Mintea mea

Pana acum am stat cu ochii inchisi. Am stat cu ochii inchisi si nu am vazut mare lucru. Doar forme indepartate, fara culoare. Ca un miop care si-a pierdut ochelarii. 

Acum simt ca am deschis ochii. Cand m-am lasat dusa de val, fara sa ma gandesc la ceva anume, mintea a inceput din nou sa lucreze, sa chitaie si sa se fastaceasca de placere. Se intinde dupa ce a stat adormita. Se misca pe o parte si cealalta si ma face sa vars orice cuvant. Sunt obosita. Simt nevoia sa ma culc dar nu pot. Mintea mea lucreaza, scuipa, vomita, transpira tot ce pana acum am tinut in mine. 

Acum vad fiecare amanunt, fiecare detaliu colorat, fiecare expresie a fetei. Aproape ca iti pot vedea muschii pe care ii contracti cand zambesti, cand te incrunti, cand vorbesti cu mine. Acum vad tot. Vad iubire, ura, teama... Si eu ma hranesc din ele. Am devenit egoista. Ma hranesc din durerea voastra, din toate amaraciunile. Si par draguta, accesibila, dar nu sunt. Nu mai pot. Nu ma pune sa iti explic de ce. 

Creierul meu tocmai a iesit dintr-un impas gigantic. Sunt curioasa cat o sa tina. Anul asta mintea mea a refuzat sa lucreze, sa miste, sa imi sopteasca macar cateva cuvinte. 

Mintea mea spun? Mintea mea refuza sa colaboreze 3 sferturi de an, si celalat sfert.. il doarme. 

De asta nu retin chipuri, nume... E greu. Uneori ma trezesc cu fata bagata in patura, iar cand ridic ochii si ma uit... ridic ochii si ma uit in oglinda; simt ca nu ma recunosc. Sunt lenesa. De ce? De ce acum? De ce? Nu vreau sa fiu lenesa. Imi place sa topai... Imi place sa tip, sa urlu, sa va enervez. Imi place sa imi vand starea mea buna de spirit, pentru ca stiu ca unii o cumpara, iar daca nu, va fac sa o cumparati, astfel incat sa primesc inapoi iubire. Simt nevoia. Niciodata nu ma satur.

Uneori stii.. Am nevoie de tine. Am nevoie de tine si tu nu esti aici. Dar nici eu nu iti mai sunt alaturi. Acum, dupa ce mi-ai reprosat lucruri, vad viata altfel. Vad ca ai dreptate, dar nu pot sa gasesc o explicatie. Totusi imi e rusine sa te sun, iar orgoliul o sa ma impiedice intotdeauna. Nici macar nu stiu ce sa iti zic. ,,Am nevoie de tine"? Nu m-ai crede niciodata. M-ai expedia din 3 vorbe si m-ai face sa sufar. 

Scriu acum, dar nu imi cer iertare. Nu vreau sa imi cer iertare pentru ca daca o fac acum... nu o fac pentru tine. O fac sa ma simt eu bine. Dar nu inteleg de ce. Nu inteleg de ce egoul asta a rasarit brusc, si de unde? 

Imi fortez mana sa scrie acum... Mintea mea a adormit din nou... Poate chiar e tarziu... 

I wanna need your love. 

I'm a broken rose.

Nu pot sa mai scriu.

Diavolul si domnisoara Prym

Redau aici NOTA AUTORULUI (pentru cei care nu stiu, e vorba de Paulo Coelho, din nou) pentru ca nu pot sa transcriu toata cartea. Cred ca e mai mult decat deajuns pentru a va convinge sa o cititi. O recenzie ar fi inutila.

Prima legenda despre Scindare ia nastere in Persia antica: dupa ce a creat universul, zeul timpului isi da seama de armonia din jurul sau, dar simte ca-i lipseste ceva foarte important - un tovarat cu care sa se bucure de toata frumusetea aceea.
Vreme de o mie de ani se roaga sa aibe un fiu. Istoria nu spune cui i se roaga, dat fiind ca el insusi e stapan atotputernic, unic si suprem; cu toate acestea se roaga si, in cele din urma, ramane insarcinat.
Vazandu-si dorinta infaptuita, zeul timpului e cuprins de cainta, constient fiind ca echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea tarziu - copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentarile sale este ca pruncul pe care-l purta in pantece sa se scindeze in doi.
Legenda povesteste ca, asa cum din rugaciunea zeului se naste Binele (Ormuzd), din cainta lui se naste Raul (Ahriman) - frati gemeni.
Ingrijorat, el randuieste totul astfel incat Ormuzd sa iasa primul din pantecele sau, dominandu-di fratele si evitand ca Ahriman sa dea de furca universului. Cum insa Raul e istet si capabil, el izbuteste la ceasul nasterii sa-l imbranceasca pe Ormuzd si apuca sa vada cel dintai lumina stelelor.
Consternat, zeul timpului se decide sa creeze aliati pentru Ormuzd: face sa ia nastere rasa umana care va lupta imrepuna cu el pentru a-l domina pe Ahriman si a evita ca aceasta sa puna stapanire pe toate.
In legenda persana, rasa umana se naste ca aliata din urma. Alta istorie despre Scindare va aparea insa cu multe veacuri mai tarziu, de asta data intr-o versiune opusa: omul ca instrument al Raului.

Cred ca mai toti stiu ce vreau sa spun: un barbat si o femeie stau in gradina Raiului si se bucara de toate desfatarile imaginabile. Exista o singura interdictie - cuplul nu va putea cunoaste niciodata ce inseamna Binele si Raul. Domnul atotputernic a spus (Fac., 2.17): ,,iar din pomul cunostiintei binelui si raului sa nu mananci.".
Si intr-o buna zi se iveste sarpele, asigurandu-i ca aceasta cunoastere e mai importanta chiar decat de raiul si ca trebuiau sa intre in posesia ei. Femeia refuza, zicand ca Dumnezeu i-a amenintat cu moartea, dar sarpele garanteaza ca nu se va intampla nimic asemanator: dimpotriva, in ziua in care voi sti ce inseamna Binele si Raul, vor fi egali cu Dumnezeu.
Convinsa, Eva mananca din fructul interzis si-l imparte si cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destrama, iar cei doi sunt izgoniti  si blestemati. Exista insa o faza enigmatica rostita de Dumnezeu si care-i da dreptate sarpelui: ,,Iata, Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscand binele si raul."
Nici in acest caz  (dupa cum nici in cel al zeului timpului care se roaga pentru ceva, desi el e stapanul absolut), Biblia nu  lamureste cu cine anume sta de vorba Dumnezeu unic si - admitand ca este unic  - de ce spune ,,Unul dintre Noi".
Oirucm ar fi, rasa umana osandita inca de la inceput  ca in eterna Scindare sa evolueze intre cele doua contrarii. Si la fel si noi, prada acelorasi indoieli ca si stramosii nostri; cartea de fata are drept scop sa abordeze aceasta tema apeland, in unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect si raspandite pe toata fata pamantului.

[...] Am fost totdeauna incredintat ca transformarile profunde, atat in fiinta umana cat si in societate, au loc intr-un interval de timp foarte redus. Cand ne asteptam mai putin, viata ne confrunta cu o provocare spre a ne pune la incercare curajul si vointa de schimbare; in acest moment, nu are rost sa pretindem ca nu se intampla nimic sau sa ne scuzam zicand ca nu suntem pregatiti. 
Provocarea nu asteapta. Viata nu priveste indarat. O saptamana este un interval de timp suficient ca sa decidem daca ne acceptam destinul sau nu.

