Fragment din jurnalul Evei

VINERI -Marti - Miercuri - Joi - si azi:
Atatea zile fara nimeni. Este prea mult sa fiu singura atata timp; totusi, mai bine singura, decat nedorita.
Trebuia sa fiu cu cineva. Eram facuta pentru asta, cred, asa incat m-am imprietenit cu animalele. Ele sunt incantatoare, sunt mereu in dispozitie buna si politicoasa, nu se uita niciodata urat la tine, nu te considera niciodata ca pe o intrusa, si sunt fericite sa te urmeze oriunde le propui sa te insoteasca. Cred ca animalele reprezinta tipul eprfect de gentelman. In toate aceste zile am petrecut atat de bine impreuna, si nu m-am mai simtit singura. Singura! Nu, as putea spune ca nu sunt asa. De ce as fi, cand mereu este un furnicar de animale in jurul meu - uneori sunt atat de multe, incat se intind pe patru-cinci hectare, astfel incat nu le mai poti numara; si atunci cand stau pe o stanca, invaluita in negura, si ma uit la masa de animalede la picioarele mele, care se misca intr-un vartej de blana colorata, sclipind vesel, multicolor sub razele soarelui, brazdata insa de multe dungi, mi se pare ca privesc un lac, chiar daca stiu ca nu e asa. In plus, sunt si stioluri intregi de pasari prietenoase, care ma inconjoara in vuiet de aripi, air cand soarele le lumineaza penele, ma ia cu ameteala privind multitudinea de sclipiri in toate culorile pe care ti le poti imagina, care aproape ca ma orbesc.
Am facut imrpruna cu ele excursii foarte lungi, vazand o mare aprte din lume, ba chiar toata lumea, cred. Si iata ca sunt primul calator din lume, si singurul, de altfel. Cand calatorim, am parte de o rpiveliste minunata cu care nimic altceva nu se compara. Pentru comoditate, calaresc un tigru, blana lui groasa si moale asigurandu-mi confortul necesar. Dar am ales tigrul si pentru ca este un animal minunat. Insa atunci cand vreau sa strabat distante mari, sau sa admir peisajul, calaresc un elefant. El ma ridica pe spinarea sa, cu ajutorul trompei, dar atunci cand descalec, pot sa o fac si singura. Cand ma vede gata de a ridica tabara, el se aseaza si eu ma las sa alunec de pe spatele sau, in jos.
Toate pasarile si animalele sunt prietenoase unele cu celelalte. Toate isi vorbesc si imi vorbesc, dar limba vorbita de ele probabil este una straina, deoarece nu pot pricepe nici macar un cuvant din tot ceea ce spun; totusi, ele, si in special cainele si elefantul, ma inteleg pe mine deseori, atunci cand le raspund. Asta ma face sa ma simt rusinata, pentru ca ele par mai intelepte decat mine, desi aspir la a ajunge Experimentul principal, si chiar intentionez sa capat aceasta pozitie.
Am invatat deja anumite lucruri, si cred ca acum am educatia necesara, dar la inceput lucrurile nu au stat deloc asa. La inceput eram ignoranta. Si tot atunci, ignoranta mea ma deranja foarte tare, deoarece, desi stateam la panda, niciodata nu eram destul de isteata pentru a fi langa apa atunci cand ea incepea sa curga in susul dealului. Dar acum acest lucru nu ma mai deranjeaza, pentru ca dupa incelungi experimente, am aflat ca apa nu curge niciodata in susul dealului, cu exceptia momentelor cand este bezna. Stiu ca atunci cand este bezna, apa curge in susul dealului, deoarece elesteul nu seaca niciodata, si daca apa care curge ziua nu s-ar intoarce noaptea, sigur ar seca. Oricum este bine mai intai sa experimentezi diverse lucruri, pentru a putea STI. Daca te bazezi doar pe presupuneri si pe lucruri aflate intamplator, atunci nu vei fi niciodata un om educat.
De exemplu, unele lucruri NU LE POTI afla, dar nu vrei sti niciodata ca nu poti, bazandu-te doar pe supozitii. Nu, in nici un caz.Trebuie sa ai rabdare si sa continui sa experimentezipana cand vei afla ca nu poti afla. Si este incantator sa afli asta prin aceasta metoda, deoarece face lumea sa para mai interesanta. Daca nu ar mai fi nimic de aflat, lumea ar fi plictisitoare. Chiar faptul ca incerci sa afli, dar pana la urma nu afli, reuseste la fel de interesant ca atunci cand, incercand sa afli, reusesti sa afli. Eu, cel putin, nu cunosc nimic mai interesant decat asta. Secretul apei a reprezentat o comoara, pana cand L-AM AFLAT; apoi tot interesul care ma rascolea s-a stins, si m-am simtit de parca as fi suferit o pierdere.
Din experimente stiu ca lemnul, frunzele uscate, penele si multe alte lucruri pot pluti. Cumuland tot ceea ce ai aflat din aceste experimente, poti ajunge la concluzia ca si stanca pluteste, dar va trebui sa te multumesti doar cu faptul ca stii acest lucr, deoarece nu exista pana in prezent nici o posibilitate de a-l demonstra. Dar o sa gasesc eu o metoda de a-l demonstra, si atunci voi resimti acel fior de nerabdare. Faptul ca la un moment dat voi afla totul ma intristeaza, deoarece atunci nu voi mai resimti acea febra a cautarii mele care imi palce atat de mult! Gandul la aceasta perspectiva nu m-a lasat sa dorm in nopatea urmatoare.
La inceput, nu mi-am putut da seama care era rostul pentru care fusesem creata, dar acum incep sa cred ca pentru a cerceta secretele acestei lumi minunate si epntru a fi fericita si a-I multumi Creatorului pentru complexitatea acesteia. Cred ca mai am multe lucruri de aflat, sau cel putin asa sper. Daca imi voi calcula foarte bine actiunile si daca nu ma voi grabi prea tare, cred ca aflarea acestor lucruri imi va lua saptamani intregi. Sau asa imi place sa cred. Cand arunci o pana,  ea e purtata de curentii de aer, departe, pana nu se mai vede; apoi, daca arunci un bulgar de pamant, nu se mai intampla la fel. Bulgarele care de fiecare data, cu repeziciune, la pamant. Am incercat de nenumarate ori acest experiment, si de fiecare data s-a intamplat la fel. Ma intreb oare de ce se intmapla asa? Bineinteles ca bulgarele NU CADE cu adevarat, dar de ce pARE  ca pica? Presupun ca este o simpla iluzie optica. Vreau sa spun ca unul dintre experimente este o iluzie, dar nu stiu care din ele. Poate ca parcursul penei este o iluzie optica, sau poate ca cel al bulgarului de pamant. Nu pot dovedi care dintre ele, pot doar demonstra ca unul dintre ele este unul fals, lasand ca altcineva sa hotarasca care.
In urma observatiilor facute, stiu ca stelele nu vor avea o viata lunga. Am vazut cateva dintre cele mai frumoase topinduse si cazand de pe bolta. Daca una dintre ele s-a topit, inseamna ca toate se pot topi, si atunci este foarte posibil ca intr-o noapte sa se topeasca cu toatele. Acest fenomen sfasietor se va prosuce candva, sunt sigura. De aceea, in fiecare noapte stau si ma uit indelung la stele, cat timp imi pot tine ochii deschisi, incercand s aimi fixez pentru totdeauna in minte sclipirea lor, astfel incat atunci cand nu vor mai fi pe bolta, sa pot recrea din memorie, pe bolta neagra, minunatele miriade, pentru a le prinde si a le privi reflexia, dublata de valul lacrimilor ce-mi umplu ochii.

