Epilog 2

A 17-a lacrima curge pe foile cartii. Da. Si-a numarat lacrimile ca sa stie cate imbratisari si sarutari trebuie sa primeasca mai tarziu. Lui ii placea sa ii sarute incet fiecare picatura sarata care ii aluneca pe fata, si asa, pierdea sirul si nu mai putea sa le numere. Dar acum el nu mai exista pentru ea. Sau poate ca ea nu mai exista pentru el. Totul s-a intunecat atat de brusc. Nici macar nu a apucat sa isi alunge sentimentele. Sta si isi planga de mila. Nu ii place. Scoate un servetel mototolit din buzunar, isi sterge lacrimile repede si apasat, apoi ridica capul triumfatoare. Lacrimile au incetat. Dar ramane socata. Are vedenii? Ce cauta EL aici? Ce face? Nu trebuia sa se distreze si sa petreaca undeva? Incearca sa se ridice de pe scaun pentru a evita privirea lui fixa dar picioarele ii tremura. Nu poate face nimic? Nu se mai poate controla. Nu incepe sa planga in schimb incepe sa simta din nou gaura aceea imensa in piept. Se intreaba ce o sa faca. Cum o sa scape? Apleaca incet capul si deschide din nou cartea inchisa cu cateva secunde in urma. Acum incearca sa citeasca. Incearca sa inteleaga ceva din cartea aia. Parca pana si literele sunt mai chinuite si mai mici ca niciodata. Inainte jucau in mintea ei si dadeau sens propozitiei citite, acum insa totul e lipsit de sens. Citeste acelasi paragraf de cateva ori dar nu ajuta. Viziunea o surprinse, ca si cum in mintea ei s-ar fi deshis brusc o usa imaginara. Ochii albastri, inspaimantati si injectati de plans. Obrajii pistruiati, manjiti de noroi. Parul roscat, incalcit si transpirat. Un tipat ingrozit: ,,Tati, ajuta-ma!"
,,Tati, ajuta-ma" Asta vrea si ea. Un mic ajutor. Un umar pe care sa planga sau poate un zambet de incurajare. Dar acesta intarzie sa apara. Ridica putin privirea. El tot acolo e. Nu s-a miscat. Sta cu o carte in mana si priveste uimit. Ce e cu tipul ala? De obicei nu sta asa, nemiscat si cu gura cascata.

Se uita la ea cu atentie. O studiaza fara sa evite nici un amanunt. Se uita la parul ei lipsit de culoare si observa fiecare fir de par rebel. Ii priveste imbracamintea inchisa la culoare si la mainile tremuratoare. Observa cum fata isi plimba mainile incet peste lacrimile care curgeau pe foile cartii. Ea numara lacrimile. Le numara ca sa recupereze mai tarziu fiecare picatura sarata pierduta. Tocmai isi scoate un servetel mototolit din buzunar si isi sterge ochii lasand urme pe acolo pe unde trece servetelul. Apoi se ridica de pe scaun, inchide cartea si ridica capul. El trebuia sa plece. Nu trebuia sa stea sa se holbeze la ceea ce a pierdut. La ceea ce a zdrobit. Simtea ca acum va fi mult mai rau decat se astepta. Stia ca pentru ea, el era ca si mort. Chiar daca se va intoarce, nu va putea recupera nimic. Totul facea parte din trecut. Ea nu il va uita prea curand. Simtea el asta. Stia ca tocmai a pierdut marea lui sansa. Si a pierdut-o. Nu a stiut cum sa aiba grija de acea relatie minunata. Ea se uita inmarmurita la el. Voia sa plece dar nu avea pe unde. El ii bloca drumul. Si totusi, oricat se chinuia, nu se putea misca. Ea asezata pe scaun, a deschis din nou cartea pe care chipurile o citea. El statea acolo, fara sa se miste, gandindu-se intens la ea si la ce a lasat in urma. La ce a pierdut. Nu o iubea pentru cum arata. Ci pentru ce era. Si-a derulat in cap primul sarut si reactia ei, ochii ei sclipitori veseli si plini de mandrie. Credea ca nu o sa fie mare lucru intre ei. Si totusi se inselase. Din nou. In mai putin de 24 de ore o sa plece si o sa o lase sa isi vada de viata ei, cu cine vrea. O sa plece pentru ca asa era mai bine pentru amandoi. Spera ca, macar din acest punct de vedere, sa nu se insele.