*

As scrie, dar degetele imi aluneca incet pe langa taste. Incerc sa sper ca mai e o urma de dorinta, de speranta, de inspiratie in mine. Si le gasesc pe toate, inafara de ultima. Imi plang incet, incet neuronii care nu mai accepta sa viseze, plang si sufera. Sunt plini de realism sau de realitate, de pesimism. Nu mai e nici macar putina magie printre ei, nu mai au nici macar scanteia aia mica care ii facea sa vibreze, sa danseze, sa stie sa povesteasca, sa dramatizeze sau pur si simplu... sa scrie.
Ca in fiecare an, lipsa de inspiratie, vara, ma mananca incet, pe dinauntru, ma mangaie, ma pacaleste, ma amageste, ma lasa sa cred ca o sa isi revina de la sine dar nu. Nu imi revin. Si nici ea, Inspiratia, nu revine.
Imi e dor sa ii simt labutele pufoase cum imi mangaie incet degetele si ma face sa scriu. Eu nu sunt capabila. Eu nu pot. Am nevoie de ajutor. Intotdeauna am avut.

11 miunute - Paulo Coelho

Dar, in fine, cum in fiecare clipa din viata suntem cu un picior in basm si celalalt in abis...


Cand ne intalnim cu cineva si ne indragostim, avem impresia ca intreg universul este de acrod; azi am vazut ca asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, daca ceva e gresit, nimic cu ramane! Nici starcii, nici muzica din departare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate disparea atat de repede frumusetea care se afla acolo acum cateva minute?
Viata este foarte rapida; ii face pe oameni sa treaca de la cer la infern in cateva secunde.


Scopul meu este sa inteleg dragostea. Stiu ca eram vie cand am iubit si mai stiu ca tot ce am acum, oricat ar parea de interesant, nu ma entuziasmeaza.
Dragostea insa e teribila: le-am vazut pe prietenele mele suferind si ca nu vreau sa mi se intample si mie asa ceva. Ele, care inainte radeau de inocenta mea, acum ma intreaba cum de reusesc sa-i domin atat de bine pe barbati. Surad si tac, pentru ca stiu ca remediul este mai rau decat durerea: pur si simplu nu ma indragostesc. Pe zi ce trece, vad ca barbatii sunt fragili, inconstanti, nesiguri, surprinzatori...  pana si unii tati ai acestor prietene mi-au facut propuneri, am refuzat. Inainte eram socata, acum cred ca totul tine de natura masculina.
Desi scopul meu e sa inteleg dragostea, desi sufar din cauza persoanelor carora mi-am incredintat inima, vad ca cei care mi-au atins sufletul n-au reusit sa-mi trezeasca trupul, iar cei care mi-au mangaiat trupul n-au reusit sa-mi atinga sufletul.


Totul imi spune ca sunt gata sa iau o hotarare gresita , dar greselile sunt un mod de a actiona. Ce vrea lumea de la mine? Sa nu-mi asum nici un risc? Sa ma-ntorc de unde am venit, fara curajul da-a zice ,,da" vietii?
Am mai gresit odata cand aveam unsprezece ani si un baiat m-a rugat sa-i imprumut un creion; de atunci am inteles ca, in imprejurarile cand nu exista un al doilea prilej, e mai bine sa accepti darurile pe care ti le ofera lumea. Evident ca e riscant, dar sa fie un risc mai mare decat un accident de autobuz caruia i-au trebuit patruzeci si opt de ore sa ma aduca pana aici? Daca e sa fiu credincioasa fata de cineva sau de ceva, in primul rand trebuie sa-mi fiu fidela mie insami. Daca e sa caut dragostea adevarata, mai intai trebuie sa ma satur de iubirile mediocre pe care le-am intalnit. Putina mea experienta de viata m-a invatat ca nimenu nu e stapan pe nimic, totul este doar o iluzie - si asta e valabil de la bunurile materiale pana la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o data un lucru oe care il socotea garantat (ceea ce mi s-a intamplat de atatea ori) invata pana la urma ca nimic nu ii apartine.
Si daca nimic nu ii apartine, nu trebuie nici sa-mi pierd timpul batandu-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; mai bine e sa traiesc ca si cum astazi ar fi prima (sau ultima) zi din viata mea.


Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cât i se devotează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Aşa se întâmplă: copiii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţa lor ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.




În fiecare dintre noi este un ceasornic ascuns şi, ca să faci dragoste, arătătoarele ambilor inşi trebuie să indice aceeaşi oră la acelaşi timp. Două persoane care sunt împreună şi se iubesc mult trebuie să-şi potriveasca arătătoarele, cu răbdare şi perseverenţă, cu jocuri şi reprezentaţii "teatrale", până când înţeleg că a face dragoste e mult mai mult decât o întâlnire.








Postare gasita in strafundurile blogului. ,,Postare Nefinalizata" de altfel, deci niciodata publicata pe blog. 
In caz ca sunt amatori, puteti gasi cartea online aici: http://cartielectronice.blogspot.com/2009/10/citeste-cartea-unsprezece-minute-de.html

Poveste.

Inainte sa plece a avut grija sa curete toata casa. Podelele luceau si peretii pareau mai luminosi. A curatat toate mobilele, pe unele chiar le-a mutat pentru a sterge praful adunat in spatele lor. A lasat geamul de la baie deschis pentru ca aerul sa nu devina unul inchis. Stia ca pe acolo nu intra niciodata apa daca ploua, iar sita veche proteja casa de animale curioase. Stia ca nu se va mai intoarce. Cel putin asa spera.
Cand a iesit pe usa a privit inapoi. Si nu asa cum arata filmele: in timp ce inchide usa arunca o privire spre bucataria asupra careia cadea o lumina surprizatoare. Nu. S-a oprit, a varsat o lacrima si s-a uitat inapoi. S-a sprijinit de tocul usii si, pentru un moment, nu si-a mai putut imagina ca are puterea necesara ca sa plece. S-a uitat inapoi si a vazut patul frumos aranjat, cu patura rosie asezata perfect si si-a amintit cum a adormit in bratele lui. S-a uitat spre sufragerie si si-a amintit cum stateau amandoi si citeau, fiecare in fotoliul sau. Si-a sters lacrima cu ura si a plecat. Furia a pus din nou stapanire pe ea.
De cate ori o farama cat de mica de iertare aparea in ochii ei, furia o alunga in secunda 2. Nu iarta. Nu merita. S-a intors incet si a inchis usa. A lipit usor capul de lemnul rece in timp ce invartea cheia in usa pentru a auzi zgomotul metalic pentru ultima data.