Buna dimineata!

Cred ca m'a apucat melancolia sau, poate, doar dorul.
Tot ce imi pot aminti este cum ma topesc intr-o imbratisare grea. Dormi iar eu te privesc cu ochii pe jumatate inchisi. Indiferent de cat imi doresc sa te privesc normal si sa te vad clar, ochii mei tind sa se lipeasca, iar capul sa se sprijine din nou de pieptul tau. Asa ca ma conformez. Te mangai incet, iar mintea mea se cufunda iar in intuneric.
A doua oara cand ma trezesc este din cauza luminii. Ridic capul de pe perna si privesc in jur pentru a-mi da seama unde sunt. O clipa inima crede ca nu recunoaste locul, dar creierul ii spune ca deja il cunoaste prea bine. Ma calmez, iar somnul ma cuprinde in timp ce capul meu se indreapta iar spre perna.
Urmeaza ultima trezire. E din cauza ta. Sau datorita tie. Ma mangai incet pe ata in timp de dorm. Am parul ravasit si ochii mici. Casc si iti spun ,,Buna dimineata!". Iubesc sa spun asta. Doar ca de obicei nu am cui. Azi e diferit. Imi place sa ma trezesc cu chipul tau langa al meu. Iubesc senzatia.
Ne ridicam din pat, stam putin, ii salutam pe ai tai si mancam ceva. La 12 jumate plec. La 1 jumate sunt inapoi.
Acum sunt parca mai ametita din cauza oboselii dar inca foarte bine dispusa pentru ca am petrecut 24 de ore impreuna.

Shut up and Bleed!

Si ma vezi aici cum stau si plang. Te uiti la mine si comentezi in continuare. Imi numeri lacrimile in timp ce tipi.
Reprosuri peste reprosuri se avanta asupra mea iar eu, printre lacrimi, iti intorc vorba incontinuu. Nu te mai plac. Ma faci sa plang. Asta nu e dragut.
Si dupa ce ma torturezi si ma biciui cu vorbele alea ascutite pleci simplu aruncand doua cuvinte care, probabil, ma ranesc cel mai tare. Sunt ultimele doua sageti care imi demonstreaza ca nu iti pasa. Sau asta vrei sa lasi sa para. Si astea ma nimeresc din plin. Nu in inima, ca sa mor instantaneu, ci in burta, ca sa ma chinui, sa ma torturezi de tot. Macar sa stii ca ai facut o treaba buna.


Ai dreptate. Maine nu o sa mai am decat o mica cicatrice pe inima. Aia a aparut de la sine. Ea si inca cateva din trecut. Mai e loc si pentru altele. Daca incerc sa vorbesc cu cineva, raspunsul e invariabil:
-O sa fie bine.
Si al meu la fel:
-Pentru cine?

Adevarul despre blog, parerea mea despre el si despre viata mea.

Am tot auzit fraza aia sacaitoare ,,De ce scrii pe blog? Nu ai viata sociala? Iti pierzi timpul degeaba. Si asa nu te citeste nimeni".
Si acum o sa raspund la tot.
Scriu pe blog pentru ca asta ma face sa nu devin o schizofrenica, pentru ca paranoia trece de fiecare data si isi flutura esarfa neagra pe langa urechile mele prea des, pentru ca e singura metoda care ma ajuta sa am doar un strop de dementa in mine, si inca poate fi bine mascat. Unii stiu cum sunt. Stiu ca uneori nu sunt normala. Dar ceilalti nu stiu. Nu. Nu stiu nimic despre mine.
Faptul ca scriu aici nu inseamna ca nu am viata sociala. Nu inseamna nici ca nu am viata. Inseamna ca am o viata pe care nu imi e rusine sa o fac publica. Sunt dati cand, da, singurul lucru care apare aici e imaginatia, dar de cele mai multe ori aici gasesti sentimente, frustrari, dorinte, lacrimi, zambete, imbratisari. Orice. Viata mea e publica, gandeste-te bine daca vrei sa faci parte din ea. Pentru ca atunci, tu vei fi prezent in viata mea. Si toata lumea va sti.
Nu cred ca imi pierd timpul degeaba. Putinii oameni care au rabdare sa ma urmareasca cred ca pot sa ma citeasca. Sunt sigura. Macar parte din sentimentele mele si din parerile mele pot fi percepute cum trebuie. Nu ma opresc din a cenzura ce simt, nu ma opresc din a nega cand cineva imi spune ,,Waw. Postarea asta i se potriveste asa de mult lui..." si arunc vina pe imaginatia mea, pe personajele din capul meu.
Poate ca mi-ar placea sa am mai multi cititori. Dar simplul fapt ca nu ma chinui sa ii fac sa ma citeasca ma face sa renunt... Si... daca ai sti... Sunt foarte constienta de postarile mele. De cele plictisitoare, de cele fara sens, de cele crizate si de cele care merita citite. Eu nu am rabdare sa imi recitesc postarile. Pentru ce sa am pretentia la altii? Asa ma gandeam si eu.