Epilog

Ploua.
Inainte ii placea sa alerge pe afara, sa se invarte, sa cante si sa se loveasca de oamenii posomorati. Acum nu ii mai place. Se ghemuieste mai bine in pat si isi trage patura pe ea. Se gandeste la El, apoi adoarme.
Cand o raza de soare isi face loc pe fereastra gri se trezeste. Sta o clipa sa isi dea seama unde se afla apoi deschide ochii. Aceeasi camera, aceeasi perna, aceeasi patura. Nimic nu e schimbat. Lipseste vesnicul zambet de pe buzele ei.
Se indreapta catre bucatarie. Incearca sa nu priveasca spre oglinda din hol dar nu are rost. Se zareste cu coada ochiului si e socata. Ramane pe loc si priveste cu atentie. Are cearcane si nu mai are aceeasi culoare in obraji. Pare a fi mai mult gri. Ofteaza si se indeparteaza de oglinda.
Ajunsa in bucatarie isi pregateste o ceasca de cafea si ramane uitanduse in gol. Numai gandurile o doboara. Nu mai e plina de viata si vioaie. Acum nu face nimic decat sa zambeasca fals, sa doarma si sa ii duca dorul.
Ii e din nou dor de el. Arunca cu ceasca de cafea in peretele bucatariei apoi pleaca in graba spre dormitor. Calca fara sa ii pese peste cioburile oglinzii in care se privise putin mai inainte si se ghemuieste din nou in patura.
Isi acopera fata si incepe sa suspine, apoi lacrimile o doboara. Ar prefera sa raneasca pe cineva decat sa planga. Ii e atat de dor de el.
Dar lui probabil nu ii e dor de ea. El probabil se distreaza undeva fara sa se gandeasca la sufletul pe care l-a zdrobit.
Isi ia inima in dinti si se imbraca pentru a iesi in oras. Probabil cateva ore petrecute la biblioteca o vor face sa se simta mai bine.

In cealalta parte a orasului el sta intins in pat cu mainile sub cap, privind tavanul unde poza ei era lipita. O iubeste atat de mult. Daca nu ar fi fost nevoie sa o paraseasca nu ar fi facut-o. Daca nu ar fi urmat sa se mute atat de departe nu ar fi facut-o sa sufere. ,,Ochii care nu se vad se uita" isi sopteste numai pentru el. Ea o sa se simta mai bine dupa aia. Probabil o sa ii multumeasca intr-o buna zi. Oricum asa era cel mai bine. Ea o sa il uite si totul va fi bine. El nu o va uita niciodata, nu o sa inceteze sa o iubeasca. Intotdeauna o sa tina la ea. Atatea momente petrecute impreuna, atatea obstacole trecute cu bine, atatea zvonuri rautacioase. Nimic nu i-a despartit. Pana acum. Deruleaza in minte lunile petrecute impreuna si zambeste. Atunci, in gara, cand urmau sa plece in vacanta, ea era toata un zambet si el la fel. Ea nu avea stare, nu putea sa stea linistita. Se invartea de colo-colo, il saruta si topaia non-stop. Uitase de bagaje si de sejurul la mare la care renuntase pentru zile petrecute cu el la munte. Apoi si-a amintit, ingrozit, de cele cateva saptamani groaznice in care ea era mai mult un zombi decat un copil vesel. Prietena ei murise intr-un accident de masina, iar ea nu isi mai putea reveni. Parea atat de slaba si de cuminte, nici macar parul nu mai avea stralucirea aceea pe care o gasea numai la ea. Statea in pat si se uita in gol. Incepea sa planga din senin si nu il mai lasa sa o atinga. Nu o putea linisti nimeni si nimic. Cu timpul insa si-a revenit, insa nu a lasat pe nimeni sa se mai apropie de ea. Nu mai avea prea multi prieteni, doar el ramasese. Era curios cum va reactiona acum, ca s-au despartit, dar totusi ii era groaza sa afle. Se ridica din pat, isi trage pe el un tricou si pleaca afara. Trebuie sa isi alunge gandurile. Nici macar nu e constient unde merge. Se plimba aparent linistit prin ploaie, dar gandinduse intens la ceea ce va fi. Cand isi da seama ca nu mai ploua realizeaza ca a ajuns la biblioteca si se indreapta cu pasi usori spre raftul in care ar putea gasi o carte potrivita pentru starea lui. O ia si se indreapta spre locul unde stateau ei de obicei. Acolo mai e cineva, o fata bruneta, cu parul aspru. O recunoaste socat. Au trecut doar 24 de ore. Cum sa schimbat asa de repede? Ea sta si citeste, aparent atrasa de carte dar uneori, ii pica o lacrima care uda paginile invechite. Acum el stie ca ea nici macar nu citeste, doar da paginile din cand in cand ca sa dea impresia asta si se gandeste la... altceva.

To be Continued...