Acum e inapoi. A simtit o urma de entuziasm cand s'a vazut in fata usii reci dar a murit in secunda in care a intrat. Isi imaginase de multe ori casa. Dar imaginea era aceeasi. Acea poza perfecta, simpla, pe care a pastrat-o in mintea ei de cand a plecat. Ii e dor de un sarut cast dar nu, nu are cine sa i-l dea. O cam doare inima: nu e obisnuita sa fie singura in casa asta. Pune geanta pe podea si ii rasuna in minte acea voce pe care credea ca a uitat-o: ,,Nu mai pune geanta pe jos! O sa o pierzi!". Zambeste in timp ce o lacrima ii aluneca pe obraz. Se descalta in liniste si, dintr-o data, aude pasi in baie. Baia aia mica, albastra, cu cada mare.
Ciuleste urechile si ramane intr-o pozitie incomoda, pentru a... nici ea nu stie de ce. Sa nu isi tradeze prezenta sau sa isi dea seama cine e? El inca avea cheie, dar se interesase: nu era in oras. Un hot? Usa era incuiata.
Inima ii bate cu putere: cine poate fi? Intra in sufragerie si spera sa nu vada geanta rosie, de voiaj, in care a asezat haine de atat de multe ori. Dar ea e acolo, la fel ca intotdeauna, trantita pe pat. Se sprijina usor de biblioteca din spatele ei. Nu se poate. Are viziuni?!
-Cubix? se aude dinspre baie.
Fata ei alba e indreptata spre acel chip plin de viata pe care l-a vazut de atat de multe ori.
-Vreau sa zic... aaa... Sofia? Ce faci?! Nu te-am vazut de atat de muult timp? Simt ca au trecut secole.
Se uita la el si nu stie ce sa faca. Are impresia ca vede fantome. Serios? Cum poate sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat?!
-Doar ce am ajuns si eu, acum 3 minute. Dupa drumul asta lung... simteam ca nu o sa mai ajung. Am intrat direct in baie sa fac un dus.
Se uita la el si realizeaza ca are doar o pereche de pantaloni scurti, rosii, pe el. Aceeasi pantaloni vechi pe care ii purta in casa pentru ca erau comozi. Uitase cat de bine arata.
-Te simti bine? Vrei sa iti aduc un pahar de apa?... Aaaa... Mai avem pahare in dulapuri, din moment ce inca avem gel de dus la baie, nu?
Nici un raspuns. S-a blocat. Ce sa faca? Ce sa zica? Serios?
-O imbratisare? Cred ca inca suferi dupa pierderea ta... Nu?
Doar pierderea ei?! El nu a pierdut nimic? Nenorocitul.
-Ma refer la mama ta... Haide, serios, scoate si tu un sunet... Nu ai amortit? Stai nemiscata de cand te-am strigat.
-Ce cauti aici?
-Da. Si mie imi era dor de tine... Nu ma asteptam sa sari si sa ma iei in brate. Dar eu chiar imi dau silinta sa fac conversatie aici.
,,Mda. Neschimbat" se gandeste.
-Nu vrei sa iti dai si celalalt pantof jos? Cred ca e cam incomod sa ai un picior mai lung cu 10 centimetri decat celalalt. Am dreptate? si zambeste prietenos.
Se descalta automat si isi pune pantoful langa celalalt, pe hol.
-Cred ca mi-ar folosi un pahar de apa rece, si da, inca avem pahare... Aaa... Sunt pahare.
Si zambeste fortat spre el.
-Stii, a trecut doar un an jumate de cand nu ne-am mai vazut, si asta nu e o perioada destul de lunga pentru a ma face sa uit ca ai fata asta doar cand esti suparata pe mine. spune in timp ce umple un pahar cu apa.
-Si cum ai vrea sa fiu? Fericita ca te vad? Aproape ca sunt. Doar ca pentru mine, un an jumate nu e deajuns ca sa trec peste toata adolescenta pe care am petrecut-o cu tine. Nu mai precizez de inceputul vietii mele de adult.
Ia paharul din mana lui si el ii zambeste trist.
-Ai dreptate. Totusi, hai sa lasam asta. Cum ziceam, imi pare rau pentru mama ta. Cred ca ii e greu fara sot, si tie fara tata. Nu-mi vine sa cred ca a inselat-o pe maica-ta cu un alt barbat. Imi pare imposibil. Era un om foarte de treaba.
-Da.
O tacere stanjenitoare se lasa peste ei.
-Mama ta stie ca sunt aici. Eu am rugat-o sa nu iti zica nimic.
-Perfect. Daca stiam ma duceam sa stau la hotel.
-Stiu. De asta nici nu am vrut sa afli. Cred ca putem sa infiripam o prietenie intre noi, iar, cu ocazia asta.
Ea pufneste in ras in timp ce baga televizorul in priza si ia telecomanda din dulapul in care a asezat-o.
-De ce am lega, pentru a  nu stiu cata oara, o prietenie? Ca sa faci iar ca ultima data? Ca sa ma ranesti ingrozitor? Ca sa pleci iar si sa nu imi zici nimic? Ca sa te astept o saptamana si sa turbez de ingrijorare? Ca sa aflu de la mama ta ca ai plecat din tara? Ca sa imi zica ca nu stie unde? Stii cum e sa te intrebe toata lumea ,,Unde e Motek? Nu a mai dat nici un semn de viata. Cand se intoarce?" si singurul raspuns pe care sa il poti da este ,,Nu stiu. Eu am aflat abia la o saptamana dupa ce a plecat si nu mi-a dat nici un semn ca ar trai.". Ar trebui sa iti cer socoteala, sa te pun sa imi zici unde ai fost, de ce ai plecat, de ce te-ai intors acum. Nu? Dar nu o sa te intreb nimic. O sa sterg paharul asta si o sa il pun la loc unde era. O sa ma incalt si o sa plec, ca si cum nu am fost niciodata aici. Poti sa stai linistit, singur, cuprins in secretele tale, cat vrei tu. M-am obisnuit cu ideea ca nu o sa te mai vad vreodata. Acum tu imi dai totul peste cap. Nu-mi vine sa cred... De ce ai venit aici?! De ce?! Credeai ca imi era prea bine? Ai venit sa ma chinui. Perfect. Poti sa dormi linistit la noapte. Ai reusit.
Nu se putea uita la el cand vorbea. Avea capul aplecat si se uita... nu se uita nicaieri. Ochii ii erau plini de lacrimi si in timp ce isi tinea mica teorie picaturile ii strabateau fata fara nici un fel de obstacol.
-Motek in sus, Motek in jos. Pentru mine esti doar Motek, prietenul meu vechi, cu care am pierdut legatura. Si asa o sa ramai.
El sta nemiscat in fata ei si o asculta. Astepata sa termine. O cunoaste prea bine.
-Ba nu. Ai dreptate. Nu esti Motek. Asta e un nume copilaresc. Esti Mihai. Asa cum esti, probabil, pentru noii tai prieteni. Mihai...
Acum suspina obosita. A obosit sa ii tina predica. Plange. El se apropie incet si isi pune mainile in jurul ei. O strange incet la piept. Ea isi pune mainile pe fata apoi se inveleste cu mirosul lui. Suspina si se simte putin alinata doar cand buzele lui o ating pe crestetul capului si o pupa usor, apoi susura un Shh! grijuliu printre dinti. El strange din ochi si se candeste cat a facuto sa sufere. Ea strange din ochi si se gandeste cat de dor ii e.
Stau asa cateva minute, apoi ea se indeparteaza de el putin si ridica capul, privindu-l cu fata ei brazdata de lacrimi, cu rimelul intins si rujul intins.
-De cand porti haine atat de... bussiness? o intreaba zambind.
-De cand am terminat facultatea si am reusit sa ma afirm. Dupa ce ai plecat am avut tot timpul din lume ca sa invat.
-Stai stai stai. Facem un ness si vorbim in timp ce bem, ce zici?
-Ai ness? Eu am pepsi, ca de obicei.
-Normal. Hello... M-am mutat. Inca am aceleasi obiceiuri.


