Sufletul celor trei trandafiri morti

Trei trandafiri rosii, uscati, simbolizand trei iubiri care s-au consumat, stau agatati, cu floarea odata mare, rosie, in jos, de un dulap oarecare. Acum sunt morti si, la fiecare atingere, parca le poti simti frunzele care tipa, inspaimantate ca din moment in moment se vor rupe de tulpina care odata le tinea in viata. 
As spune ca sunt tristi dar nu sunt sigura. As putea spune ca ultimul firicel din viata lor s-a dus treptat, odata cu fiecare iubire consumata. Dar, in ochii mei de copil, ei inca par vii. Intr-un mod inexplicabil, ceva imi zice ca inca sunt vii, ca ei inca asteapta. Poate ca spera sa imi intorc privirea la una din acele iubiri consumate intr-un mod ireversibil. Poate daca o sa fac asta, unul dintre ei s-ar face iar rosu, iar frunzele nu i-ar mai tipa de durere la fiecare atingere, ci ar fosni de fericire. 
Fiecare din ei simbolizeaza o parte importanta a vietii mele. Fiecare din ei mi-a influentat modul de a fi si fiecare m-a invatat cate ceva. 

Prima floare a venit la mine intr-un 8 martie. Eram intr-un loc nou, plin de persoane noi. Eram speriata si abia avem prieteni. Dar o iubire puerila inca ma lega de locul celalalt. Prima iubire probabil si cea mai semnificativa. Am invatat sa nu mint si sa nu cred chiar totul. Am invatat ca o prietenie, daca trebuie sa fie, o sa reziste in fata multor obstacole. Si am invatat ca daca o prietenie pare perfect potrivita, nu trebuie sa incerci sa o transformi intr-o iubire care nu poate sa iti aduca decat durere si care sa te mistuie cu un dor arzator pentru o persoana pe care nici macar nu esti sigur ca o cunosti cum e ea, ci cum vrea ea sa para.  Totusi, prietenia asta inca inseamna foarte mult pentru mine. Stiu ca intotdeauna am pe cine sa ma bazez, atunci cand toti ma pedepsesc, intorcandu-mi spatele. Pentru ca el nu ma judeca si ma accepta asa cum sunt. A fost prima iubire, si sunt sigura ca va fi aici pentru mine si cand ultima-mi iubire ma va face sa lacrimez in liniste, cand o sa ma simt cea mai singura, cand o sa simt ca nimeni nu ma intelege. M-a ascultat plangand fara sa poata face nimic. M-a ascultat tipand la el fara ca el sa aiba vreo vina. M-a auzit chicotind de fericire si oftand de dor. Floarea rosie are un loc de onoare, este incadrat de celelalte doua iubiri mistuite. 

A doua floare nici macar nu e primita. Intr-un gest disperat de a nu uita zilele bune, mi-am cumparat singura un cadou. Nu il pastrez pentru ca are o semnificatie speciala, pentru ca nu are. Il pastrez pentru ca imi aduce aminte de o perioada in care eram fericita, o perioada in care poate nu eram inteleasa pe deplin, dar eram iubita. O perioada lunga din care am ramas cu o groaza de amintiri, atat placute cat si neplacute. Atunci nimic nu mi se parea prea greu, nimic nu ma chinuia destul. Atunci inca ma simteam copil pe deplin. Poate si din cauza faptului ca la primul moment de maturitate pe care il afisam mi se reprosa ca nu mai sunt aceeasi. Deci poate ca am fost copil constransa fiind de imprejurimi. Dar odata consumata si aceasta iubire, probabil m-am maturizat brusc, recuperand. Nu stiu daca este, neaparat, un lucru bun. Atunci imi petreceam majoritatea timpului zambind si razand cu gura pana la urechi. Acum ma rezum la a plange incetisor si la a suferi mai mult ca niciodata. Poate nu sunt facuta sa fiu adult. E prea chinuitor pentru mine. Trebuie sa imi dau prea mult silinta. Nu sunt diplomata, nu sunt tare, nu pot sa ma abtin din plans daca cineva ma raneste, si nu pot sa iert cu atata usurinta ca altii. 

Ultima floare. Nu a fost un gest disperat. A fost un cadou, zic eu, facut din suflet. De atata entuziasm, la 10 minute dupa ce am iubit trandafirul ala l-am lipid repede langa ceilalti, de frica sa nu se spulbere si iubirea asta, si sa nu se clasifice printre cele mai importante. Suferinda fiind in urma celorlalte doua iubiri am spus ca nu o sa mai incerc sa iubesc. Am impus reguli care nu m-ar fi lasat niciodata sa ma apropii de el. Am sustinut lucruri care nu erau adevarate doar pentru a ma pazi. Dar a reusit sa vada prin ele, sa vada care e adevarul. M-a facut sa il iubesc si apoi l-am facut sa ma iubeasca. Apoi, Ceva a interveit si nu a mai fost la fel. Incet incet ne-am departat unul de altul, am fugit in directii diferite. Ne-am dat silinta, la inceput, sa chinuim relatia, sa tragem de ea, sa o fortam. Dar, bineinteles ca nu a functionat. Acum stiu ca o iubire nu se forteaza, nu poti sa tragi de ea pentru ca asa vrei tu. Chiar daca vreti amandoi exista posibilitatea sa nu se mai poata. S-a consumat si gata. 

Fiecare trandafir a avut un suflet care s-a stins incet, incet dar definitiv. 

Sentimente.

Reactii chimice. Ce sunt sentimentele, asta ai intrebat, nu? Asta m-a intrebat si el. Am tacut o secunda si m-am gandit. Reactii chimice. Substante care se amesteca si explodeaza inauntrul nostru. Creier, inima, stomac, picioare. Apoi am realizat. Daca as putea, mi-as injecta cu grija si pofta fericire in mine. As bea fericire, as manca fericire. Cine nu ar face asta? As profita de fericire pana s incepe sa transpir fericire, as incepe sa vomit fericire, sa plang fericire. Sau. Orice sentiment. Doar de dragul excesului la inceput, apoi de placere. 

