Siiiiiii m-am mutat. Incet incet sper sa resusesc sa transfer mare parte din postari pe celalalt blog. Deci, oricum, ma gasisti pe: http://zgariimuscsiurlu.wordpress.com/

Sufletul celor trei trandafiri morti

Trei trandafiri rosii, uscati, simbolizand trei iubiri care s-au consumat, stau agatati, cu floarea odata mare, rosie, in jos, de un dulap oarecare. Acum sunt morti si, la fiecare atingere, parca le poti simti frunzele care tipa, inspaimantate ca din moment in moment se vor rupe de tulpina care odata le tinea in viata. 
As spune ca sunt tristi dar nu sunt sigura. As putea spune ca ultimul firicel din viata lor s-a dus treptat, odata cu fiecare iubire consumata. Dar, in ochii mei de copil, ei inca par vii. Intr-un mod inexplicabil, ceva imi zice ca inca sunt vii, ca ei inca asteapta. Poate ca spera sa imi intorc privirea la una din acele iubiri consumate intr-un mod ireversibil. Poate daca o sa fac asta, unul dintre ei s-ar face iar rosu, iar frunzele nu i-ar mai tipa de durere la fiecare atingere, ci ar fosni de fericire. 
Fiecare din ei simbolizeaza o parte importanta a vietii mele. Fiecare din ei mi-a influentat modul de a fi si fiecare m-a invatat cate ceva. 

Prima floare a venit la mine intr-un 8 martie. Eram intr-un loc nou, plin de persoane noi. Eram speriata si abia avem prieteni. Dar o iubire puerila inca ma lega de locul celalalt. Prima iubire probabil si cea mai semnificativa. Am invatat sa nu mint si sa nu cred chiar totul. Am invatat ca o prietenie, daca trebuie sa fie, o sa reziste in fata multor obstacole. Si am invatat ca daca o prietenie pare perfect potrivita, nu trebuie sa incerci sa o transformi intr-o iubire care nu poate sa iti aduca decat durere si care sa te mistuie cu un dor arzator pentru o persoana pe care nici macar nu esti sigur ca o cunosti cum e ea, ci cum vrea ea sa para.  Totusi, prietenia asta inca inseamna foarte mult pentru mine. Stiu ca intotdeauna am pe cine sa ma bazez, atunci cand toti ma pedepsesc, intorcandu-mi spatele. Pentru ca el nu ma judeca si ma accepta asa cum sunt. A fost prima iubire, si sunt sigura ca va fi aici pentru mine si cand ultima-mi iubire ma va face sa lacrimez in liniste, cand o sa ma simt cea mai singura, cand o sa simt ca nimeni nu ma intelege. M-a ascultat plangand fara sa poata face nimic. M-a ascultat tipand la el fara ca el sa aiba vreo vina. M-a auzit chicotind de fericire si oftand de dor. Floarea rosie are un loc de onoare, este incadrat de celelalte doua iubiri mistuite. 

A doua floare nici macar nu e primita. Intr-un gest disperat de a nu uita zilele bune, mi-am cumparat singura un cadou. Nu il pastrez pentru ca are o semnificatie speciala, pentru ca nu are. Il pastrez pentru ca imi aduce aminte de o perioada in care eram fericita, o perioada in care poate nu eram inteleasa pe deplin, dar eram iubita. O perioada lunga din care am ramas cu o groaza de amintiri, atat placute cat si neplacute. Atunci nimic nu mi se parea prea greu, nimic nu ma chinuia destul. Atunci inca ma simteam copil pe deplin. Poate si din cauza faptului ca la primul moment de maturitate pe care il afisam mi se reprosa ca nu mai sunt aceeasi. Deci poate ca am fost copil constransa fiind de imprejurimi. Dar odata consumata si aceasta iubire, probabil m-am maturizat brusc, recuperand. Nu stiu daca este, neaparat, un lucru bun. Atunci imi petreceam majoritatea timpului zambind si razand cu gura pana la urechi. Acum ma rezum la a plange incetisor si la a suferi mai mult ca niciodata. Poate nu sunt facuta sa fiu adult. E prea chinuitor pentru mine. Trebuie sa imi dau prea mult silinta. Nu sunt diplomata, nu sunt tare, nu pot sa ma abtin din plans daca cineva ma raneste, si nu pot sa iert cu atata usurinta ca altii. 