Acum stau unul in fata celuilalt, stand ca niste copii cu picioarele incrucisate si isi vorbesc. Ea intr-o pereche de pantaloni de pijamale si un tricou lalai, el doar cu pantalonii lui rosii, cu mainile care captureaza canile imense de ness.
Au povestit cate-n luna si-n stele. Si-au zambit si au ras pe burta, s-au contrazis, au comentat, exact ca atunci cand erau doar ei doi.
El a adormit spre dimineata cu capul pe picioarele ei, iar ea nu a avut puterea necesara ca sa se indeparteze de el. Si-a trecut mana prin parul lui, i-a mangaiat fata cu varfurile degetelor, i-a comparat chipul pe care il avea acum sub degetele ei cu cel pe care il avea memorat, i'a pupat fruntea cand a simtit ca o cuprinde somnul, si a adormit, sperand ca atunci cand se va trezi, el va fi tot acolo, si nu ca traieste din amintiri.

Nu mai am nici o lacrima pentru nimeni.

21.11.2010
E dimineata. Am avut o noapte groaznica. Lacrimi grele imi brazdau fata. Nu am crezut ca o sa doara atat de putin... Ma asteptam la mai mult, la mai multa suferinta, la mai mult chin. Dar frica de necunoscut e mai usor de suportat decat frica de prea mult cunoscut. Cand stii ca ceea ce urmeaza e un viitor sumbru, preferi sa nu il fi stiut niciodata. Dar cand stii ca iesi doar tu in dezavantaj, e mai usor. Plangi dar stii ca o sa treaca. Stii ca, chiar daca nu trece, nimeni nu o sa afle. Si aici o sa ma interpretezi gresit pentru ca habar nu ai la ce ma refer... 
Sunt deprimata si totusi nu pot sa arat asta. Acum nu mai am nici o lacrima pentru nimeni. Am secat. Doar zambete mai false ca niciodata si tipete prin care sa imi fac auzita durerea. Doar atat... Uneori ma gandesc daca a meritat si raspunsul imi vine imediat in minte: da, a meritat. A meritat pana la ultimul minut, a meritat tot. Am incercat sa ma fac fericita si sa te fac si pe tine la fel. Poate am reusit, intr-o mai mare sau mai mica masura, cu tine. Dar cel putin am incercat si, pentru mine, am reusit. 
Cum zicea o persoana draga: intr-o relatie intotdeauna unul ofera, iar celalalt primeste. Nu vreau sa par aroganta sau in alt fel. Dar pur si simplu SIMT ca ma incadrez in grupa celor care au oferit. Pentru prima data, am oferit. Nu am mai cerut nimic. Sau poate am cerut, dar nu la cotele la care ceream altadata. [^^]
Stiu ca pana si cuvantul ,,a simti" iti este necunoscut. Tu nu simti. Tu te bazezi pe simpla si banala ratiune. Nu simti, gandesti. Gandesti ca, daca au fost cateva luni dragute, in care totul a fost ok si soarele a stat deasupra noastra, iubesti. Gandesti ca, daca eu sunt aici, iar ea nu mai e, inseamna ca sunt mai buna decat ea, nu ca m-ai ales pe mine ca sa uiti de ea. Sau poate ca da, poate sunt eu pur si simplu paranoica. Poate nu mai dai doi bani. Dar e destul de evident. 
Sunt trista si nu pot sa arat asta. O sa crezi ca imi merge asa de bine, ca am tot ce imi doresc, ca te-am uitat in 12 ore, ca totul a fost din vina mea, ca zambesc doar pentru ca nu am tinut la tine. 
Un singur regret am: ca nu m-ai cunoscut inainte. Sa ma vezi pe mine cea egoista, cea care cere tot, care nu suporta nici un defect, care se asteapta doar la veselie si care nu poate suporta minciuna, tipetele, legile si ceea ce impun altii. Da... tu nu m-ai vazut asa. Tu nu apreciezi. Eu, in schimb, te-am apreciat. 


Azi am hotarat! Fac curat in viata mea. Imi sterg biblioteca, imi aranjez cartile, stelele, dorintele, sperantele, visele. Apoi o sa invat putin. Simt nevoia sa invat putin. O sa invat cum sa uit. Si, inainte sa cad franta de oboseala, o sa incerc sa fac un lucru care, cred, imi va fi pentru prima data foarte greu: sa socializez. O ora, doua, trei, o sa ies afara sa socializez cu o persoana care sa imi ridice moralul. 
Imi fac curatenie in viata. Da. Asa se zice acum. Sunt asa de ipocrita... Si eu fug, nu doar tu. Si eu ma arunc in neant. Imi e frica si ma ascund. Dar ce poate fi atat de rau? E o nimica toata. Doar fug. La dracu'. Fug. A venit randul meu. 
Si o sa tipi la mine, ca vreau sa ma dau in spectacol, ca nu sunt deloc diplomata, ca nu ma intelegi si alte treburi. Dar mai presus de toate, e blogul asta. Aici, daca stii sa citesti printre randuri, ma poti gasi pe mine si parerile mele. De asta este aici, ca sa pot sa tip in liniste la oricine. Si, spre marea mea bucurie, nu are nimeni nici un drept asupra lui. 


Azi e 6 mai 2011.

Eram singurii.

28.02.2011
Eram singurii care se puteau certa intr-o noapte si care se puteau impaca tot atunci. 
Eram singurii care ne puteam oferi tot timpul din lume unul altuia.
Eram singurii care puteau sta in fiecare seara calda de vara pe cimentul racoros fara sa ne goneasca tantarii.
Eram singurii care in 6 luni nu au avut decat o cearta. 

Eram singurii...
Acum suntem singuri. 
Tu fara mine si eu fara tine. 
Nu mai stiu cum e sa fii singur. Ma sperie atat de tare totul.... Nu o sa pot sa fac fata tuturor singura. Am nevoie de cineva care sa imi zica ,,Gata. ****, gata! O sa fie bine. E vina mea." sau ,,Haide Andreea! Nu mai face asa. Plangi degeaba! Ce Dumnezeu?". Acum ce o sa fac?
Nu o sa mai am dreptul sa fiu geloasa sau sa fiu paranoica in ceea ce te priveste. O sa trebuiasca sa ma abtin. sa tac. 
Nu mai am cui sa zic in microfon: ,,Vorbeste. Vorbeste. Chitaie" sau ,,Crr. Nu. Prr" Gata cu alinturile. Acum sunt copil mare. Sunt domnisoara. 
Copil mare, capabil, independent... Asta zice toata lumea.
Si au dreptate. Nu sunt legata de tine. O sa supravietuiesc. 
Ma gandesc, acum, ca am mai mult timp la dispozitie, pot sa ma pun in imi perfectionez engleza si sa invat japoneza cum trebuie, sa imi fac mai multe teme sau sa, nu stiu. Sa scriu mai mult poate? Da. Poate ca nu o sa mai fiu oarba. 
Zambet. Zambet. Zambet. Zambet. De ce e o lacrima pe obraz? [De amintiri.] Zambeste incapabil-o. Zambeste! Nu mai plange. Fitse. Fitse. Esti o proasta! Nu mai plange. 


Azi e 6 mai 2011.