La revedere, domnule Conte

Domnule Conte, viata mea se sfarseste... Am vorbit atat de mult cu tine si tu... tu nu mi-ai inteles nici o vorba. De ce? De ce am parte de o iubire imposibila?

Aripile mele stau lipsite de viata in fata ta. Stii ca mor... Stii ca ma sting. Ma privesti intr-un fel... diferit. Mi-ar placea sa cred ca e durere in ochii tai.

Te iubesc, domnule Conte, indiferent de ce o sa ajung dupa ce mor. Poate ca o sa ma iei de o aripa si o sa imi arunci corpul in curtea cu gaini, sa ma manance, sa imi devoreze corpul, gandul, sentimentele. Poate ca vei elibera carabusul, norocul, sa se duca la altcineva. Sa fie acolo pentru altcineva. Sau poate imi vei lua incet corpul in palma si ma vei aseza pe o floare care, odata cu disparitia soarelui, se inchide incet iar eu, in zorii zilei, nu o sa mai fiu acolo. Furnicile mici imi vor duce corpul intr-un loc doar de ele stiut. Nu ma vei mai vedea niciodata, domnule Conte.

Probabil ca sunt al n-lea fluture care iti face declaratii de dragoste, dar pot fi sigura ca nimeni nu ti-a mai purtat o dragoste atat de intensa ca mine.

Te vad cum incerci sa deschizi gura, sa zici ceva, dar te opresti cand cuvintele ajung pe varful limbii... Probabil ca iti e frica sa nu te auda cineva si sa te creada nebun.

Dar pe mine m-a auzit toata gradina si, ia ghici, nu mi-a pasat. Au tipat la mine si au zis sa imi indrept dragostea spre altcineva, cineva de speta mea...

Stii ce se zice printre noi, vietuitoarele din gradina? Ca iubirea unui fluture e sfanta, pentru ca noi, cand iubim, ne dedicam in totalitate. Iti vine sa crezi? Oricine profita de asta, inafara de tine, domnule Conte...

Te iubesc, domnule Conte

Am invatat sa iti simt orice atingere, domnule Conte. Iti cant dragostea acum. Iti cant dragostea si ura. Dragostea mea si ura ta. 
Sunt singura cu tine. Eu zbor, tu incerci sa tii pasul. Sau tu mergi si incerc si eu. 
Acum sunt constienta de fiecare atingere a ta si imi place. Ma faci sa tremur si sa ajung la extaz. Te iubesc, Domnule Conte, atunci cand ma mangai sau cand ma strangi in palma, cand imi sfasii aripile sau cand le saruti, cand tipi la mine sau cand imi soptesti. Te iubesc oricand. 
Tu ai sentimentele mele la tine, ai norocul tot la tine. Am reusit sa vorbesc azi cu el. Tu nu erai atent. Apoi ai venit tu si ai vorbit cu mine. Voiam sa iti zic ca eliberezi macar carabusul, sa il lasi si pe el in gradina, sa se plimbe si el printre flori, sa faca cunostiinta cu gargaritele. Dar tu nu ma intelegi, domnule Conte. Tu nu ma poti intelege. Dar eu? Eu de ce te inteleg?
Si zic ca te iubesc. Si da, asa e, chiar daca eu am o viata scurta scurta, iar tu una... pff. Si ma gandesc ca as vrea sa fiu o femeie. Sa ma poti intelege si sa ma poti iubi. Dar cum as mai zbura, dupa aia? Nu pot intelege viata fara zbor. Sau poate ca, iubirea ta imi va face aripile sa creasca, ma va face sa inteleg. 
Peste putin timp mor, domnule Conte. Si ce ma fac? O sa mor si o sa te mai am. Alt fluture, poate mai mare si mai frumos te va iubi. Iar tu, tu poate ii vei vorbi si lui, ii vei taia aripile, ii vei spune tot ce ai pe suflet. Si nici macar nu o sa te gandesti la mine. 
Vorbesc uneori cu tancii aia, cu omizile. Sunt geloase ca eu am aripi ,,mari" si ,,colorate". Dar ele nu stiu ca sunt singurul fluture din gradina si ca, de fapt, sunt altii mult mai mari. Poate ca, chiar ele se vor transforma in fluturi mai mari si mai frumosi. 
Eu o sa mor. Mai am putin si zbor. Deja imi simt aripile ingreunate si picioarele moi. Asa se intampla. 
Nu am putut sa ma indragostesc de un alt fluture, sau de o ganganie anosta. Mi-a trebuit sa ma indragostesc de tine. Si nu regret. Sunt doar geloasa. 
Acum deschizi incet ochii. Ai dormit. Eu stau pe mana ta si vorbesc. Tu nu ai auzit, sau cel putin nu puteai: dormeai. Doar cand dormi iti pot face declaratii de dragoste, domnule Conte. Misti mana pe care stau eu si te uiti la ea. Imi zambesti. 
-Buna dimineata, fluturas?
Ma intrebi. Si eu as mai tine odata discursul asta, doar sa stiu ca ma auzi, ca ma asculti... ca ma intelegi. 
Te iubesc, domnule Conte, si asta e tot ce conteaza. 

La tine plang, domnule Conte

Domnule Conte, de ce imi omori prietenii? 

Gasesti furnici mici si le omori. Sunt prietenele mele, sunt sentimente. Le calci in picioare sau le strangi amuzat intre degete. Le amagesti cu firmituri de paine uscata, apoi incepi sa calci ca si cum nu le-ai vedea. Le cauti casele, acele castele minunate dar incolore, si le distrugi intentionat, torni apa sau dai cu piciorul oricarei sanse la viata. 
Esti jalnic, domnule Conte. Stii cine era carabusul ala mare pe care l-ai prins si l-ai pus intr-un borcan la sfarsitul saptamanii trecute? Era norocul meu, domnule Conte, norocul meu. Singurul pe care ma mai puteam baza. 
Acum a prins in capcanele tale, domnule Conte si nu reusesc sa dau singura capasul jos. Imi vreau carabusul inapoi. Era si el prietenul meu. 
Stii cu ce gand m-am trezit dimineata? Chiar inainte de a-mi intinde aripile, inainte de a deschide ochii, inainte de a observa ca nici macar nu sunase ceasul?
Moartea - viata irelevanta pe care ne-o ofera un anturaj infect.
Exact asa suna. Ce vrea sa inseamne asta? 
Sunt speriata, domnule Conte, si singura persoana care ma poate asculta esti tu, suflet de piatra. Doar la tine ma pot plange. Doar tu am poti auzi si doar la tine pot sa tip cat ma tine gura. Doar tie iti spun cat de singura ma simt, cat de mult imi doresc sa dau timpul inapoi, cat imi doresc sa ma schimb sau macar sa schimb o parte din viata asta. 
Doar tu ma asculti... dar fara sa ma intelegi. 