Ultima floare. Nu a fost un gest disperat. A fost un cadou, zic eu, facut din suflet. De atata entuziasm, la 10 minute dupa ce am iubit trandafirul ala l-am lipid repede langa ceilalti, de frica sa nu se spulbere si iubirea asta, si sa nu se clasifice printre cele mai importante. Suferinda fiind in urma celorlalte doua iubiri am spus ca nu o sa mai incerc sa iubesc. Am impus reguli care nu m-ar fi lasat niciodata sa ma apropii de el. Am sustinut lucruri care nu erau adevarate doar pentru a ma pazi. Dar a reusit sa vada prin ele, sa vada care e adevarul. M-a facut sa il iubesc si apoi l-am facut sa ma iubeasca. Apoi, Ceva a interveit si nu a mai fost la fel. Incet incet ne-am departat unul de altul, am fugit in directii diferite. Ne-am dat silinta, la inceput, sa chinuim relatia, sa tragem de ea, sa o fortam. Dar, bineinteles ca nu a functionat. Acum stiu ca o iubire nu se forteaza, nu poti sa tragi de ea pentru ca asa vrei tu. Chiar daca vreti amandoi exista posibilitatea sa nu se mai poata. S-a consumat si gata. 

Fiecare trandafir a avut un suflet care s-a stins incet, incet dar definitiv. 

Postari nefinalizate - part.3

03.12.2009
Picaturi de ploaie imi mangaie fata. Sunt picaturi reci si grele. Cerul plange in liniste.
Ma uit cu repros in priviri la cerul care isi stoarce lacrimile pe fata mea.
Nu trebie sa fii trist. Stii ca oricum o sa iti revii. Stii ca o sa incerc si o sa fac tot ce pot sa iti readuc soarele pe moaca.
Sunt ipocrita. De parca nu stiu ca e normal... ca e iarna si ca la noi ploua si nu ninge.

04.12.2009
Suntem inconjurati de noroi si ura. Si nu facem nimic sa schimbam asta. Ne complcem in situatia asta a noastra de doi bani si zambim zicand ,,E. Lasa ca trece" Dar nu facem nimic ca sa se schimbe asta.
Nu stim nimic. Nu stim nimic despre noi, despre sentimente. Nu stim de ce omul are nevoie de somn, nu stim de ce omul moare ,,de batranete". Dar zambim si zicem ,,lasa ca o sa aflam.". Dar noi nu ne chinuim. E posibil ca raspunsul sa fie prea simlu ca sa il gasim. Si in acelasi timp e posibil ca cineva sa nu vrea sa afle.
Stam si ne uitam in stanga-n dreapta, vedem necunoscutul si murdaria. Dar nu nu. Nu e O.K.
Vrem totul! Absolut totul! Dar nu oferim nimc.
Ma uit la mine: vreau o planeta ,,verde", carti sa citesc, bani pentru carti, persoane dragute in jurul meu... Si multe altele. Dar eu nu sunt draguta cu nimeni, eu sunt eu mica si sacaitoare. Stresul tuturor. Din cauza asta am renuntat la ideea ca o sa fiu vreodata inconjurata de oameni perfecti.
Vreau carti dar nu ma gandesc cat scandal fac ca eu nu vreau o carte oarecare... eu o vreau pe AIA.
Si chiar daca zambesc celor suparati si copiilor mici, si chiar daca dau maruntis babutei din piata, si chiar daca imi salut vecinii... Nu pot sa zic ca fac CEVA. Pentru ca astea sunt... nimicuri.

18.12.2009
Am si eu o prietena buna. Una mica bucata prietena tampita.
Si e incapatanata in draci. Dar imi place.
Imi place ca ea nu ma considera un om handicapat daca ii zic ca mi-e dor sau daca rad ca proasta. Ea vede partea buna si isi smulge parul din cap.
Nu stiu daca ii place sa ma asculte de fiecare data. Sunt sigura ca nu. Pentru ca [LA NAIBA!] sunt un copil insuportabil uneori si am momente cand imi e aproape imposibil sa fiu cuminte. Se supara pe mine dar ma iarta.
Si eu am momente in care ma simt ca naiba dar e OK.
Si acum e trista. E trista si arunca vorbe grele spre cei dragi si maine o sa regrete. Sau saptamana viitoare.