NonSentimente

Am ochii rosii de alcool si gura uscata de fum. Am un dor nebun, a carui inima bate mai repede ca ieri, mai repede ca dimineata, mai incet decat maine, care sta rastingnit pe o cruce a propriei dureri. Da ma simt rau. Da ma simt ca si cum limba mea a murit si nu ma mai poate ajuta sa scot sunete. Buzele se misca intr-un ritm rapid, sacadat, dar fara a scoate macar o soapta. Sunt satule sa isi strige dorul, dorinta, foamea. Buzele mele doresc altele aproape, pielea calda vrea o alta bucata fina langa ea. E satula de materialul fin al hainelor, de zambetul acru al amintirilor recente. Si aud ,,Mi-ar placea sa fiu ca voi" si ma gandesc: da... Si mie mi-ar placea sa nu mai cer atatea. Oare cer mult? Oare ofer prea putin? Oare...

Stiu si eu...

Ceea ce astept, persoana pe care o astept, intarzie sa apara. Intarzie, iar eu ii gasesc scuza pentru fiecare minut care se scurge incet. Imi port in spate propria cruce, asa cum toti ceilalti o fac. Doar ca a mea e mai grea acum, e mai grea si mai impunatoare. A mea e plina de durere. Imi port crucea in drumul meu infinit. Astept sa ajung undeva, dar nu ajung. Stiu ca vreau sa ajung undeva, doar ca acel undeva injtarzie, si el, sa apara. 

Incerc sa gasesc o explicatie stiintifica dar nu. Nu merge. Crucea atarna mai grea acum, semnalandu-mi inca o greseala. Nu mai am credinta. Credinta, nu in Dumnezeu, ci in iubire. Iubirea? Doar un sentiment de atasare. Sau poate nu. Caut raspunsuri dar, fiecare raspuns gasit imi ridica alta intrebare. 

Sunt doar un semn de intrebare. O vesnica pasare calatoare.

Poza Poza

Uite ce chestie geniala am gasit aici: http://addictcenter.tumblr.com/

Cauta si tu chestii geniale! :)

Dragostea in vremea holerei

Aceasta carte este recomandata romanticilor incurabili, celor care cred in iubire la prima vedere, celor care nu merg pe principiul ,,Ochii care nu se vad se uita”.

Dragostea in vremea Holerei scrisa de Gabriel Garcia Marquez este o carte simpla, care demonstreaza ca nici macar inaintarea in varsta nu afecteaza iubirea adolescentina. Desi, intr-adevar, acest lucru nu e neaparat valabil pentru ambii indragostiti.

O literatura care uimeste, seduce si sensibilizeaza cititorul. O carte despre viata, moarte si, cel mai important, despre dragoste.

Protagonistii, Florentino Ariza si Femina Daza, dupa o adolescenta traita impreuna doar in scrisori si ganduri, sufera o despartire dramatica in care, Femina il reneaga cu cuvinte simple pe indragostitul  care este distrus de indeferenta tinerei.

La scurt timp dupa aceasta, Femina se casatoreste cu un doctor tanar si chipes care este cucerit de frumusetea fetei, desi sentimental nu este reciproc, aceasta casatorindu-se cu el doar pentru a-si face tatal fericit. Tatal fetei se arata foarte entuziast, gandindu-se la fermecatorul doctor ca fiind ginerele sau, dupa ce a simtit teama de a-si vedea fiica indragostita de un sarman baiat care nu ii putea oferi un trai decent.

Amintirile dau navala in mintea Feminei abia atunci cand sotul ei moare, iar dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile, Florentino Ariza apare la inmormantarea doctorului pentru a-si recunoaste inca odata dragostea inca vie. Care sunt urmarile si cum reactioneaza Femina, te invit sa afli singur.

‘’Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul.’’

Din partea celor fara de Nume

Sta singur, melancolic, la o masa. Bea dintr-o sticla de bere si fumeaza linistit dintr-o tigara. Nu se mai uita in jur. Nu il mai intereseaza de restul. I-a frant inima. De ce? A incercat sa fie dragut, sa ii faca pe plac, sa nu o faca sa sufere, sa o iubeasca. A iubit-o. O iubeste. Dar a trecut prea mult timp. I-a fost alaturi atat de mult timp, iar acum nici macar nu se mai saluta. E suparata pe el. Acum e cu un altul. Un anonim, un om banal.El nu pare sa o iubeasca, pare ca a mai fost cu altele ca ea. Nu pare sa se mandreasca cu ea. 

El asa facea. Era cel mai fericit cand se tineau de mana pe strada, cand radeau impreuna. cand se refugiau in asternuturile verzi, cand fugeau sub patura calda dupa imbratisari si mangaieri. Intrau pe usa sarutandu-se cu pasiune, ea mergea cu spatele, el inchide usa in urma lor in timp ce ea ii da hanoracul gri jos, el se apropie infrigurat de ea si o imbratisare si ea il atrage si mai mult cand sa desprinde din imbratisarea lui calda. Face doi pasi in spate cu un zambet de felina pe buze, iar el o prinde dintr-un pas grabit ranjind victorios. Isi continua drumul plin de sarutari pana la usa dintre hol si sufragerie pe care uita de fiecare data sa o deschida ca sa poata trece, iar ea, brusc trezita din visare geme usor. Deschide usa si inainteaza cu spatele spre canapea, fie ea intinsa, fie nu. Hainele zboara de pe ei repede, iar patura le inlocuieste imediat. 

Dar acum ea nu mai e. Pentru ce sa mai viseze? Pentru ce sa isi mai fara rau? Lui i se parea frumoasa. I se parea fermecatoare mai ales atunci cand zambea. L-a invatat sa zambeasca, sa se confeseze, sa planga, sa zboare; l-a invatat ca dragostea e compusa si din certuri, din momente penibile, de mistouri deranjante. 

Mai trage un fum adanc in piept si se gandeste in continuare la ea. Cand simte intepaturi in ochi renunta si incearca sa priveasca in jur. 

Tigara s-a fumat singura intre timp. In incapere nu mai sunt aceleasi persoane, iar in fata are o alta bere rece. Nu isi aduce aminte sa o fi comandat. Atunci priveste cu mai multa atentie in jur. 

Acolo, la cateva mese departare, sta o Ea care il priveste insistent. Ochii negri, mari, scanteietori, tenul masliniu, lucios, lipsit de machiaj, parul negru care ii cade usor pe umeri in valuri agitate, miscarile sigure.

Ii face semn de ,,Vin-o aici!", iar el, inainte sa realizeze ce face, se afla in miscare spre masa ei cu berea in mana si tigara in cealalta. 

E colorata gentil de haine si invelita usor in mirosul parfumului ieftin pe care il poarta. O observa mai atent si vede ca, desi tenul e curaj, lipsit de fond de ten, pe ochi i-a cazut un machiaj plin de curaj si un ruj rosu. Dar asta e tot.

,,Buna. Eu sunt Stefan." 

Eu nu am nume, nu trebuie sa imi stii numarul sau adresa, nu trebuie sa ma iubesti. Daca te deranjez, poti simplu sa te ridici desi as putea fi fata cu care nu ai cum sa o sfarsesti decat in pat sau un inger izgonit din cer.

Si au inceput sa poarte o discutie banala despre ce face fiecare, despre ce le place. Dar nu a durat prea mult. Au luat un taxi si s-au grabit spre casa tinandu-se de mana ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. 