Ganduri pentru domnul Conte

Domnule Conte, de ce esti marsav?
Ma lasi sa ma invart printre florile din gradina ta, apoi iei un cutit si imi faci mici crestaturi, ma pedepsesti, chipurile pentru ca... am pierdut vremea. Dansez printre culori si miresme, inteleg optimismul si buna-dispozitie, imi cant fericirea prin zambete, apoi tu vii si imi crestezi aripile?!
Iei un cutit subtire, dar a carui lama luceste in lumina slaba a becului din spatele tau. Si ma sperii, toti muschii mei se incordeaza, iar tu vii cu un zambet plat si imi atingi aripa cu lama rece. Liniuta dupa liniuta. Precise. Clare. Stii ce faci. Si faci asta pana cand lacrimile mele incep sa lase urme pe fata mea, pana cand buzele incep sa sangereze din cauza dintilor care le sfasie pentru a opri lacrimile. 
Si imi arunci cuvinte. Cuvinte pe care in scurt timp o sa le regreti, cuvinte care imi provoaca suferinta, care imi fac inima sa se scalde in sange rece. Dar eu stiu... am pierdut vremea... am stat degeaba. m-am simtit bine, am profitat prea mult, am sperat prea mult la optimist si pace... Sunt deacord cu tine. Merit... Tocmai de aceea incerc sa iti infrunt cuvintele.
Regret si tu ai inteles. Te iubesc, si ai inteles si asta. 
Si poate ca asta te face sa te opresti, sau faptul ca ai o urma de compasiune in tine. Dar iti vad zambetul cum paleste si in ochii tai apare parerea de rau. 
-Ai gresit, fluturas. Ai gresit, dar te iert. Te iert si imi pare rau ca a trebuit sa auzi toate cuvintele acelea. Stiu ca nu esti de acord cu mine, dar, fluturas, eu te iubesc si am incredere in tine. Nu mai plange. Uite, lacrimile mele iti vor folosi drept pansamente, dorintele drept crema ca sa se vindece mai repede. O sa poti sa zbori din nou, fluturas, pentru ca eu te iubesc, fluturas. Pentru ca eu te iubesc. 
,,Si eu te iubesc" Sopteau ochii mei umezi. ,,Si eu te iubesc si imi pare rau. Dar tu, tu nu ai de ce sa iti ceri iertare. Sunt de acord cu tot ce ai spus. Nu trebuia sa fac asta. Si nu te contrazic, nici macar putin." Dar tu nu poti citi totul in ochii mei mici ca doua margele. 
Ochii mei sunt prea mici, speranta ca gandurile mele vor ajunge la tine, prea mari. 
Te iubesc, domnule Conte. Te iubesc pentru ca stii sa ierti. 

Nou: Temeri.

Cineva imi zicea:
-Andreea. Te lasi calcata in picioare. Nu te inteleg.
O sa explodez la un moment dat, spuneam. Iar raspunsul venea sec:

-Abia astept. Sper sa fie repede.
Adevarul e ca nu cred ca o sa reusesc sa explodez, de tot. Poate ca o sa am mici iesiri, din cand in cand... dar de tot... nu pot.
Azi am realizat ca imi e frica. Imi e frica sa raman singura. Imi e frica ca... pe mine nu ma mai iubeste nimeni.
Unii incearca si de cele mai multe ori reusesc sa isi faca ,,rezerve". Daca nu merge, am cealalta varianta. Dar eu nu pot face asta. Eu am nevoie sa fiu alimentata incontinuu cu dragoste. Sau cu gesturi afectuoase.
Doar gandul ca as putea ramane singura ma face sa tremur si imi face ochii sa luceasca mai tare.
Stii de ce am eu cea mai mare nevoie? De acea asigurare pe care nu mi-o poate da nimeni, ca nu o sa raman singura. Nu din nou. Nu cred ca as putea sa fac iarasi fata. Sau poate doar retragandu-ma iar in vizuina mea de soarece de biblioteca. Gandul ca va trebui sa imi tes iar o cusca din fire subtiri de litere, ma sperie in totalitate.
Sunt curioasa de ce acum gandesc asa. Si de ce imi e frica de tot. Singuratatea nu e atat de rea. Adica... Pot sa imi petrec mai mult timp cu prietenii si pretind ca iubesc pe oricine. Nu?
Ar trebui sa fac o categorie care sa se numeasca Temeri si cred ca asta o sa fac. In speranta ca o sa am toate temerile puse intr-un singur loc. 
Iubesc si imi e frica ca nu o sa mai am pe cine. Dar ce mai conteaza? Inchide ochii si spera ca... Ca ce? Mai bine nu mai spera. Unele lucruri pur si simplu se termina. Mai repede decat ai vrea. 


P.S. Am explodat. Nu atat de violent pe cat ma asteptam. Dar cred ca da, am explodat. 

Steleverzi si Frustrare

Uite. Sunt nervoasa. De ce unii stiu sa se faca ascultati? De ce eu nu pot sa ma fac curnoscuta,d e ce nu primesc si eu critici, de ce nu ma invata nimeni sa scriu frumos? DE CE?! Nu cer sa fiu pupata in fund. Vreau sa imi spune cineva ,,Aici nu e bine. Rescrie totul". Vreau sa muncesc, vreau sa ma chinui, vreau sa ating o oarecare performanta. De ce vreau sa muncesc, sa invat odata in viata mea si nu are cine sa ma ajute? Poti sa imi explici asta? 
Vezi? Daca dai sa cauti pe YouTube despre Steleverzi gasesti zeci de rezultate. Nu am nimic cu tipul ala. Imi aplce. Face... arta. Face pentru ca stie, pentru ca poate. Pentru a invatat sau poate ca pur si simplu s-a nascut cu asta in vene. Dar ce trebuie sa fac si eu? Sa imi citesc cu intonatie postarile, sa le postez pe un site ArhiCunoscut si sa astept injuraturi de la un copil de 10 ani care si-a facut cont doar pentru a se putea uita la un videoclip interzis minorilor?! 
Vreau o parere din partea unei persoane competente. Vreau sa ma critice cineva nu sa caute toata lumea ce e SUB asternuturile astea de cuvinte. Vreau sa ia cineva in considerare faptul ca vreau sa muncesc si faptul da vreau sa devin mai buna. Sau vreau macar sa incerc sa fac asta. 
Asta e tot de vreau. Poate ca nu suntem multi, poate ca sunt singura, poate ca ma supraestimez... dar VREAU  sa devin cineva, cineva prin munca nu prin spaga. Cineva prin pasiune nu prin dorinta de a avea mai multi bani decat vecinul. 
Vreau sa cad epuizata de oboseala. Sa ma doara capul de la prea multa imgaginatie. Sa imi oboseasca ochii de la prea multe imagini care imi trec prin fata ochilor. Vreau sa invat...
Asta e tot ce vreau. 
Si te rog, dumnule Conte, nu imi taia aripile. 