As lua incet fiecare sentiment pe care as putea sa il gasesc in farmacie sau in supermarket. Oriunde. Si as incerca  pana as exploda. Tristete, exasperare, nervi, fericire, nerabdare. Orice. Inafara de dor. Nu stiu cum ar putea cineva sa supravietuiasca cineva. Nici macar o picatura sau o firimitura mica mica mica nu as lua. Nu stiu cum as putea sa fac fata la mai mult dor decat am in mine deja. Dor de orice. Dor de vara, libertate, vise, saruturi, imbratisari, lacrimi, locuri. Orice. Sunt sigura ca asa e si la tine, si la el. Sau, cel putin, sper. 

Fluturi.

Totul e alb in jurul ei. Totul. Adica nimic. Se simte ca un punct lasat de un creion pe o foaie de hartie. Atat de mult alb o inconjoara. E fara limite. E fara limite si se prabuseste, incet, pentru ca nu are de ce sa se prinda ca sa se salveze. Se lasa sa alunece intr-o agonie cumplita si placuta. Da. Cumplita si placuta. O doare. O sfasie. Dar nu vrea sa simta. Vrea sa lase senzatiile astea sa o acapareze. Vrea sa se lase purtata de durerea asta la nesfarsit. Si ii place pentru ca, desi inima i se rupe in bucati mici, mici, creierul ii spune ca are dreptate si ca e bine ce a facut. E bine ca jumatate din inima ei o sa continue sa bata. O sa continue sa bata pentru altcineva. Nu stie pentru cine, dar o sa gaseasca. Si se afunda inca in albul imaculat.
Atunci pune capat caderii si isi imagineaza cum, pe dupa panza alba se contureaza forma unui castel alb. Un castel alb acoperit de fluturi. Fluturi colorati care dau incet din aripi, care se invart fara incetare. Cativa se desprind de ceilalti si o ating usor cu picioarele lor lipicioase. O ridica incet, incet si o fac sa pluteasca pana la castelul alb. Fiecare fluture devine acum o tortura. Un chin. Fiecare intra in ea si i se lipeste de inima. Se lipesc pe rand acolo, facandu-i inima sa para mai grea si corpul ei se clatina. 
Dupa ce fluturii au disparut incet, incet cu totii lacrimi colorate incep sa ii cada si sa coloreze infinitul ala albicios. Nu se mai poate opri din suspine si, pe masura ce lacrimile se rostogolesc inima ei devine mai usoara., peisajul mai viu. 
Totul e colorat acum in jurul ei dar fluturii... Fluturii s-au sacrificat. 

Putere.

Scuip-o. Injur-o. Ceart-o ca e proasta si ca nu asculta. Bate-o daca vrei. Injoseste-o ca a plecat. Ceart-o ca s-a gandit la altii. Arata-i ca o urasti si ca ai urat-o cat nu a fost langa tine. Fa-i ce vrei tu, apoi iart-o.
Nu a stiut ce sa faca si s-a complacut intr-o singuratate chinuitoare. Stia ca e slaba si nu poate sa faca fata. Dar s-a incapatanat, ca de obicei, si a preferat sa fie singura sau in compania cuiva nu tocmai pe placul ei. Si o doare cumplit acum, cand sta plangand in fata ta si asteapta sa ii dai ,,sentinta". Fata ei e rosie si lacrimile ii brazdeaza fara oprire obrajii imbujorati si fierbinti.
Sta in fata ta un moment nesfarsit in care isi da seama ca, toate chestiile astea, incapatanarea, rautatea, dorinta de a fi singura, au mai impins-o si altadata sa faca lucruri pe care nu si le dorea. Este pusa intr-o situatie in care a mai fost pusa. Alta data, insa, impacarea era iminenta. Acum nu. Acum nu e vorba de o simpla impacare.
Sta cu capul aplecat si asteapta. Ii e rusine de ce a debitat si raspunsul intarzie sa apara. Stie ca trebuia sa se calmeze inainte, sa isi faca un discurs de 30 de secunde, nu sa scuipe vorbe prea sincere timp de 3 minute, fara sa lase loc de reactie.
E curioasa, asa ca ridica ochii din pamant si se uita la tine. Ai aceeasi fata pe care o aveai cand a inceput sa vorbeasca: speriata. Ofteaza si un gand razlet ii trece rapid prin creierasul ala mic: ,,Dumnezeule, chiar eram dispusa sa fiu cuminte si... altfel". Se intoarce si pleaca. Ce rost mai are? Oricum raspunsul nu o sa fie in favoarea ei.

Umbre.

Stateau indiferenti pe doua scaune aproapite si totusi, atat de departe unul de altul. Dragostea lor s-a dus. S-a scurs printre anii lungi si grei care a trecut, printre zilele frumoase si insorite care au fost. Nu-si mai vorbesc de mult. Nu mai au ce sa isi zica desi, rareori, isi mai adreseaza din cand in cand cate un cuvant. Mai mult din surzenie decat din plictiseala. Pentru ca au trecut prin multe impreuna dar acum tot drumul lor s-a sfarsit. 

Parul carunt, mainile batrane, fetele ridate si pielea lasata ascund orice farama de tinerete care obisnuia sa fie acolo. Tineretea lor s-a dus, ca timpul zboara indiferent. 

Doar ochii au ramas tineri si zbuciumati, intr-o continua cautare. Cauta amintiri vechi care inca le fac inima sa tresalte de bucurie si fericire. Dar nu vorbesc despre asta. Prefera sa se bucure singuri de momente traite impreuna. 

Dimineata mananca impreuna cate doua felii de paine prajita cu unt, beau cate o cafea amara si, uneori, isi zambesc complice. Apoi ies impreuna pe plaja, carand fiecare cate un scaun si cate o umbrela. Si stau acolo pana la pranz, scufundandu-se in valurile care se sparg in nisip. Pranzul se consuma, de regula, rapid si lipsit de conversatie. Locurile de pe plaja sunt ocupate din nou, scaunele se afunda si mai mult in nisip. Indiferent de  cat de cald e afara ei stau acolo. Stau acolo gandindu-se. 

