult decat mine, si astfel incep sa devin convinsa de faptul ca exact asta sunt - un experiment; doar un experiment, si nimic mai mult.
Dar, daca sunt un experiment, oare sunt unul complet? Nu, cred ca nu; cred ca partea nefinalizata a experimentului face parte din experiment. Eu sunt partea principala a experimentului, dar cred ca si restul de experiment, nerealizat inca, isi are si el importanta sa in rezultatul intregului experiment. Oare pozitia mea in cadrul experimentului este asiguata, sau trebuie sa-l urmaresc si sa am grija de desfasurarea sa? Probabil ca ambele. Ceva imi spune ca eterna vigilenta este pretul platit pentru castigarea suprematiei. (Iata o fraza foarte reusita, cred, pentru cineva atat de tanar.)
Azi totul arata mai bine decat ieri. In graba de ieri, de a se termina totul, muntii au fost lasati intr-o stare neingrijita, iar unele dintre campii erau atat de pline de gunoaie si resturi incat aratau dezastruos. O capodopera atat de nobila nu ar trebui facuta in graba; iar aceasta majestuoasa lume noua este cu adevarat cea mai nobila si mai frumoasa capodopera. Si cu adevarat minunata, aproape perfecta, cu toate ca a fost conceputa intr-un rastimp atat de scurt. Mai sunt inca prea multe stele in unele locuri, si prea putine in altele, dar asta se poate rezolva, sunt sigura. Noaptea trecuta, s-a pierdut luna, care a alunecat in jos si a iesit din schema - e o mare pierdere, mi se rupe inima cand ma gandesc la asta. Nu exista nici un alt ornament care sa se compare cu ea, ca frumusete si finisaj. Ar fi trebuit sa fie mai bine fixata. Bine ar fi daca am putea-o recapata.
Dar nu se stie nimic despre locul in care ar putea fi. Si inafata de asta, oricine ar gasi-o, ar ascunde-o; sunt sigura de asta, pentru ca la fel as proceda si eu. Cred ca pot intelege asta cu sinceritate, dar deodata incep sa realizez ca esenta firii mele este dragostea pentru frumos, pasiunea pentru frumos chiar, si ca in aceste conditii nu ar fi sigur sa mi se incredinteze mie luna care apartine altei persoane ce nici macar nu stie ca ea este la mine. As putea renunta la luna gasita in timpul zilei, de frica sa nu fiu vazuta luand-; dar daca as gasi o luna noaptea, sunt sigura ca as gasi pana la urma o scuza pentru a nu spune ca este la mine, Si asta pentru ca ador lunile, fiindca sunt atat de dragute su de romantice. Mi-as fi dorit sa avem cinci sau chiar sase; cred ca nu m-as mai fi culcat; n-as fi obosit niciodata sa stau intinsa pe patul din muschi si sa privesc in sus, la ele.
Si stelele sunt bune pentru asta. Mi-ar placea sa pot aduna cateva sa mi le pun in par. Dar presupun ca asta nu se va intampla niciodata. Ai fi surprins sa stii cat de departe sunt ele, desi nu par. Atunci cand au aparut prima oara, in noaptea trecuta, am incercat sa cobor cateva cu o prajina, dar nu le-am ajuns, ceea ce m-a uluit; pe urma am aruncat in ele cu bulgari de pamant pana cand am ostenit, dar nu le-am nimerit niciodata. Cred ca din cauza ca sunt stangace si nu sunt buna la aruncari. Nu am nimerit nici macar atunci cand am tintit o stea pe care nu mi-o doream, in speranta ca asa o voi nimeri pe cea dorita, desi am fost pe aproape pentru ca am vazut bulgari de pamant lovind chiar in mijlocul auriu al stelei de vreo patruzeci sau cincizeci de ori, tot am ratat, si daca as mai fi rezistat inca putin poate ca as fi putut sa dobor o stea. Asa incat am plans nitel, ceea ce este foarte normal, presupun, pentru varsta mea, si dupa ce mi-am tras sufletul, am luat un cos si am plecat sa culeg stelele dintr-un loc aflat la marginea cercului, acolo unde ele erau aproape de pamant si de unde le puteam aduna cu mainile, ceea ce era mai bine, deoarece puteam astfel sa le iau cu delicatete, fara sa le sparg. Dar nici asa nu am reusit s ale culeg, astfel incat, intr-un tarziu, m-am dat batuta; eram atat de obosita incat abia mai puteam sa-mi misc picioarele; si in plus, facusem basici, astfel incat fiecare pas imi provoca suferinta.
Nu m-am putut intoarce acasa; eram prea departe si se lasase frig; dar am intalnit in drumul meu niste tigri si m-am cuibarit printre ei unde ma simteam extrem de confortabil, mangaiata de respiratia lor dulce si placuta, in care imteam aroma capsunilor mancate. Nu mai vazusem tigri pana atunci, dar imediat am stiut ca sunt, datorita dungilor de pe blana. Daca as putea avea si eu o astfel de haina, mi-as face o haina superba din ea.
Azi ma pricep mai bine la distante. Am fost atat de nerabdatoare sa intru in posesia oricarui lucru frumos incat m-am repezit sa-l apuc fara sa ma gandesc ca este prea departe, sau ca, desi pare aproape, de fapt este destul de departe, si drumul pana la el este plin de spini!
Dar mi-a invatat lectia; si in acelasi timp am conceput, singura singurica, si o axioma - prima mea axioma: EXPERIMENTUL ZGARIAT OCOLESTE SPINUL. Cred ca este o o axioma destul de buna pentru cineva atat de tanar ca mine.
M-am invartit in jurul celuilalt Experiment, ieri la pranz, pastrand insa distanta, pentru a vedea daca pot sa imi dau seama la ce este bun. Dar nu am reusit sa-mi dau raspunsul. Cred totusi ca este un barbat. Nu am mai vazut pana acum, un barbat, dar el arata ca un barbat, si sunt sigura ca exact asta este. Mi-am dat seama ca el mi-a trezit curiozitatea mai mult decat oricare alta reptila. Asta in cazul in care este o reptila, si cred ca asta e pentru ca are o claie neingrijita de par si ochii albasti, si arata ca o reptila. Nu are solduri; are bustul conic; cand sta in picioare este desirat ca o turla; deci cred ca este o reptila, desi ar putea fi si altceva.
La inceput mi-a fost teama de el, si fugeam de cate ori se intorcea spre mine, deoarece credeam ca vrea sa ma vaneze; dar incetul cu incetul mi-am dat seama ca vrea doar sa plece de acolo, asa incat dupa ce mi-am infrant timiditatea, l-am urmarit peste tot, de la o distanta de douazeci de iarzi, timp de mai multe ore, ceea ce a sfarsit prin a-l enerva si nemultumi. In cele din urma, s-a suparat de-a binelea, s-a urcat intr-un copac. Am asteptat destula vreme sa coboare, dar vazand ca nu are de gand sa o faca l-am lasat in pace si am plecat acasa.
Si azi, s-a intamplat acelasi lucru. L-am lasat cocotat in acelasi copac.