Dor.

Cine a inventat dorul? Nu pot sa inteleg. De obicei. Da. Mi se face dor de cate cineva, o persoana pe car enu am mai vazut-o de jumatate de an sau o persoana de care doar ce m-am despartit in urma cu 30 de minute. Dar acum... 
Azi imi e asa de dor incat nu pot sa inteleg. De ce? Ma chinuie. 
Nici macar cititul nu m-a ajutat, nici cusutul, nici plimbatul catelului, nici uitatu' in oglinda, nici scrisu pe blog... Nimic. Ma doare si ma chinuie si ma... MRRR. 
Nu imi place. Nu imi place sa imi fie asa de dor? Stii cu ce se termina treaba asta? Cu mine intinzandu-ma in pat. Si sunt doua variante: 
1. ori nu pot sa dorm toata noaptea si ma fastacesc, dimineata fiind chinuita de acelasi dor. 
2. ori dorm si visez toata noaptea, deci nu ma odihnesc, si ma trezesc cu un dor si mai mare. 
Sunt doua variante. La fel de inconvenabile. 

Acum... banuiesc ca vreti sa stiti cum a fost ziua mea de Craciun. 50% draguta. 50% un chin. 
A fost dragut ptr. ca am fost in Kalos, si a fost dragut. [Fara comentarii care nu au legatura, bine copii?:))]
Si a fost un chin pentru ca a debutat cu certuri. Si s-a terminat cu ce v-am povestit mai sus.  
Dar am avut parte de cele mai frumoase cadouri pe care le putea primi cineva. Micile mele obsesii au fost urmarite cu atentie de toti Mosii care mi-au adus cadouri. Am primit pijamale [ SUNT VERZIII!]. Si un inel de argint. Urmeaza sa imi iau si cercei cand o sa gasesc unii frumosi. Siiiii. Ceea ce ma incanta cel mai tare, e o carte pe care mi-am dorit sa o am, si nu se tiparea. Cand am gasit-o nu aveam bani. Iar acum, am primit-o. A ajuns la mine. Dragostea in vremea holerei. 
Probabil ca pana si asupra mea si-a facut efectul Craciunul. Si nu ca nu m-as bucura de sarbatoarea asta, dar sunt aproape sigura ca faptul ca iubesc In general m-a influentat mai mult.

Nu vreau sa lungesc postarile astea... Acum, am o perioada asa de... colorata... Are toate culorile curcubeului. Schimbari de stare bruste: acum ma simt bine. fredonez, cant. Peste 5 minute sunt tot eu dar plang sau nu pot sa leg doua cuvinte. Dupa asta am nevoie de o imbratisare sau va reneg simplu pe toti.

Dar ma consoleaza un gand: 

Sunt puternica. Pot sa trec peste. 

Nu?

Final Fericit? II

Telefonul lui suna. Numele pe care il astepta apare pe ecran, langa poza aceea in care ea zambeste si pare ATAT de fericita. 

-Ai iesit? Cum a fost? 

-Poti sa vii sa ma iei? iar in vocea ei clipesc nestemate sarate. Poti sa ma iei de unde m-ai lasat? 

-In 30 de secunde sunt acolo. Stai linistita. Respira adanc si calmeazate. 

Si inchide. O ia la fuga din nou, pe acelasi drum. In cateva minute e acolo, iar pe ea o gaseste stand pe o scara plangand, inconjurata fiind de propriile-si brate. O strage in brate si o mangaie pe cap. 

-Shhh. Gata. Ce s-a intamplat? 

-Ai avut dreptate. spune printre lacrimile care curg fara incetare. Ai avut dreptate. Sunt o cauza pierduta. 

,,Sunt o cauza pierduta?!" Fraza asta il alarmeaza. O strange si mai tare in brate sperand ca aceste imbratisari vor avea efect si asupra lui. Strage pleopele, dar o lacrima evadeaza din fortareata in care au ramas inchise celelalte. 

Sa va mai zic de ce sunt atat de diferiti? Nu mai are rost. M-as obosi sa scriu degeaba. Povestea o sa se termine imediat. Nu mai are nici un fel de sens sa va umplu capul cu prostii. Tot ce trebuie sa retineti este ca el... el nu crede in viata de apoi. Asta e tot ce conteaza. El nu crede nici in reincarnare, nici in autosugestie. 

Usa verde pe care nu a intrat niciodata pana acum arata foarte impunator in fata ei. Ii tremura mainile, iar picioarele par din cauciuc. Nu ii mai pot sustine greutatea. Isi ia inima in dinti, aproape la propriu, si bate la usa. 

Un chip zambitor de barbat apare de dincolo. Cine l-ar vedea nici nu si-ar da seama de ce verdicte ar putea da. 

-Hey. Haide. Intra. Ma pregateam sa ma duc sa mananc si sa beau o cafea, dar cred ca o sa te gasesc la urgente daca te mai las sa astepti. Ai rezultatele alea, de la acele analize? 

Nu poate spune nimic. Da din cap in timp ce intinde niste foi colorate. 

Barbatul le studiaza atent, in timp ce se indreapta spre birou. Se incrunta usor, apoi fata i se destinde. 

-Daca vrei, mai facem o tura de analize. Dar, rezultatul e destul de clar aici. Tratamentul nu mai are nici un efect asupra ta. Hai sa ne gandim. Mai ai de trait inca... nu stiu... poate 6 luni? 