Unii ar spune ca au o viata trandava, ca tot ce fac este sa fuga de realitate, de lumea adevarata din oras. Dar ei stiu ca nu e asa. Au o viata extrem de activa. Emotiile lor galopeaza printre tot felul de amintiri si vise. 

El.

Inconjurat de ceilalti, sta relaxat si vorbeste ca si cum nimic nu l-ar preocupa. E 6. Ea nu apare pana dupa 8. Trece o ora. Tonul vocii lui se schimba, nu mai are stare. Inca o ora. Trebuie sa vina. Ea intotdeauna vine. 

7 jumate. Timpul parca sta in loc. Nimic interesant de discutat, subiectul ''Ea'' e inchis de mult. Toata lumea tace. Isi priveste pantofii si ofteaza. 

7:45.  Nimic nu se intampla. Tigara dupa tigara se stinge pe podea, sub piciorul lui. Isi indreapta incontinuu privirea spre geam. Poate vine mai devreme. Poate trece pe aici. I-ar placea sa o vada acum cu parul in vant mergand repede, cu castile in urechi si zambetul permanent. I-ar placea sa o vada plangand. Asta ii place cel mai mult. Vine si se prabuseste la el in brate cautand un loc cald langa inima lui. Si are grija de ea. O inveseleste. O iubeste si o ia in brate. De la inceput l-a placut pentru ca o tinea in brate tot timpul. Nu trebuia sa ii spuna. Pur si simplu se ducea spre el si o strangea intr-o imbratisare calda. 

Acum realizeaza ca nu a mai fost de mult cum era atunci. Se gandeste la perioada aia de demult si ofteaza iar. Se intereseaza de ceas: 8:00. O sa apara. In jumatate de ora o sa apara. Stie ca o sa apara. Ar sti si de unde sa o ia, sa o intampine pe drum ca sa nu o lase singura pe intuneric. O ultima tigara se aprindre intre buzele lui. Priveste in jos din nou, isi studiaza incaltarile, si ofteaza resemnat, ca si cum ar fi renuntat. Dar de ce? 

O tristete care a stat in spatele lui, lipit de el, il cuprinde acum. Trage un fun disperat, ca si cum de tigara aia atarna fericirea lui. Dar nu. Nu are dreptate. 

Fericirea lui s-a dus. A plecat, mami. A plecat. 

Esti singur acum. Esti singur si stii ca o sa iti fie dor de mine. Asa cum si mie o sa imi fie de tine. 

Sip. Kiss. Bye. 

Ce e marea?

Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început. 

De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic. 

Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta. 

Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum  să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo. 

Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze. 

-Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine. 

Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.

-Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi... Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi. 

Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.

Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.

Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc. 

-Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și  să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine. 

Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele. 

Cateva picaturi curg de sange picura incet pe masa din sufragerie. 

pic pic pic.

Sange de curva. se gandeste. Stie ca, oricum, toate femeile au asta in vene. 

pic pic. 

Sunt infantila. 
A facut lucruri urate, dar vina a aruncat-o asupra sangelui murdar din ea. ,,Sunt curva. Si nu, nu chiar in sensul ala. Ele iti cer bani, eu iti cer sentimente, te satisfac, la fel si eu, apoi pleaca. La fel ca mine." 
Nu a realizat, pana acum, ca desi ea face asta altora, sunt si altele care ii vor face ei la fel. Si ele probabil ca arunca vina pe aceeasi cantitate mai mare sau mai mica de sange de curva din venele lor. Sau poate ele nu au deloc resentimente. 
Ofteaza si priveste picaturile rosii care continua sa cada pe masa. 
pic pic pic. 
O doare putin locul in care cutitasul a alunecat pe pielea transpirata dar nu ii pasa. Spera doar sa iasa. Spera ca modul asta ingrozitor de a fi sa iasa din ea, sa o vindece de imprudenta. Si spera ca, facand asa, sa le vindece si pe celelalte. Dar, undeva, in sinea ei, stie ca ii e imposibil. 
pic pic pic. 
O palma i se lipeste repede de obraz si o face sa tresara.
De ce m-ai lovit? se uita uimita. 
Cine te vrea, cine te iubeste, nu o sa vrea sa te schimbe niciodata. 
O lacrima nestapanita i se prelinge usor peste obrazul deasemenea transpirat si se opreste doar in mica pata de sange de pe masa, incepand sa il dilueze incet. 
pic. 
Inchide ochii si o alta lacrima aterizeaza in acelasi loc amestecandu-se incet cu acea culoare intensa. O pereche de maini o inconjoara si o strang tare. 
Nu mai plange. O sa plece. In plus, stii, o sa iti zic cand o sa plec. Nu te las de izbeliste. Iti zic cand vreau sa ma duc la o alta... o alta curva. O sa afli inainte sa plec. 
Priveste uimita.
Multumesc. ironic ii scapa pe buze, dar nu pare a fi sesizat. 

NonSentimente

Am ochii rosii de alcool si gura uscata de fum. Am un dor nebun, a carui inima bate mai repede ca ieri, mai repede ca dimineata, mai incet decat maine, care sta rastingnit pe o cruce a propriei dureri. Da ma simt rau. Da ma simt ca si cum limba mea a murit si nu ma mai poate ajuta sa scot sunete. Buzele se misca intr-un ritm rapid, sacadat, dar fara a scoate macar o soapta. Sunt satule sa isi strige dorul, dorinta, foamea. Buzele mele doresc altele aproape, pielea calda vrea o alta bucata fina langa ea. E satula de materialul fin al hainelor, de zambetul acru al amintirilor recente. Si aud ,,Mi-ar placea sa fiu ca voi" si ma gandesc: da... Si mie mi-ar placea sa nu mai cer atatea. Oare cer mult? Oare ofer prea putin? Oare...

Stiu si eu...