S-a refugiat si cu ea printre asternuturi, doar ca acum fara graba dar cu emotii si nerabdare bine stapanite.

In timp ce ea ramane pierduta printre cearceafuri si vise, el se ridica si pe pune la biroul lui vechi. Ia primul pix si incearca sa scrie ceva. Nu. Nu ii iese. Imaginatia lui a zburat peste mari si tari. Ofteaza suparat si isi sprijina capul in palma: nu a mai scris de atat de mult timp. 

Simte caldura Ei langa el si tresare. Ea nu ii da atentie si citeste repede propozitiile asternute pe foaie. 

Chicoteste si spune:

Ai incercat sa te minti. Asa faci de fiecare data? Fii sincer cu tine macar atunci cand scrii. Daca cineva te acuza poti sa folosesti fictiunea in avantajul tau, daca cineva spune ca nu ai imaginatie spui ca e ceva real. Doar nu te minti pe tine. Nu atunci cand scrii. Atunci incearca sa ii minti pe toti ceilalti, si atat. 

Se uita buimacit la ea si nu spune nimic. 

Scrie-mi o poezie. Oricat de greu o sa iti fie, o sa reusesti. Ai mana obisnuita cu condeiul si gandul obisnuit cu fantezia.

,,Dar eu nu scriu poezii"

Nu exista. Oricine poate scrie ce vrea, atat timp cat isi da silinta. 

Simte ultima replica ca fiind o lovitura dupa ceafa. El intotdeauna a putut face ce a vrut cand s-a chinuit. De ce nu ar putea si de data asta?

Ea se strecoara din nou in pat, iar el ramane obosit la birou. Se chinuie putin, apoi incepe sa scrie. Poezie. Primul vers a fost un chin, dar dupa aceea, totul a venit de la sine. A scris aporpae o pagina de versuri apoi s-a oprit. Doar atunci cand pixul a atins lemnul rece al biroului a simtit oboseala care il cuprinsese. S-a strecurat langa necunoscuta aceea frumoasa si a cazut intr-un somn adanc si odihnitor, linistit. 

Cand s-a trezit soarele deja ii mangaia fata. S-a ridicat incet, cautand din priviri frumoasa aceea plina de mister. Se trezise hotarat sa o faca sa vorbeasca, sa o faca sa fie numai a lui. 

Dar nu era acolo. S-a dus in bucatarie unde a gasit doua cani de cafea: una goala cu urme de ruj rosu, si una plina cu cafea calduta. Mirosul ei se simtea inca acolo. S-a dus buimac la birou, dezamagit si suparat pe el insusi ca adormise. Isi trece mana prin parul negru si se uita la ce scrisese cu o seara inainte. Un scris frumos, ordonat, acopera un colt gol inainte gol al paginii. 

Frumos... Eu nu am nume. Dar tu ai unul si trebuie sa il faci cunoscut.

Convorbire

Am vorbit prea mult in ultimele 10 minute tipand vlaguita in telefon la Sabina:

,,Si am simtit acolo mana aia calda si am simtit ca e acolo pentru mine si ca ma iubeste, ca sta bine acolo. Si l-am pupat pe primul obraz si mi-am tinut respiratia sa nu cumva sa gresesc tinta, si cred ca dupa primul obraz am lesinat, am ramas in picioare dar am lesinat, nu imi mai aduc aminte cum a fost. Azi era mai frumos, era mai dulce, parea al meu, il voiam doar al meu. Imi aduc aminte doar cum m-am indepartat repede de el cu lacrimile acolo, la vedere. Le-am inghitit repede si am zambit. I-am facut semn unuia si el i-a facut semn celuilalt si am plecat repede. Ma durea cam tare, dupa ce in ultimele doua zile m-am simtit doar amortita. Parca sufletul meu intrase la recuperari. Si stii, el ar zice ca o dau in poezii, dar asa ma simt de ciudat si de goala. Si de ce il iubesc?..." 

Andreea nu te mai incapatana. Maine du-te cu el. 

,,O sa vrea sa ne impacam si o sa ma ia in brate cum stie doar el sa ma ia si o sa incep sa plang, si el o sa ma tina in brate si o sa imi zica ca tot eu fac pe reaua si tot eu plang in timp ca ma mangaie incet pe cap si ma tine in brate. Si la inceput o sa fie momentul ala penibil cand o sa ne vedem si eu o sa fiu super super incantata ca il vad si nu stiu daca o sa reusesc sa imi ascund zambetul, si nu o sa stim ce sa zicem si o sa fim gen Si trebuie sa vorbim? Chiar trebuie? Si ce sa zic?! Si eu o sa ma blochez si o sa fiu gen WTF?!"

Nu vorbesc cu Andreea pe care o stiu eu. Te-ai inmuiat. Ce incerci sa te convingi acum singura? Ca o sa te duci sau ca nu o sa te duci?
Pentru ca stiu ca la tine gasesc intotdeauna raspuns! 


Later Update: 

Imi vine sa ma dau cu capu' de pereeeeeeeeeeeti! 

Stii ca nu rezolvi nimic. Mintea la cap oricum nu iti vine.

Her invisible Life.

Colindam linistita pe YouTube si, brusc, am dat peste un cont vechi al unei... cunostiinte. De fiecare data cand l-am gasit ma uitam la el si ma gandeam cat ma supara pe mine fiinta asta, cat ma face sa plang si sa ma indoiesc de persoane care nu mi-au dat motiv sa ma ingrijorez. Da. Exact. Si am dat click pe primul video. L-am privit cu ura, cu dispret, gandindu-ma ,,Face pe mironosita.". Apoi al doilea, al treilea... 

 Am inceput sa privesc cu alti ochi totul. Poate ca nu face pe mironosita. Poate chiar iubeste si poate ca ea chiar merita. Poate spera si doreste la fel de mult ca mine sau poate, faptul ca a asteptat atat, o face sa isi doreasca mai mult ca mine. 

Pentru ca fiinta aceea geloasa din mine a adormit pentru moment, iar cea plina de mila te-a vazut. Poate ai noroc. Poate ca nu trebuia sa fiu eu in peisaj sau poate ca am aparut ca sa iti fac tie o intrare mai triumfala. Poate am fost rea, chiar daca tu ai fost si mai si. Poate ca te-am facut sa suferi la fel cum m-ai facut la mine.  

Nu sunt sigura de nimic. Dar poate ca asa ar trebui sa fac. Sau... 

Of... Ma simt rau. Imi e rau pentru ca stiu ca si tie isi e rau, si imi e rau pentru ca sunt slaba si o sa pierd din cauza ta. Mai devreme sau mai tarziu... 

Esti rea. Astepta-ti randul. Ipocrita. Esti ipocrita. Si eu iubesc, si eu doresc doar ca eu am. Tu ai avut si ai pierdut. Eu am reusit sa imi incalc o groaza de principii. Poate si tu, dar te-ai poticnit la unul. Poate nu sunt eu de vina. Adica, sigur nu sunt ca ai reusit sa pierzi. Nu stiu. Nu stiu ce sa fac. Daca nu ai fi ipocrita as vorbi cu tine. Dar esti de o ipocrizenie nemaipomenita. Si cand zic nemaipomenita nu exagerez. Exact despre asta e vorba. O ipocrizenie care tinde sa treaca de nesimtire. Ce e ala bun-simt? Tu ai uitat? Dar ai stiut? 