Acum abordase o mina grava, si parea ca se teme de ce reactie va avea fata. Totusi invatase sa spuna problemele drept in fata, nu pe ocolite. Acolo unde nu mai erau sanse, nu putea da sperante pacientilor. El era doctorul, iar toti ceilalti erau... ceilalti. 

Fata a tacut. A multumit, a intins banii pentru control, si a plecat. A parcurs holurile, parca mai lungi ca niciodata.

,,O sa mor... O sa mor de leucemie. O sa mor pentru ca tratamentul e o prostie." 

Abia cand ajunge in fata spitalului emotiile o coplesesc. 

Dupa ce s-a plimbat ceva vreme, s-a gandit sa se duca acasa. Avea remuscari. Ii parea rau ca a insistat. Dar ce era sa faca acum? Faptul era consumat. Cand a sunat telefonul a stiut ca ceva era in neregula. Stia ca o sa regrete. Tot drumul pe care l-a alergat pana la spital s-a gandit la cat mai avea de trait. Un an? Doi? Zece? 

A murit. Fata a murit. El a suferit, ea nu a apucat. Acele 6 luni au fost crude. Aproape la doua saptamani ajungea in spital. Isi putea permite sa primeasca ingrijire la domiciliu, dar asta nu o ajuta cu nimic. Tot timpul parea obosita. Tot timpul era, de fapt, epuizata. Iubea. Si asta ii dadea putere. Era constienta ca el va suferi. Dar nu putea ramane singura. Se temea ca cele 6 luni i s-ar fi tranformat in cateva saptamani daca renunta la el. Si oricum el, el nu ar fi renuntat la ea. 

Cele 6 luni s-au transformat in 5 luni si 2 saptamani. A murit, dar cei doi au avut parte de mai multa dragoste in acele cateva luni decat altii intr-o viata. 

Deci da, se poate spune ca povestea a avut un final fericit. Nu? Putem privi si partea optimista. 

Care au fost ultimele ei cuvinte? 

-Pis. Ne vedem in alta viata. Da? 

Iar el isi spusese din reflez ,,Eu nu cred in reincarnare". Apoi s-a razganit. Ii convenea sa creada de data asta. Daca pentru a o revedea insemna sa se tranforme in altcineva, lui ii convenea asta. 

-Sigur. Sa ma astepti acolo, undeva, da? Sa nu ma uiti. Sa nu ma uiti pentru ca am nevoie de tine. 

Iar lacrimi grele au inceput sa ii brazdeze fata. 

-Te iubesc. se auzea printre suspine. 

Dar ea era calma. Speriata ce-i drept, dar parea calma. Nu voia sa il distruga de tot. Asa ca a inchis usor ochii. Si s-a terminat. Totul. 

P.S. Postarea de mai inainte *Still Thinkin'* o sa se numeasca Final Fericit? I. Este cealalta parte a  povestii. Inceputul. E vorba de cea care a fost postata in 9 decembrie. 

Scrisoare carte M(os)C(raciun)

Buna, Mosule. Sunt tot eu, cea care, acum 2 ani de zile ti-a trimis primul mail cu lista de dorinte. Avand in vedere ca anul trecut am primit sosete, chiloti si un gel de dus de la tine, cred ca te-ai plictisit de viata. Uite, daca nu iti maintesti de mine, gasesti AICI scrisoarea. Ca sa iti improspatez memoria.
Anul asta nu mai ploua, anul asta deja a nins. I-am trimis o scrisoare si lui Dumnezeu, si, spre deosebire de tine, el mi-a ascultat dorinta si s-a scarpinat putin in cap, iar matreata lui s-a asezat pe masini si pe jos.
Acum doi ani aveam mici probleme cu exprimarea, anul asta cred ca le-am mai pus putin la punct.
Acum scriu si mai incet, ca ma gandesc ca ochii ti-au slabit si mai tare. Ceea ce nu se poate spune si despre tine. Ai ramas la fel, supraponderal, si asa o sa fii intotdeauna.
Ma gandesc ca saraca Alba-ca-zapada a imbatranit si parul ei ,,negru ca abanosul" s-a tranformat in unul ,,alb ca a lui Mos Craciun". Iar picaturile ei de sange, acum cativa ani prezentate ca a fi foarte rosii si dragute, acum probabil ca abia mai sunt indentificate printre litrii de bautura consumata. Ce ma face sa cred ca Alba-ca-zapada consuma alcool? Faptul ca ea, ca sotie, te lasa sa iesi in pijamale in fiecare an. Si mie imi plac pijamalele. Dar parca nici chiar asa de mult incat sa vin la copii si sa le zic ,,Ho Ho Ho am venit sa va iau la misto!" Pe bune acuuuum.
Am acum colegi care sustin sus si tare ca Mos Craciun nu exista. Iar eu le-am spus ca ti-am trimis scrisori aproape an de an. Prajiturile de acum doi ani, le am si acum ascunse intr-un dulapior. O sa ti le dau pe toate. Le pun frumos pe o farfurioara si langa ele, ca sa para mai atragatoare, un pahar de lapte. Lapte din care, in principipiu, a baut Fritz. Cine e Fritz? Fritz e catelul meu. Micul meu Diavol. E mic, negru, cu o pata alba pe piept si doua pete gri pe labute. Ochi caprui, dinti ascutit, ghiare ucigatoare.
Bineinteles, Fritz va fi langa brad cand tu vei intra pe usa, incercand sa il faci pe Rudolf sa isi stinga nasul si sa nu mai miste clopoteii. Si, tot Fritz, va duce o lupta grea si obositoare, pe viata si pe moarte, cu renul tau obosit. 
Stii, anul asta nu imi mai doresc mare lucru. Anul asta am de toate: zapada, imbratisari, zambete. Am tot ce imi trebuie. 
De fapt iti scriu mai mult ca sa te intreb de sanatate. Cum o mai duci? De fapt, intrebarea se pune in felul urmator: o mai duci baai, sau esti intr-un scaun cu rotile si cu o ingrijitoare care te ajuta sa de duci la baie? 