Ceea ce astept, persoana pe care o astept, intarzie sa apara. Intarzie, iar eu ii gasesc scuza pentru fiecare minut care se scurge incet. Imi port in spate propria cruce, asa cum toti ceilalti o fac. Doar ca a mea e mai grea acum, e mai grea si mai impunatoare. A mea e plina de durere. Imi port crucea in drumul meu infinit. Astept sa ajung undeva, dar nu ajung. Stiu ca vreau sa ajung undeva, doar ca acel undeva injtarzie, si el, sa apara. 

Incerc sa gasesc o explicatie stiintifica dar nu. Nu merge. Crucea atarna mai grea acum, semnalandu-mi inca o greseala. Nu mai am credinta. Credinta, nu in Dumnezeu, ci in iubire. Iubirea? Doar un sentiment de atasare. Sau poate nu. Caut raspunsuri dar, fiecare raspuns gasit imi ridica alta intrebare. 

Sunt doar un semn de intrebare. O vesnica pasare calatoare.

Din partea celor fara de Nume

Sta singur, melancolic, la o masa. Bea dintr-o sticla de bere si fumeaza linistit dintr-o tigara. Nu se mai uita in jur. Nu il mai intereseaza de restul. I-a frant inima. De ce? A incercat sa fie dragut, sa ii faca pe plac, sa nu o faca sa sufere, sa o iubeasca. A iubit-o. O iubeste. Dar a trecut prea mult timp. I-a fost alaturi atat de mult timp, iar acum nici macar nu se mai saluta. E suparata pe el. Acum e cu un altul. Un anonim, un om banal.El nu pare sa o iubeasca, pare ca a mai fost cu altele ca ea. Nu pare sa se mandreasca cu ea. 

El asa facea. Era cel mai fericit cand se tineau de mana pe strada, cand radeau impreuna. cand se refugiau in asternuturile verzi, cand fugeau sub patura calda dupa imbratisari si mangaieri. Intrau pe usa sarutandu-se cu pasiune, ea mergea cu spatele, el inchide usa in urma lor in timp ce ea ii da hanoracul gri jos, el se apropie infrigurat de ea si o imbratisare si ea il atrage si mai mult cand sa desprinde din imbratisarea lui calda. Face doi pasi in spate cu un zambet de felina pe buze, iar el o prinde dintr-un pas grabit ranjind victorios. Isi continua drumul plin de sarutari pana la usa dintre hol si sufragerie pe care uita de fiecare data sa o deschida ca sa poata trece, iar ea, brusc trezita din visare geme usor. Deschide usa si inainteaza cu spatele spre canapea, fie ea intinsa, fie nu. Hainele zboara de pe ei repede, iar patura le inlocuieste imediat. 

Dar acum ea nu mai e. Pentru ce sa mai viseze? Pentru ce sa isi mai fara rau? Lui i se parea frumoasa. I se parea fermecatoare mai ales atunci cand zambea. L-a invatat sa zambeasca, sa se confeseze, sa planga, sa zboare; l-a invatat ca dragostea e compusa si din certuri, din momente penibile, de mistouri deranjante. 

Mai trage un fum adanc in piept si se gandeste in continuare la ea. Cand simte intepaturi in ochi renunta si incearca sa priveasca in jur. 

Tigara s-a fumat singura intre timp. In incapere nu mai sunt aceleasi persoane, iar in fata are o alta bere rece. Nu isi aduce aminte sa o fi comandat. Atunci priveste cu mai multa atentie in jur. 

Acolo, la cateva mese departare, sta o Ea care il priveste insistent. Ochii negri, mari, scanteietori, tenul masliniu, lucios, lipsit de machiaj, parul negru care ii cade usor pe umeri in valuri agitate, miscarile sigure.

Ii face semn de ,,Vin-o aici!", iar el, inainte sa realizeze ce face, se afla in miscare spre masa ei cu berea in mana si tigara in cealalta. 

E colorata gentil de haine si invelita usor in mirosul parfumului ieftin pe care il poarta. O observa mai atent si vede ca, desi tenul e curaj, lipsit de fond de ten, pe ochi i-a cazut un machiaj plin de curaj si un ruj rosu. Dar asta e tot.

,,Buna. Eu sunt Stefan." 

Eu nu am nume, nu trebuie sa imi stii numarul sau adresa, nu trebuie sa ma iubesti. Daca te deranjez, poti simplu sa te ridici desi as putea fi fata cu care nu ai cum sa o sfarsesti decat in pat sau un inger izgonit din cer.

Si au inceput sa poarte o discutie banala despre ce face fiecare, despre ce le place. Dar nu a durat prea mult. Au luat un taxi si s-au grabit spre casa tinandu-se de mana ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. 

S-a refugiat si cu ea printre asternuturi, doar ca acum fara graba dar cu emotii si nerabdare bine stapanite.

In timp ce ea ramane pierduta printre cearceafuri si vise, el se ridica si pe pune la biroul lui vechi. Ia primul pix si incearca sa scrie ceva. Nu. Nu ii iese. Imaginatia lui a zburat peste mari si tari. Ofteaza suparat si isi sprijina capul in palma: nu a mai scris de atat de mult timp. 

Simte caldura Ei langa el si tresare. Ea nu ii da atentie si citeste repede propozitiile asternute pe foaie. 

Chicoteste si spune:

Ai incercat sa te minti. Asa faci de fiecare data? Fii sincer cu tine macar atunci cand scrii. Daca cineva te acuza poti sa folosesti fictiunea in avantajul tau, daca cineva spune ca nu ai imaginatie spui ca e ceva real. Doar nu te minti pe tine. Nu atunci cand scrii. Atunci incearca sa ii minti pe toti ceilalti, si atat. 

Se uita buimacit la ea si nu spune nimic. 

Scrie-mi o poezie. Oricat de greu o sa iti fie, o sa reusesti. Ai mana obisnuita cu condeiul si gandul obisnuit cu fantezia.

,,Dar eu nu scriu poezii"

Nu exista. Oricine poate scrie ce vrea, atat timp cat isi da silinta. 

Simte ultima replica ca fiind o lovitura dupa ceafa. El intotdeauna a putut face ce a vrut cand s-a chinuit. De ce nu ar putea si de data asta?