DUMINICA
Este tot acolo. Aparent, se odihneste. Dar stiu ca este doar un siretlic, pentru ca nu Duminica este zi de odihna, ci Sambata. Mi se pare o creatua pentru care odihna este mai interesanta decat orice altceva. Pe mine m-ar obosi sa dorm atat de mult. Ma oboseste si sa stau mereu in jurul lui, apndind copacul in care doarme. Ma intreb pentru ce a fost creat, pentru ca nu l-am vazut niciodata facand ceva.
Am fost asa de fericita ca au adus inapoi Luna ieri noapte! Cred ca a fost foarte cinctit din partea lor. Dupa un timp, insa, ea a coborat din nou si a cazut de pe bolta, dar nu-mi mai fac griji, stiind ca am vecini atat de cumsecade care o vor aduce inapoi. Mi-as dori sa le pot arata intr-un fel recunostiinta mea. Mi-ar placea sa le trimit niste stele, pentru ca noi avem mai multe decat ne trebuie. Cand spun ca mi-ar placea, ma refer la mine, intrucat, dupa cate vad eu, reptilei nu-i pasa de astfel de lucruri.
Are gusturi proaste si nu e prea bun la suflet. Cand m-am dus la el, ieri seara, cand asfintea soarele, l-am gasit dat jos din copac, stand langa iaz si incercand sa prinda pestii pestriti din el; a trebuit sa arunc cu bulgari de pamant in el, pentru a-l face sa lase pestii linistiti si sa se urce la loc in copac. Ma intreb daca ASTA era scopul pentru care a fost creat. Dar oare nu avea pic de inima? Nu avea pic de mila pentru acele biete mici creaturi? Cum e posibil sa fie proiectat sai fabricat pentru un scop atat de brutal? Si totusi, se apre ca asa stau lucrurile. Unul dintre bulgarii pe care i-am aruncat in el il nimerise in spatele urechii si asta l-a facut sa vorbeasca. Am fost socata pentru ca era prima data cand auzeam vorbind pe altcineva infara de mine. Nu am inteles ce spunea, dar cuvintele pareau ca ii exprima sentimentele.
Dupa ce am avzut ca poate vorbi, am simtit un interes nou epntru el, deoarece ador sa vorbesc; vorbesc cat e ziua de lunga si chiar si in somn, ceea ce este foarte interesant, dar daca as avea pe altcineva cu care sa vorbesc ar fi de doua ori mai interesant, si as vrea, as putea sa nu ma mai opresc din vorbit deloc.