Nu ma consider superioara tie, nu. Nici gand. Nici macar pe aproape. Doar mai slaba. Eu nu mai judec dupa fizic decat cand nu mai am de ce sa ma iau. Sunt slaba pentru ca te las, pentru ca nu iti fac nimic, si pentru ca renunt la prea multe ca sa fie adevarat. Imi pare rau. 

Esti fraiera. Dar eu te intrec.

Stii sa lupti. Dar eu stiu sa ma rog. 

Stii sa lingusesti. Dar eu stiu sa obtin prin sinceritate. 

Haide. Iarta-mi egoismul. Acum iubesc. Si iubeste. Nu oblig. Doar iubeste. Nu inteleg de ce. Nu am nimic special. Dar iubeste. 

Problema ta care e? Eu am recunoscut-o pe a mea.

Despartire

Fratilor va spun cinstit.... Orasul m-a nenorocit... 

Video gasit la Roxana

Indragostita.

Zboara. Zboara printre guri de alcool si fumul de tigare. Zboara printre saruturi dulci si vorbe de alint, mangaieri calde si imbratisari pasionale. 
Se simte bine. Danseaza. Danseaza printre versuri pe care i le canta inima, printre note dictate de iubirea care ii zvacneste in vene. 
,,Chiar crezi ca m-am schimbat?"
Nu. Dar asa credeam. Pareai alta persoana. 
,,Dar nu sunt" 

Nu. 
Si zboara si danseaza iar. Pluteste si se impidica printre blituri enervante ale aparatului foto. 
,,Ciocolata calda sau bere?" 
Ce zici ce ceva dulce de la Pink?
Si tace. Se retrage intr-o imbratisare calda, langa o inima frenetica, aproape de un chil perfect, de o voce dragalasa, de niste ochi inocenti, de niste maini aspre si reci. 
Se gandeste ca nu o sa fie intotdeauna asa, ca o sa fie dati cand nu o sa aiba cu cine sa stea acolo, ca, dintre o bere si o ciocoata calda va alege o bere amara, ca va prefera sa fuga  printre guri mari de acid. Dar acum se bucura de ce are, si ar da orice sa nu se termine. Sa se opreasca timpul in acea imbratisare vesnica. 
O mangaie incet pe fata, apoi pe gat, isi lipeste incet buzele de ale ei si ii sopteste un ,,Te iubesc" simplu si ea il simte acolo, mai aproape ca niciodata. 
Isi aduce aminte de seara aia, din vara ai in care, in incercarea de a spune ,,te iubesc" a inceput sa comenteze inflacarata despre un bec... Si a trecut jumatate de ora in care el se uita amuzat la ea, in timp ce stateau amandoi pe o bancuta blestemata. A incercat sa se relaxeze in drumul scurt spre casa. Inca se chinuia. Apoi el, probabil disperat, sau atins de chinul ei ii spune ,,Uite, vrei sa spun eu asta primul? Te iubesc. Noapte buna." si o pupa, se intoarce si pleaca. O lasa acolo,dezamagita, scarbita de lasitatea ei, de lipsa-i de curaj. Nici macar nu a avut puterea sa ii raspunda cu un simplu ,,si eu.". Are lacrimi in ochii si zambetul pe buze. 
Asa se simte si acum. Ar plange de fericire. Dar lacrimile i-ar fi intelese gresit. Si tot ce face este sa zboare si sa danseze. 

Nesigura.

Nu se simte bine. E ametita si simte ca totul se deruleaza in fata ochilor ei, dar ea e doar un spectator... Nu se simte bine. De obicei asta o face sa se simta putin euforica, de data asta simte doar greata care o stapaneste. Ii tremura mainile sau e doar paranoica. Se simte snigura, sau chiar este. 

Nu stie ce e cu ea. S-a plimbat azi. A savurat soarele care ii mangaia usor fata, parul, mainile. Ii place sa se plimbe. Doar uneori, rar, reuseste sa faca asta. Dar si-a propus sa isi petreaca mai mult timp in miscare. Ii place asta, si o sa o fac, chiar daca trebuie sa stea singura. Asa e ea, incapatananta. 

Are un inceput de primavara ingrozitor. De obicei avea, de 1 Martie, o zi foarte frumoasa, plina de zambete si martisoare. Acum a avut parte de certuri si un test la mate si sperante desarte si insomnie si tot ce vrei... 

Ii e frica ca o sa fie toata primavara asa. 

Desi nu e superstitioasa, si-a ales o baba. Pe 6. Spera sa fie frumos afara, sa aiba tot soarele pe care nu l-a avut in iarna, sa se invarta printre razele de soare si sa le poata zambi. 

Cum ii place ei sa isi zica ,,Be happy!" sau ,,Smile!" sau ,,Shit happens" dar ultima nu e tocmai potrivita pentru contextul nostru. 

Iar sta in fata calculatorului si, in timp ce isi cauta adidasi pe net, mai scrie cate putin, cate un rand, cate o propozitie. Melodiile celor de la Taxi nu ii mai ridica moralul... I se pare incredibil dar ce mai conteaza? 

,,Dragostea e simpla, dar noi cand ne iubim, o complicam" 

Ii bubuie in boxe si le inchide. 

Se simte o pacoste. Ea, da, are prostul obicei de a strica si de a complica totul din cauza principiilor ei stupide. E incapatanata pana la cer si inapoi si, pana nu isi rezolva problemele astfel incat rezultatul sa fie [nu neaprat in favoarea ei] pe placul ei, asa cum l-a gandit la inceput, nu se lasa.

Dimineata

Ia o gura sanatoasa din acel ceai amar, fierbinte si continue sa danseze prin camera. 

Uh! Se simte atat de bine! Ceaiul, dimineata, intotdeauna ii ridica moralul. Il ridica pana cand se loveste de peretii camerei si se inconjoara in buna-dispozitie. 
A avut o noapte ingrozitoare. A pus capul pe perna si a adormit aproape instantaneu. Era obosita si fizic si psihic. A adormit plangand. Dupa 3 ore s-a trezit transpirata si tremurand. Iar a avut un cosmar terifiant. Il uita aproape instantaneu dar inca simte socul. Intinde mana dupa telefon si se uita la ceas. 3:47. Ofteaza. Citeste sms-ul care palpaia de aproape 5 ore pe ecran si incearca sa inchida din nou ochii? Acum gandurile ii zboara unele peste altele, o fac sa fie confuza si derutata. 
Auch! sopteste. Si, ca sa nu isi recunoasca ca de fapt, inima e cea care se sfasie incet si o face sa sufere, a continuat: Imi e foame... Stomacul meu... 
E adevarat ca nu a prea mancat zilele care au trecut dar acum s-a obisnuit. S-a intors pe o parte si a inchis ochii. Cateva lacrimi i-au alunecat pe fata, dar s-a facut ca nu sunt acolo, asa ca nu a dus mana sa le stearga. Asa face de fiecare data: daca sterge lacrimile, sunt observate, daca nu le sterge, exista posibilitatea sa se observe, sau nu.  
Ofteaza incet si se lasa purtata intr-o stare ciudata de veghe care nu o face sa se deconecteze de gandurile ei, dar care o lasa sa se odihneasca putin. 