Ea se strecoara din nou in pat, iar el ramane obosit la birou. Se chinuie putin, apoi incepe sa scrie. Poezie. Primul vers a fost un chin, dar dupa aceea, totul a venit de la sine. A scris aporpae o pagina de versuri apoi s-a oprit. Doar atunci cand pixul a atins lemnul rece al biroului a simtit oboseala care il cuprinsese. S-a strecurat langa necunoscuta aceea frumoasa si a cazut intr-un somn adanc si odihnitor, linistit. 

Cand s-a trezit soarele deja ii mangaia fata. S-a ridicat incet, cautand din priviri frumoasa aceea plina de mister. Se trezise hotarat sa o faca sa vorbeasca, sa o faca sa fie numai a lui. 

Dar nu era acolo. S-a dus in bucatarie unde a gasit doua cani de cafea: una goala cu urme de ruj rosu, si una plina cu cafea calduta. Mirosul ei se simtea inca acolo. S-a dus buimac la birou, dezamagit si suparat pe el insusi ca adormise. Isi trece mana prin parul negru si se uita la ce scrisese cu o seara inainte. Un scris frumos, ordonat, acopera un colt gol inainte gol al paginii. 

Frumos... Eu nu am nume. Dar tu ai unul si trebuie sa il faci cunoscut.

Draga Calculatorule,

Asta nu e o scrisoare in care te intreb de sanatate... Adica, daca vrei, pot sa te intreb de cum o mai duci, dar sincera sa fiu, sper ca o sa zici ca te-ai subrezit de tot, ca procesorul tau e varza, ca placa video e prea fierbinte si aproape s-a topit, ca sursa ti-a spus ca daca o mai tratezi ca pe un cal de cursa lunga se arde etc. Asa ca nu te intreb decat dupa ce iti explic ce am cu tine.

Sunt eu. Probabil te-ai obisnuit cu mine. Nu imi datorezi nimic, dar totusi imi faci pe plac si functionezi cand iti mangai tastatura cu degete neindemanatice. Te-ai obisnuit cu mine probabil, probabil esti putin gelos pentru atentia pe care mi-o ofera proprietaru-ti. Dar si eu am acelasi sentiment. 

La inceput treburile stateau altfel. 

La inceput imi facea placere sa zambesc cu ochii in monitorul tau si, in timp ce urmaream cursorul, ochii se indreptau incet spre chipul luminat al lui. Il priveam pe furis in timp ce imi vorbea infocat despre orice. Mi-a povestit cate in luna si in stele, iar faptul ca tu ai fost acolo sa asculti ma face acum sa simt ca esti partas la dragostea noastra. Nu mai e loc si pentru tine, cel putin, nu in ochii mei. Atunci erai doar tu, un aparat care bazaia incet si continuu. Iti cantai dragostea. 

Apoi am inceput sa devin plictisita pentru ca el nu mai vorbea. Imaginile pe care le derulai neincetat in ochii lui il fascinau. Nu mai vorbea cu mine, iar eu incercam sa inteleg ce face, in speranta ca nu o sa mor de plictiseala. Imi soptea totusi, din cand in cand, cate ceva, destul de des de altfel, dar eu exagerez putin. Erai fericit, nu?! Dozele prea mari pe care le luai din el ti-au venit de hac: te-ai sufocat si ai murit. A durat ceva timp pana cand ti-ai revenit, si atunci nici macar nu ti-ai revenit complet. 

Carcasa ta frumoasa a disparut, odata cu ea si placa audio. M-am bucurat pentru ca iti era rau, dar bucuria mea a ramas neimpartasita de frica urmarilor. Acum ii dau glas. 

A urmat o perioada fericita.... adica, pentru mine, a fost mai fericita. Pentru el nu prea. 

Ti-ai revenit si, odata cu revenirea ta in forta, am revenit si eu cu sperante mai mari ca niciodata. Sperantele mele, in schimb, s-au stins dupa cateva zile. Acum nu te mai suport. Stau in fata monitorului tau mai mult decat in fata monitorului meu, iar el sta in fata ta si probabil iti vorbeste mai mult decat imi vorbeste mie. 

Haide... Esti dragut sa te arzi, sa mori, sa te stingi, sa ce vrei tu pentru mine? Odata? 

M-am saturat ca tu sa ai parte de toata atentia, iar eu de firimituri... Haide.... mori. 

Deci... Cum ziceai ca te simti?

Cu drag,

un Pixel

Ilustra batranete...