Toate cele bune, 

Andreea

Protitutia sufletului

Esti constient ca nu ai voie si totusi o faci. Iti incalci propriile reguli pe care ti le impui singur, iti incalci principii, dorinte, sperante, vise, tot. Doar pentru ca iubesti. Si nu doar atat. Ci pentru ca iubesti in doua parti. 
In una din ele, muzica iti mangaie timpanul la orice gand, in celalta parte, in schimb, vorbe dulci se aud si te imbratiseaza. Si atunci ce alegi? Le alegi pe amandoua. Le imbratisezi pe amandoua odata, fara nici o jena. Le iubesti pe amandoua, le auzi pe amandoua. Nu mai exista dragoste mai presus de alta. Ambele sunt mai rpesus de toate. 
Se numeste prostitutie. Iti prostituezi sufletul, in schimbul unor stari absolut necesare. Si sufletul tau stie ca nu e bine dar ii place. Stie ca nu e normal, dar nu poate renunta. 
Dorinta e superioara vointei. Nu? Dorinta invinge, mai ales la persoane ca mine. Doresc, obtin. Fapte irationale, zambete fara sens, cuvinte false, imbratisari calde, tipete calme, impacari violente. Niciodata nu e asa cum iti doresti tu de fapt sa fie. 
Tot timpul esti nemultumit. Vrei mai mult, dar nu mai poti obtine. Acela e momentul in care atingi apogeul. Si incepi sa cobori. Odata ce evoluezi, a doua dragoste dispare. Asa si prima. 
Iar asta e finalul de care toti ne temem. 

Semne ca exist.

Ieri, ei bine, ieri a fost una dintre zilele mele bune. Poate nu cele mai bune, dar am avut parte de persoane pe care nu le mai iubesc, dar le pretuiesc, de amintiri moarte, care nu invie sub nici o forma, de imbratisari care m-au facut sa imi revin si de sarutari care cu siguranta mi-au incalzit sufletul, in ciuda gerului de afara. 
Am deshcis ochii, am scos catelul afara. Nimic neobisnuit. Apoi, in jur de vreo ora, am stat la televizor. ,,Cat mai e? De ce nu suna? Mai dureaza mult? Oare ar trebuie sa sun sa vad daca mai mergem? Oare chiar vreau sa merg?" Si la 11 urcam intr-un logan, cu catelul plin de noroi. 
Am ajuns la intrarea in sat. In gand imi tot zburau ganduri repezi. ,,Nu vreau sa intru in curtea aia. Cate frunze de gutui si de visin erau acolo vara, atatea amintiri am eu legate de locul ala. Acum e iarna, iar eu nu pot face copacii sa infloreasca." Incercam sa gasesc scuze ca sa nu merg acolo. Nu a fost nevoie. Nu am fost nevoita sa merg. In schimb am vazut cam tot ce mancam noi de Craciun in stare... naturala. Faptul ca a trebuit sa asist la taierea porcului m-a facut foarte... altfel. Eram curioasa, scarbita, imi era mila. Porcul asta care avea in jur de 200 de kile, era o chestie mica si roz pe care o fugaream prin gradina.Am continuat cu glume si batai cu zapada. Am ras de Azorel si de Fritz, de gaina aia gri si de... mine. Mi-am revazut zgatia, pisica mea, puiul meu care avea al 5-lea set de pui. Apoi mi s-a facut dor... In loc de nume potrivite, incepusem sa botez. Eram atenta la orice detaliu, orice gest imi aducea aminte de un altul, orice cuvant ma facea sa ma gandesc la alte 7. Si am plecat. 
Am plecat si am ajuns acasa. Repede repede, schimbate. Repede repede iesi pe usa, suna, fugi, asteapta, imbratiseaza. 
Si s-a consumat si ziua aceea. Acum intunericul pusese stapanire pe tot orasul. 
,,Te iubesc." Si o imbratisare. 
,,Ai grija de tine" si un sarut pe obraz. 
,,Noapte buna" si o usa inchisa. 
Am ajuns acasa. ,,Mananci?" Nu. Calculator. Oare, a fost chiar asa de mult? Ce greu se scursese ziua aceea. Ma obosise. La 9:34 ma cuibaream in pat si ma intindeam. Atipesc. Apoi o alarma stresanta ma trezeste. Nume frumos, raspund cu zambetul pe buze. Nu las sa se vada incantarea. Cineva trebuie sa se controleze. Glume, zambete, rasete. ,,Adu-ti aminte, razi" Si rad. ,,Razi. Parca apas pe un buton." 
Apoi somn. Dormi. Un somn agitat, si nu imi mai amintesc daca odihnitor. Dormi. Pana la 2:46. Strange pleoapele, incruntate, ,,De ce e lumina?" Atunci am realizat ca cineva, acolo sus s-a gandit la mine. E luna. Pentru prima data, luna imi mangaie fata in timp ce dorm. Apoi imi amintesc de tine, cel ce ma alintai cu ,,raza de luna" si zambesc. S-a dus timpul tau, dar luna a ramas aici. A venit pana la geam la mine sa ma mangaie. Zambesc, imi feresc putin ochii, si adorm din nou cu zambetul pe buze. Metamorfoza. 
S-a terminat. 3 iubiri s-au stins pentru cateva ore. Maine o vor lua de la capat. Noapte buna. 

Magazine de vise

Vă ascult. Vă ascult şi vă văd. În stânga, e un grup de adolescenţi care fumează ceva. Nu o ţigară. E ceva diferit. În dreapta am, bineînţeles, alt grup de adolescenţi. Ei nu mai fumează. Ei au "evoluat". Ei trag uşor pe nas un praf alb. Unul dintre grupuri e foarte tăcut. Nu au nimic de spus, se înţeleg parcă din priviri. Ceilalţi, în schimb, preferă să fie gălăgioşi, să facă glume, să îşi facă anunţată prezenţa. 

Vorbesc despre persoanele care, în ciuda faptului că nu sunt majori, că au şcoală a doua zi, că hainele de firmă de pe ei sunt luate din banii trudiţi de părinţi, preferă să viseze cu ajutorul unor prafuri. Încearcă să îşi ridice moralul, conştienţi fiind că nu o să le fie tocmai bine. 
În primul grup, cel cu "joint-ul", un adolescent începe să vomite la câţiva păşi de ceilalţi. Prietenii lui nu îi dau atenţie, iar el tocmai a aflat că îşi dă peste cap stomacul atunci când trage cu prea multă poftă din ,"ţigară". Doi dintre adolescenţii din celălalt grup au aflat acelaşi lucru, deşi "alergia" se manifestă diferit. Deasupra buzei superioare un firicel de sânge apare şi se prelinge uşor. Ei nu se sperie. Ei ştiu că o să le treacă şi o să poată continua. 
Eu, una, sunt conştientă că "magazinele de vise" nu te fac decât să uiţi de problemele pe care le ai şi nu să scapi de ele. În schimb, ei, ceilalţi, uită asta. De fapt, nu pot fi sigură că măcar s-au gândit la asta. Nu îmi place să văd oameni de aceeaşi vârstă cu mine "luându-şi panica" cum se zice, în timp ce merg pe stradă şi au impresia că "tipul ăla de acolo se uită ameninţător. O fi poliţist?" 
Uneori mă gândesc că până şi numele acelor magazine îţi inspiră faptul că, după o oră, două, efectul dispare, iar buna dispoziţie şi ea, exact ca un vis pe care îl uiţi atunci când ridici capul de pe pernă. 