Daca reptila este un barbat, inseamna ca nu este un lucru, nu-i asa? Ceea ce nu este prea gramatical, nu? Cred ca mai bine m-as gandi la reptila ca la un ,,el". Cred ca da. In acest caz, trebuie sa ma gandesc la cum s-ar declina acest cuvant, deci: la nominatic, EL, la dativ, LUI, air la gerunziu, ,,A, al, ai, ale LUI". Ei bine, voi considera creatura ca fiind un barbat, si in loc de ,,asta" ii voi spune ,,el" de atatea ori cat va fi necesar pentru a deveni altceva decat este acum. Ce aceste notiuni voi putea opera mai usor, eliminand incertitudinile de pana acum.

DUMINICA DIN SAPTAMANA URMATOARE
Toata saptamana asa m-am invartit in jurul lui, incercand sa facem cunostiinta. A trebuit ca eu sa fac conversatie, pentru ca el era timid, dar asta nu m-a deranjat. Parea multumit s ama aibe in jur, iar eu am folosit sociabilul pronume ,,noi" mereu, pentru ca parea flatat ca-l includ si pe el.

La revedere, Braila! Bine m-ai gasit, mare!

2010-08-23T23:10:00.000+03:00

Daca nimeni nu a adus marea la Andreea/ Bebe/ Smile/ Creatsa [cum vreti sa imi spuneti], se duce Andreea/ Bebe/ Smile/ Creatsa la mare!

Plec la mare si ma intorc la sfarsitul saptamanii. Nu promit ca o sa reusesc sa gasesc net pe acolo asa ca...

Oricum. Daca ma cautati ma gasiti la Saturn. Hotel Saturn. Primul hotel verde. Adica ecologic, stii tu. Chestii de alea. Si cat tanjeam dupa asta. :)

Aproape ca mi-am implinit si visul de vara asta: sa ajung la mare. Aproape.

Ne vedem la sfarsit de saptamana. Promit sa ma intorc cu o postare noua, interesanta si plina de veselie.

Vanille VII

2010-08-20T00:21:00.000+03:00

Niciodata nu s-a grabit asa de tare sa spuna povesti. Niciodata nu a fost atat de nerabdatoare sa fie inconjurata de niste fete plictisite si o liniste ostila. Sare peste borduri, peste garduri, peste gropitele mici din asfalt, ocoleste in pasi de dans persoanele de pe strada si zambeste fiecarui copil mic.

E in centrul orasului si versuri care credea ca sunt uitate ii vin acum pe buze pentru a fi fredonate. Nu mai vede norii grosi care se lasa incet peste oras si nu se gandea ca din cauza asta baiatul nu va veni. Va fi acolo. Stia asta. Ii promisese.

A ajuns.

Se uita in stanga, dreapta: nimeni. Nu-i nimic. Va veni.

Se pune repede pe un carton de la o cutie mare si astepta. Se aseaza turceste si bretonul negru ii cade peste ochi. Pentru doua secunde diamantele verzi sunt acoperite de niste pleoape albe ca laptele, iar atunci cand diamantele sunt descoperite un chip cunoscut este langa ea.

-Ai venit...

-Da. Nu puteam sa lipsesc de la ultima ta poveste, nu?
-Nu, bineinteles ca nu. De ce ,,ultima poveste"?

-De ce nu?

-Pentru ca daca nu spun povesti nu mai am cum sa traiesc. O sa fiu un copil al strazii care va muri de foame.