Cum o fi sa stai intre 4 pereti reci, cu o soba calda langa tine si o pisica care plange de foame. Dar tu nu stii ca pisica plange. Anii si-au pus amprenta peste toate simturile tale: vaz, auz, miros. Orice. Mobilierul simplu si acoperit de praf, aerul inchis, ciobul de oglinda de pe pat, cana acoperita de grasime si peretii acoperiti de poze alb-negru tradeaza varsta locului, varsta locatarului.
Inchid ochii si incerc sa imi imaginez locul asta cu un strop de viata in el. Cu un strop de viata tanara in el. Cana a disparut, pe rafturi nu mai sunt lingurile si farfuriile acoperite de praf, patul nu are la cap, frumos asezate, pernele si paturile, geamul deschis si perdeaua fluturand in adierea vantului. Asa arata. Pozele sunt acolo, tot pe perete, dar cand sunt privite nu aduc lacrimi si zambete pe fata celui care le priveste, ci doar zambete. Pisica aceea cafenie a ramas la fel: agitata, razgaiata. Se plimba de ici pana colo. A disparut aerul apasator. Acum mirosul florilor de cires dainuieste in camera si pare ca nu o sa dispara niciodata. Dar dispare. Dispare cand revin in prezent. 
Ma uit la tine. La tine care care stai in pat si privesti spre ciobul de oglinda. Iti freci mainile si spui ca iti e frig, ca si cum noi nu am fi acolo, ca si cum noi nu te-am auzi. Ca sa nu para ca te lasi cuprinsa de amintiri prea mult, te intinzi spre baiatul de langa pat: Uite, uite am mainile reci. Imi e frig. Toata ziua numai asa fac din maini incercand sa le incalzesc. spui in timp ce gesticutezi si arati cum incerci tu sa iti faci sangele sa circule mai bine. Dar si tu stii ca nu e frig in camera. Batranelea iti face inima lenesa, iar sangele e prea indragostit de inima ca sa ii impuna un ritm alert. El doar face cum spune ea. Actioneaza sub porunca ei. 
Ciobul de oglinda ramane pe loc, pe picioarele tale. Tu incerci sa spui ceva dar nu intelegem ce. Nepotu-tu imi face cu ochiul. Il cunosc prea bine: nu il afecteaza sau macar influenteaza cu nimic ce e aici. Sunt nelinistita. Ar trebui sa vorbesc cu ,,dumneavoastra" dar nu pot. Nu am vrut sa vin aici tocmai pentru ca batranetea ma face sa ma simt bolnava, ma face sa ma simt inutile, proasta. 
Aerul apasator nu imi mai intra in plamani, pisica nu mai toarce in mainile mele. Suntem brusc amandoua imbatranite de atmosfera. Daca atmosfera ne impune sa fim bolneva, noi suntem. 
Stau pe marginea patului, desi nu imi doresc sa stau. As vrea sa stau in cel mai indepartat colt al camerei. sub masa sau dupa soba. As vrea sa stau intr-un loc prin care timpul nu a trecut. Dar nu pot. 

Shut up and Bleed!

Si ma vezi aici cum stau si plang. Te uiti la mine si comentezi in continuare. Imi numeri lacrimile in timp ce tipi.
Reprosuri peste reprosuri se avanta asupra mea iar eu, printre lacrimi, iti intorc vorba incontinuu. Nu te mai plac. Ma faci sa plang. Asta nu e dragut.
Si dupa ce ma torturezi si ma biciui cu vorbele alea ascutite pleci simplu aruncand doua cuvinte care, probabil, ma ranesc cel mai tare. Sunt ultimele doua sageti care imi demonstreaza ca nu iti pasa. Sau asta vrei sa lasi sa para. Si astea ma nimeresc din plin. Nu in inima, ca sa mor instantaneu, ci in burta, ca sa ma chinui, sa ma torturezi de tot. Macar sa stii ca ai facut o treaba buna.


Ai dreptate. Maine nu o sa mai am decat o mica cicatrice pe inima. Aia a aparut de la sine. Ea si inca cateva din trecut. Mai e loc si pentru altele. Daca incerc sa vorbesc cu cineva, raspunsul e invariabil:
-O sa fie bine.
Si al meu la fel:
-Pentru cine?

Scrisoare carte M(os)C(raciun)

Buna, Mosule. Sunt tot eu, cea care, acum 2 ani de zile ti-a trimis primul mail cu lista de dorinte. Avand in vedere ca anul trecut am primit sosete, chiloti si un gel de dus de la tine, cred ca te-ai plictisit de viata. Uite, daca nu iti maintesti de mine, gasesti AICI scrisoarea. Ca sa iti improspatez memoria.
Anul asta nu mai ploua, anul asta deja a nins. I-am trimis o scrisoare si lui Dumnezeu, si, spre deosebire de tine, el mi-a ascultat dorinta si s-a scarpinat putin in cap, iar matreata lui s-a asezat pe masini si pe jos.
Acum doi ani aveam mici probleme cu exprimarea, anul asta cred ca le-am mai pus putin la punct.
Acum scriu si mai incet, ca ma gandesc ca ochii ti-au slabit si mai tare. Ceea ce nu se poate spune si despre tine. Ai ramas la fel, supraponderal, si asa o sa fii intotdeauna.
Ma gandesc ca saraca Alba-ca-zapada a imbatranit si parul ei ,,negru ca abanosul" s-a tranformat in unul ,,alb ca a lui Mos Craciun". Iar picaturile ei de sange, acum cativa ani prezentate ca a fi foarte rosii si dragute, acum probabil ca abia mai sunt indentificate printre litrii de bautura consumata. Ce ma face sa cred ca Alba-ca-zapada consuma alcool? Faptul ca ea, ca sotie, te lasa sa iesi in pijamale in fiecare an. Si mie imi plac pijamalele. Dar parca nici chiar asa de mult incat sa vin la copii si sa le zic ,,Ho Ho Ho am venit sa va iau la misto!" Pe bune acuuuum.
Am acum colegi care sustin sus si tare ca Mos Craciun nu exista. Iar eu le-am spus ca ti-am trimis scrisori aproape an de an. Prajiturile de acum doi ani, le am si acum ascunse intr-un dulapior. O sa ti le dau pe toate. Le pun frumos pe o farfurioara si langa ele, ca sa para mai atragatoare, un pahar de lapte. Lapte din care, in principipiu, a baut Fritz. Cine e Fritz? Fritz e catelul meu. Micul meu Diavol. E mic, negru, cu o pata alba pe piept si doua pete gri pe labute. Ochi caprui, dinti ascutit, ghiare ucigatoare.
Bineinteles, Fritz va fi langa brad cand tu vei intra pe usa, incercand sa il faci pe Rudolf sa isi stinga nasul si sa nu mai miste clopoteii. Si, tot Fritz, va duce o lupta grea si obositoare, pe viata si pe moarte, cu renul tau obosit. 
Stii, anul asta nu imi mai doresc mare lucru. Anul asta am de toate: zapada, imbratisari, zambete. Am tot ce imi trebuie. 
De fapt iti scriu mai mult ca sa te intreb de sanatate. Cum o mai duci? De fapt, intrebarea se pune in felul urmator: o mai duci baai, sau esti intr-un scaun cu rotile si cu o ingrijitoare care te ajuta sa de duci la baie? 