Cred că e timpul să deschideţi ochii, să vedeţi adevărul din spatele ambalajului! 

Il mai gasesti si AICI

Ritual pentru... gandire?!

Tocmai ma gandeam ca, atunci cand cineva vorbeste, chiar daca nu mi se adreseaza direct mie, ci unui grup mai mare de persoane, nu ma pot gandi pur si simplu la ,,ale mele".
E  nevoie de un adevarat ritual pentru a-mi putea analiza gandurile. Trebuie sa acult cu atentie discursul sau dialogul, pentru a ma asigura ca nu ma intereseaza. Daca macar putin, discursul pare interesant, imi pot lua adio de la ,,meditatia" mea. Dupa asta, daca discursul este intr-atat de jalnic, trebuie sa gasesc o carte. 
O carte, nu conteaza care, un roman, o culegere, un abecedar, orice. Nu conteaza daca mi se pare atragatoare sau nu. Trebuie doar sa o pot citi. Si ma las furata de lectura. Ma cufund incet, fara graba, de lectura. Dupa doua pagini incep sa ma gandesc la a mele, parcurgand cartea doar cu privirea, ochii mintii vad doar ganduri mici, seci, simple sau complexe, chinuitoare, dulci sau dureroase. 
Tind spre masochism. 

Final Fericit? I

Merg pe strada. Mainile lor au transpirat dar refuza sa se desparta. Sunt prinse intr-o imbratisare vesnica. Amandoi zambesc, dar nu spun nimic. Zambesc ca si cum ar pastra amandoi un secret. Unul pe care nu il va sti nimeni niciodata, inafara de ei. Un secret al lor.
Sunt speciali. Sunt un cuplu special, iesit din comun. Si asta o poti spune doar uitandu-te la ei. Sunt frumosi impreuna, separati dun banali.
Ea merge langa el, se gandeste cat il iubeste si cum rezista relatia lor. Nu se mai gandeste la ,,cand o sa ne despartim". Pare imposibil acum. Sunt impreuna de prea mult timp.
El stie ca sunt speciali. Stie ca sunt speciali tocmai  pentru ca se iubesc la nebunie.
Ajung in fata cladirii mari si o strange incurajator de mana.
-O sa iasa bine.
Se uita ciudat la el, speriata. Zambetul calm s-a tranformat in unul crispat, nervos.
-Nu vreau...
-Trebuie.
Nesiguranta se citeste pe chipul ei mai accentuat ca niciodata.
-O sa fie bine, ce Dumnezeu? Stii ca o sa fie bine. Calmeaza-te. Daca as fi putut veni cu tine, as fi venit.
Si ea pleaca. Fara nici un cuvant.
,,Nu te intoarce, nu te intoarce, nu te intoarce." Si nu s-a intors. ,,Nu o lua la fuga, nu o lua la fuga, nu o lua la fuga." Si nu a fugit.
Cladirea aceea ii dadea fiori. Venea des aici: in asta consta practica ei de la facultate, dar nu venise de cand era copil in alt scop inafara vizitelor si a muncii.
El isi sterse picaturile reci de sudoare care ii aparuse sub bretonul lung. Ii era teama pentru ea. Nu era chiar atat de sigur ca va fi bine.  A plecat. Asa au hotarat. O sa il sune imediat ce o sa poata vorbi.

Sa va povestesc acum despre ce e de fapt vorba, de ce spuneam ca sunt atat de diferiti.
Gandeau complet diferit. 
Daca ea credea in destin, el credea ca destinul ti-l facit singur. 
Daca ea credea in noroc, el credea ca depinde totul de tine. 
Daca ea credea in viata de apoi, el credea ca te adancesti intr-un somn vesnic.
Daca ea era supertitioasa, el era indiferent. 
Daca ea credea ca vanilia contine hormoni ai fericirii, el credea ca fericirea depinde de tine. 
Si tot asa. 


Acum el merge linistit pe drumul pe care venise. Se gandea ca, de fapt, el fusese cel care deschisese cutia pandorei. El insistase. Iar ea, dupa cateva Nu Nu Nu a renuntat si a facut ca el. Ii parea rau. Ii era frica de ce urma sa afle. Nu mai voia. Ii era frica. Credea ca facea asta pentru binele ei, dar de fapt insistase doar pentru a se simti el bine. Asta era tot ce facuse. Fusese egoist. 


Ea mergea incet pe coridoarele lungi lungi. Parca totul parea ciudat, totul era diferit. Se uita fara graba la toate numele scrise pe usi. Numele ii sunt, majoritatea, cunoscute. Unii angajati o saluta cu zambetul pe buze spunandu-si ca iar a venit sa lucreze. Dar nu. De data asta nu venise pentru asta. 

Stiu stiu ca nu am mai scris de mult. E perioada aia in care nimeni nu imi mai spune nimic, cand toti vorbesc mult dar nu spun nimic. Ma imt putin goala, putin distanta, putin nepasatoare, putin suparata. Cate putin din toate. Nu stiu. Ma simt bine doar cand ma alint. Si imi dau silinta sa fiu draguta si sa nu va omor pe toti. Si, cred eu, imi iese.
Nu sunt chiar ultima scorpie, cum eram inainte, nu sunt nici mieluselul ala care nu comenteaza, cum nu am fost niciodata. Sunt doar eu, satula de banalitati si de voci care imi zgarie creierul.
Singura voce care imi alina zgarieturile e prea stinsa si prea indepartata.
Cand o sa revin, promit ca o sa o fac in forta. Pentru ca stii cum sunt eu: Azi vin maine plec.