-M-am interpretat gresit. Asta va fi ultima poveste pe care o vei spune pentru a supravietui. M-am interesat, am facut unele aranjamente, ti-am gasit un loc cald in care poti sta.

-Nu vreau in orfelinate sau chestii de genul. Prefer sa indur frigul.

-Nu ma refeream la asta. Dar stii, am o casa mare si un unchi cu un venit mediu care ma are in grija de cand sunt mic. Nu te oblig. Doar iti ofer o varianta. Nu vei avea un program incarcat, dar vei urma o scoala. Nu vei mai sta pe undeva prin aer liber, dar vei putea dormi vara pe balcon daca vrei... Vei avea un acoperis deasupra capului dar... nu vei avea propria ta camera... va trebui sa o imparti cu mine.

Ochii lui Vanille se mareau pe parcurs ce baiatul vorbea si nestematele acelea verzi parca nu mai fusesera de mult atat de fericiti. Inima ii batea din ce in ce mai repede, simtea fiecare bataie, o simtea in urechi. Fiecare cuvant ii mangaia timpanele si ii facea respiratia sa o ia razna.

De ce era bun cu ea?

-Uite.. ceilalti vin. Spune-ti povestea si apoi iti poti acorda tot timpul din lume ca sa te hotarasti.

Vanille a tacut si, fericita, a asteptat ca toata lumea sa se adune.

Erau atat de multi... atat de tristi... atat de banali... Copii s-au adunat primii, plictisiti, apoi cativa adulti care, chipurile, aveau grija de cei mici.

Totul a decurs normal: subiectul a fost repede hotarat, povestea a fost spusa pe acelasi ton neutru ca si altadata. Vanille s-a indreptat, la sfarsit, cu apsi inceti spre coltul cladirii, baiatul era in spatele ei cu pachetul pregatit pentru refuzul fetei.

-Deci...?

Vocea ii era stinsa si timida.

-Vin.

Soapta lui Vanille a fost aproape imperceptabila, dar baiatul a prins-o din zbor. Se trezi brusc imbratisata de niste brate calde, o imbratisare stransa si calda, din inima: cat de mult ii lipsise asta. Baiatul s-a dezlipit de Vaille si s-a prezentat:

-David.

-Willa.

Zambetele vesele au aparut pe ambele fete. Tot chinul se terminase datorita cui? Lui David, baiatul care arata identic cu Willa? Nu. Willa nu credea asta. Totul se terminase datorita Norocului, pentru ca dupa o perioada neagra, urmeaza una roz.

Au trecut 6 ani de atunci. Willa a ajuns o scriitoare de proza scurta; o scriitoare bine platita. Si-a publicat in jur de 17 carti cu povesti de toate genurile. Este platita bine si locuieste inca cu David.

In momentul de fata se afla la lansarea celei de-a 18-a carti: ,,PierdutA. Regasit." Acum, dupa scurta prezentare pe care a facut-o Bestseller-ului da autografe scurte si fara sa se gandeasca la ce face. Carte dupa carte, citor dupa cititor, semnatura dupa semnatura. Ridica ochii si priveste la fiecare persoana, fara a-i da atentie. Cu totii sunt fericiti ca au intalnit o scriitoare. Dar ea nu mai era fericita. A fost la prima carte, si la a doua, si apoi la a treia. Dar acum se saturase de ipocrizia asta. Nu mai voia sa aiba acel zambet ipocrit pe fata. Voia sa planga incet. De ce urmase impulsul de a publica o carte care ii spune povestea vietii sub forma unui roman?

Urmatoarea semnatura. Dar acum nu mai avea nici o carte bagata sub nas cu forta. Ridica ochii si vazu o femeie batrana, cu ochi tematori si maini tremurande. Avea trasaturi atat de cunoscute.

-Willa... hai acasa.

Vocea... acea voce. Nu... ii trezea prea multe amintiri. Nu se mai putea stapani. David observa si veni langa ea.

-Esti OK? Dar ea nu il baga in seama. Cu un ultim efort rosti:

-Casa mea este acolo unde sunt primita cu zambete pe fata si unde sunt inconjurata de persoane care ma iubesc. Tu... voi nu mai reprezentati acea ,,casa" de ani de zile. Vrei autograf sau il lasi pe urmatorul?

~SFARSIT~