Toate cele bune, 

Andreea

Protitutia sufletului

Esti constient ca nu ai voie si totusi o faci. Iti incalci propriile reguli pe care ti le impui singur, iti incalci principii, dorinte, sperante, vise, tot. Doar pentru ca iubesti. Si nu doar atat. Ci pentru ca iubesti in doua parti. 
In una din ele, muzica iti mangaie timpanul la orice gand, in celalta parte, in schimb, vorbe dulci se aud si te imbratiseaza. Si atunci ce alegi? Le alegi pe amandoua. Le imbratisezi pe amandoua odata, fara nici o jena. Le iubesti pe amandoua, le auzi pe amandoua. Nu mai exista dragoste mai presus de alta. Ambele sunt mai rpesus de toate. 
Se numeste prostitutie. Iti prostituezi sufletul, in schimbul unor stari absolut necesare. Si sufletul tau stie ca nu e bine dar ii place. Stie ca nu e normal, dar nu poate renunta. 
Dorinta e superioara vointei. Nu? Dorinta invinge, mai ales la persoane ca mine. Doresc, obtin. Fapte irationale, zambete fara sens, cuvinte false, imbratisari calde, tipete calme, impacari violente. Niciodata nu e asa cum iti doresti tu de fapt sa fie. 
Tot timpul esti nemultumit. Vrei mai mult, dar nu mai poti obtine. Acela e momentul in care atingi apogeul. Si incepi sa cobori. Odata ce evoluezi, a doua dragoste dispare. Asa si prima. 
Iar asta e finalul de care toti ne temem. 

Semne ca exist.

Ieri, ei bine, ieri a fost una dintre zilele mele bune. Poate nu cele mai bune, dar am avut parte de persoane pe care nu le mai iubesc, dar le pretuiesc, de amintiri moarte, care nu invie sub nici o forma, de imbratisari care m-au facut sa imi revin si de sarutari care cu siguranta mi-au incalzit sufletul, in ciuda gerului de afara. 
Am deshcis ochii, am scos catelul afara. Nimic neobisnuit. Apoi, in jur de vreo ora, am stat la televizor. ,,Cat mai e? De ce nu suna? Mai dureaza mult? Oare ar trebuie sa sun sa vad daca mai mergem? Oare chiar vreau sa merg?" Si la 11 urcam intr-un logan, cu catelul plin de noroi. 
Am ajuns la intrarea in sat. In gand imi tot zburau ganduri repezi. ,,Nu vreau sa intru in curtea aia. Cate frunze de gutui si de visin erau acolo vara, atatea amintiri am eu legate de locul ala. Acum e iarna, iar eu nu pot face copacii sa infloreasca." Incercam sa gasesc scuze ca sa nu merg acolo. Nu a fost nevoie. Nu am fost nevoita sa merg. In schimb am vazut cam tot ce mancam noi de Craciun in stare... naturala. Faptul ca a trebuit sa asist la taierea porcului m-a facut foarte... altfel. Eram curioasa, scarbita, imi era mila. Porcul asta care avea in jur de 200 de kile, era o chestie mica si roz pe care o fugaream prin gradina.Am continuat cu glume si batai cu zapada. Am ras de Azorel si de Fritz, de gaina aia gri si de... mine. Mi-am revazut zgatia, pisica mea, puiul meu care avea al 5-lea set de pui. Apoi mi s-a facut dor... In loc de nume potrivite, incepusem sa botez. Eram atenta la orice detaliu, orice gest imi aducea aminte de un altul, orice cuvant ma facea sa ma gandesc la alte 7. Si am plecat. 
Am plecat si am ajuns acasa. Repede repede, schimbate. Repede repede iesi pe usa, suna, fugi, asteapta, imbratiseaza. 
Si s-a consumat si ziua aceea. Acum intunericul pusese stapanire pe tot orasul. 
,,Te iubesc." Si o imbratisare. 
,,Ai grija de tine" si un sarut pe obraz. 
,,Noapte buna" si o usa inchisa. 
Am ajuns acasa. ,,Mananci?" Nu. Calculator. Oare, a fost chiar asa de mult? Ce greu se scursese ziua aceea. Ma obosise. La 9:34 ma cuibaream in pat si ma intindeam. Atipesc. Apoi o alarma stresanta ma trezeste. Nume frumos, raspund cu zambetul pe buze. Nu las sa se vada incantarea. Cineva trebuie sa se controleze. Glume, zambete, rasete. ,,Adu-ti aminte, razi" Si rad. ,,Razi. Parca apas pe un buton." 
Apoi somn. Dormi. Un somn agitat, si nu imi mai amintesc daca odihnitor. Dormi. Pana la 2:46. Strange pleoapele, incruntate, ,,De ce e lumina?" Atunci am realizat ca cineva, acolo sus s-a gandit la mine. E luna. Pentru prima data, luna imi mangaie fata in timp ce dorm. Apoi imi amintesc de tine, cel ce ma alintai cu ,,raza de luna" si zambesc. S-a dus timpul tau, dar luna a ramas aici. A venit pana la geam la mine sa ma mangaie. Zambesc, imi feresc putin ochii, si adorm din nou cu zambetul pe buze. Metamorfoza. 
S-a terminat. 3 iubiri s-au stins pentru cateva ore. Maine o vor lua de la capat. Noapte buna. 

Ritual pentru... gandire?!

Tocmai ma gandeam ca, atunci cand cineva vorbeste, chiar daca nu mi se adreseaza direct mie, ci unui grup mai mare de persoane, nu ma pot gandi pur si simplu la ,,ale mele".
E  nevoie de un adevarat ritual pentru a-mi putea analiza gandurile. Trebuie sa acult cu atentie discursul sau dialogul, pentru a ma asigura ca nu ma intereseaza. Daca macar putin, discursul pare interesant, imi pot lua adio de la ,,meditatia" mea. Dupa asta, daca discursul este intr-atat de jalnic, trebuie sa gasesc o carte. 
O carte, nu conteaza care, un roman, o culegere, un abecedar, orice. Nu conteaza daca mi se pare atragatoare sau nu. Trebuie doar sa o pot citi. Si ma las furata de lectura. Ma cufund incet, fara graba, de lectura. Dupa doua pagini incep sa ma gandesc la a mele, parcurgand cartea doar cu privirea, ochii mintii vad doar ganduri mici, seci, simple sau complexe, chinuitoare, dulci sau dureroase. 
Tind spre masochism. 