Se trezeste cu 3 sferturi de ora inainte sa sune ceasul, plictisita.
Isi pune de ceai repede si cauta o ciocolata. Se spala pe dinti se piaptana, apoi danseaza prin casa in lenjerie. Are o cana de ceai fierbinte in mana, amar, si asculta melodii vesele. A gasit o melodie care o face sa plang, e prea potrivita, asa ca o schimba repede. 
Ritmul vioi ii intra in sange si incepe sa cante peste melodia din boxe. Stie ce melodii sa asculte ca sa uite de ce o  preocupa. 
,,Dau muzica mai tare sa nu-mi aud gandurile goale!" 
O picatura de ceai ii scapa dintre buze si se scurge incey pe barbie, pe gat, pe piept. Zambeste. Cat de mult i-ar placea sa aiba gust de ceai neindulcit. Sa miroasa a plante delicioase. Intr-un final o sterge cu mana si se intristeaza. Ar vrea sa scrie dar ii e frica ca o sa planga. Incearca totusi, in timp ce fredoneaza o melodie care se vrea vesela. 
,,Iubesc! Vara asta e o ciocolata!" 
Asta nu ii place. E iarna afara. Asa se scuza ea. 
Arunca o privire peste ceas si se hotaraste sa mai scrie. O sa intarzie la scoala daca nu inceteaza. 

Draga Calculatorule,

Asta nu e o scrisoare in care te intreb de sanatate... Adica, daca vrei, pot sa te intreb de cum o mai duci, dar sincera sa fiu, sper ca o sa zici ca te-ai subrezit de tot, ca procesorul tau e varza, ca placa video e prea fierbinte si aproape s-a topit, ca sursa ti-a spus ca daca o mai tratezi ca pe un cal de cursa lunga se arde etc. Asa ca nu te intreb decat dupa ce iti explic ce am cu tine.

Sunt eu. Probabil te-ai obisnuit cu mine. Nu imi datorezi nimic, dar totusi imi faci pe plac si functionezi cand iti mangai tastatura cu degete neindemanatice. Te-ai obisnuit cu mine probabil, probabil esti putin gelos pentru atentia pe care mi-o ofera proprietaru-ti. Dar si eu am acelasi sentiment. 

La inceput treburile stateau altfel. 

La inceput imi facea placere sa zambesc cu ochii in monitorul tau si, in timp ce urmaream cursorul, ochii se indreptau incet spre chipul luminat al lui. Il priveam pe furis in timp ce imi vorbea infocat despre orice. Mi-a povestit cate in luna si in stele, iar faptul ca tu ai fost acolo sa asculti ma face acum sa simt ca esti partas la dragostea noastra. Nu mai e loc si pentru tine, cel putin, nu in ochii mei. Atunci erai doar tu, un aparat care bazaia incet si continuu. Iti cantai dragostea. 

Apoi am inceput sa devin plictisita pentru ca el nu mai vorbea. Imaginile pe care le derulai neincetat in ochii lui il fascinau. Nu mai vorbea cu mine, iar eu incercam sa inteleg ce face, in speranta ca nu o sa mor de plictiseala. Imi soptea totusi, din cand in cand, cate ceva, destul de des de altfel, dar eu exagerez putin. Erai fericit, nu?! Dozele prea mari pe care le luai din el ti-au venit de hac: te-ai sufocat si ai murit. A durat ceva timp pana cand ti-ai revenit, si atunci nici macar nu ti-ai revenit complet. 

Carcasa ta frumoasa a disparut, odata cu ea si placa audio. M-am bucurat pentru ca iti era rau, dar bucuria mea a ramas neimpartasita de frica urmarilor. Acum ii dau glas. 

A urmat o perioada fericita.... adica, pentru mine, a fost mai fericita. Pentru el nu prea. 

Ti-ai revenit si, odata cu revenirea ta in forta, am revenit si eu cu sperante mai mari ca niciodata. Sperantele mele, in schimb, s-au stins dupa cateva zile. Acum nu te mai suport. Stau in fata monitorului tau mai mult decat in fata monitorului meu, iar el sta in fata ta si probabil iti vorbeste mai mult decat imi vorbeste mie. 

Haide... Esti dragut sa te arzi, sa mori, sa te stingi, sa ce vrei tu pentru mine? Odata? 

M-am saturat ca tu sa ai parte de toata atentia, iar eu de firimituri... Haide.... mori. 

Deci... Cum ziceai ca te simti?

Cu drag,

un Pixel

Ilustra batranete...

Cum o fi sa stai intre 4 pereti reci, cu o soba calda langa tine si o pisica care plange de foame. Dar tu nu stii ca pisica plange. Anii si-au pus amprenta peste toate simturile tale: vaz, auz, miros. Orice. Mobilierul simplu si acoperit de praf, aerul inchis, ciobul de oglinda de pe pat, cana acoperita de grasime si peretii acoperiti de poze alb-negru tradeaza varsta locului, varsta locatarului.
Inchid ochii si incerc sa imi imaginez locul asta cu un strop de viata in el. Cu un strop de viata tanara in el. Cana a disparut, pe rafturi nu mai sunt lingurile si farfuriile acoperite de praf, patul nu are la cap, frumos asezate, pernele si paturile, geamul deschis si perdeaua fluturand in adierea vantului. Asa arata. Pozele sunt acolo, tot pe perete, dar cand sunt privite nu aduc lacrimi si zambete pe fata celui care le priveste, ci doar zambete. Pisica aceea cafenie a ramas la fel: agitata, razgaiata. Se plimba de ici pana colo. A disparut aerul apasator. Acum mirosul florilor de cires dainuieste in camera si pare ca nu o sa dispara niciodata. Dar dispare. Dispare cand revin in prezent. 
Ma uit la tine. La tine care care stai in pat si privesti spre ciobul de oglinda. Iti freci mainile si spui ca iti e frig, ca si cum noi nu am fi acolo, ca si cum noi nu te-am auzi. Ca sa nu para ca te lasi cuprinsa de amintiri prea mult, te intinzi spre baiatul de langa pat: Uite, uite am mainile reci. Imi e frig. Toata ziua numai asa fac din maini incercand sa le incalzesc. spui in timp ce gesticutezi si arati cum incerci tu sa iti faci sangele sa circule mai bine. Dar si tu stii ca nu e frig in camera. Batranelea iti face inima lenesa, iar sangele e prea indragostit de inima ca sa ii impuna un ritm alert. El doar face cum spune ea. Actioneaza sub porunca ei. 
Ciobul de oglinda ramane pe loc, pe picioarele tale. Tu incerci sa spui ceva dar nu intelegem ce. Nepotu-tu imi face cu ochiul. Il cunosc prea bine: nu il afecteaza sau macar influenteaza cu nimic ce e aici. Sunt nelinistita. Ar trebui sa vorbesc cu ,,dumneavoastra" dar nu pot. Nu am vrut sa vin aici tocmai pentru ca batranetea ma face sa ma simt bolnava, ma face sa ma simt inutile, proasta. 
Aerul apasator nu imi mai intra in plamani, pisica nu mai toarce in mainile mele. Suntem brusc amandoua imbatranite de atmosfera. Daca atmosfera ne impune sa fim bolneva, noi suntem. 
Stau pe marginea patului, desi nu imi doresc sa stau. As vrea sa stau in cel mai indepartat colt al camerei. sub masa sau dupa soba. As vrea sa stau intr-un loc prin care timpul nu a trecut. Dar nu pot.