Soarele sau Cum vad eu omenirea

Incercati sa ma priviti, dar nu va las. Va fac sa intoarceti privirea din momentul in care am intrat in raza voastra vizuala. 
Tu nu stii ca nu am suflet, eu pot sa vad o lume cu toate detaliile ei. Nu ma sperii. Voi nu puteti ajunge la mine. 
Uneori incerc sa va scriu mesaje dar, cumva, scrisul meu nesfarsit si ilizibil nu va atrage atentia. Imi doresc sa am companie, sa vorbesc cu cineva. M-am saturat de singuratate. 
Din cand in cand, incep sa stau la povesti cu suflete curate. Acele creaturi mici, mici si firave. Bebelusii, copiii puri sunt coloana vertebrala a omenirii. Aveti grija de ei. Cand unul moare, tristetea mea e namarginita. Atunci scriu intr-un roman nesfarsit despre sentimente, durere si egoism. De ce egoism? Pentru ca sunt egoist. Ma gandesc ca s-a mai dus o sansa de a comunica, o sansa de a povesti. 
Pe masura ce cresc, copiii isi inchid ochiul mintii. Nu ma mai vad, nu ma mai saluta, nici macar nu se mai gandesc la mine. 
Lacrimile mele, voi le numiti explozii solare. Banale explozii solare. Lacrimile voastre, eu le numesc suferinta, durere, regret si incerc sa le alin. 
Asa sunt eu, mai sentimental, mai sensibil la durere. Cu toate astea, eu voi fi intotdeauna aici, sus, iar voi acolo, jos. Aici m-a lasat Dumnezeu, singur. Dar daca nici eu, Soarele, nu va luminez viata, atunci cine?

Compunere facuta pentru Teza la Romana

Si intr-o zi m-am stins.

Si intr-o zi m-am stins. Asa, fara nici un cuvant. Am inchis ochii si am adormit: somnul de veci. 
Nu stiu cum s-a intamplat. Stiu doar ca asa e. Sunt aici, si de fapt nu mai sunt. 
E ca atunci cand, desi esti foarte obosit, incerci sa te uiti la un film si adormi. Cand te trezesti nu mai stii la ce parte ai ramas. Doar ca eu... eu nu ma mai trezesc. 
Oare de ce am murit? Eram prea obosita? Sau poate ca asta am simtit nevoia sa fac? Si totusi sunt aici, si nu mai sunt. 
Imi vad prietenii cum plang, si parintii, rudele. Vad doar fete cunoscute, doar persoane la care tin. Si da, unii plang. Altii, desi... erau aproape de mine, nu reusesc sa verse nici o lacrima. Ei nu plang niciodata... Ei chiar nu plang niciodata. Eu doar m-am stins. 
Iar eu stau aici, cu sufletul gol, cu inima rece, lipsita de sentimente, de durere, de compasiune pentru ei. Acum sunt moarta, acum nu mai simt nimic. 
Deci asa e, asa e sa mori. Ma vad intinsa pe covorul de o culoare incerta de la mine din camera. Catelul se invarte nelinistit pe langa mine, ma trage de urechi, ma musca de degete, ma linge pe ochi. De ce nu ma mai trezesc? Catel... sunt moarta. Si parca intelege. Se aseaza usor pe umarul meu, acolo unde adoarme de obicei si plange incet. Stie ca eu sunt doar moarta.
Eu sunt undeva, spanzurata in aer, fara sfoara. Nu ma pot misca, si totusi vad tot. Nici macar nu stiu cum arat acum. Dar vad cum persone dau navala la mine in camera, ma vad, ma analizeaza. Apoi ma dezbraca, ma spala, plange toata lumea. Imi schimba hainele in unele noi, nu le-am vazut pana acum. Ma aseaza intr-o cutie si imi pun flori pe langa mine. De ce nu realizeaza nimeni ca nu am ce face cu ele? De ce au cheltuit atatia bani pentru mine? 
Sunt doar moarta. Pur si simplu m-am stins. Nu mai plange.
 Si intr-o zi m-am stins. 

14.10.2009/2010

14.10.2009
Intr-o postare ziceam ca urasc toamna si am ajuns la concluzia ca... CHIAR URASC TOAMNA!
In primul rand e al naibi de frig. Cand e frig eu racesc. Cand racesc imi e rau. Deci da. Urasc toamna.
In al doilea rand nu mai gasesc frunze. Vantul le matura pe toate iar ploaia le amorteste pana cand nu mai am pe ce sa calc.

In al treilea rand toata lumea se desparte toamna. Incepe scoala si se distrug relatiile d epe timpul verii. Asta e Emo.
In al patrulea rand incepe scoala. Si daca prin asta o sa ma crezi un copil insensibil care nu isi iubeste colegii te inseli. Pe cei pe care am vrut sa ii vad i'am vazut si in timpul vacantei.
Si totusi... Hai sa nu fiu rea [ca de obicei] si sa gasesc si un avantaj la toata chestia asta... Pai... ei bine... sunt Gutui. Iubesc gutuile. Toata ziua rontai gutui. Afinele si gutuile sunt fructele mele preferate. Congelatorul e plin de afine congelate si cosul pentru fructe e tixit de gutui. Asa e si cosul de pe masuta din sufragerie, si cosuletul de la mine din dormitor.

14.10.2010

Nu stiu daca anul asta mai urasc toamna. Toamna asta am aflat ca nu toate relatiile din timpul verii se distrug, am aflat ca afinele din piata au gust de cauciuc si ca scoala nu e asa de rea. Acum nu mai am aceeasi colegi si imi e dor de ei. Acum abia astept sa treaca mai repede zilele, nu anotimpurile, desi ele trec foarte foarte repede [si zilele si celelalte]. Dar sunt nerabdatoare sa vad ce imi rezerva viitoru' asta.