21.12.2009
Se vede ca sunt in vacanta asa'i?! Nu mai am ce sa scriu. Nu am inspiratie sau motivatie.
Nu mai am de cine sa ma leg si nici un moitv sa imi bag picioarele in scoala mea si toti ceilalti.
Acum stau si ma uit pe geam cum nu se intampla nimic, astept sa vina Apocalipsa sau macar 27 Decembrie.
Sunt un copil mic, tampit si nerabdator. Imi rod unghiile si ma gandesc ,,cum o sa fie". Daca o sa fie.
Zici ca sunt un copil radioactiv. Nu suport sa ma atingi sau sa tipi la mine, sa te crizezi in telefon [aviz amatorilor] sau sa imi strici serile perfecte.
Nu am ce face, visez si stau in pat de parca sunt bolnava de 30 de ani si acum tot ce pot sa fac este sa ma conformez. Ei bine... Nu stiu ce am si cand o sa imi treaca. Dar sunt nerabdatare sa se intample CEVA orice. Ceva care sa ma scoata din starea asta de cacat.

Postari nefinalizate - part. 2

20.11.2009
Imi place sa enervez oamenii. De fapt... e impropriu spus ,,imi place".
Nu o fac cu intentie dar o fac si sunt constienta. Si ei bine... nu incerc sa ma schimb. Stii... unele postari de pe blog [majoritatea] ascund copilul din mine. Nimeni nu stie cam cum sunt eu de obicei.
Uite. Ti-am zis ca am fost foarte fericita cand a fost cald zilele trecute, ca aveam impresia ca o sa imi pierd privirea in norii aceeia albastri, ca ma jucam cu razele de soare. Dar nu ti-am spus ca tipetele mele au calcat-o pe nervi pe Anna, ca zambetele au exasperat-o pe Alexandra, ca exclamatiile mele soptite au tampit-o pe Sabina. Nu ti-am spus ca aproape bocesc de ciuda, ca am vazut o cioara sinucigasa si ca ma sperie cainii. Nu stii ca am ochii caprui si parul saten [mult mai inchis la radacini], ca am parul cret si...


22.11.2009
Vreau sa stau in soare. Azi e soare afara. Vreau sa ies si sa ma las inundata de caldura lui. Vreau ca razele sa se joace pe chipul meu si sa imi intre in ochi. Vreau sa ma uit la soare fara nici o jena, sa il privesc...

22.11.2009
Ca de obicei merg pe acelasi drum care pare mai lung azi. Acum nu te-am mai vazut prin imprejurimi, nu mi-ai mai sarutat prieteneste obrazul cu buzele reci si nu ai mai facut glume ca sa para drumul mai scurt. De asta drumul in dimineata asta e infinit mai lung.
Oftez si, cu aceeasi melodie care urla in castile mele in fiecare dimineata imi continui drumul.
Speram din tot sufletul sa te vad in dimineata asta, sa iti spun ce simt. Azi aveam curaj. Statusem o noapte intreaga sa ma gandesc ce as putea spune. De fapt... stiam ce voiam sa spun... nu stiam cum.
Cand trecusem cu mult de locul unde se intersectau drumurile noastre de obicei, te-am simtit in spatele meu. Mi-ai luat o casca de pe ureche, m-ai pupat pe obraz si ai inceput sa imi soptesti la ureche cantecul pe care il ascultam. Era acelasi din fiecare dimineata.
Am tresarit bucuroasa si in acelasi timp mahnita. stiam ca acum curajul meu se risipise.
Am inceput sa stam la taclale si dupa fata pe care o aveai mi-am dat seama ca esti in urma cu somnul si in dimineata asta abia ai reusit sa deschizi ochii.
Esti ca un copil mic. Dormi mananci si tipi. Ca altceva...

27.11.2009

Uitate bine la ea. Priveste-o in ochi si citeste ceea ce se vede in ei. E ca o carte deschisa in fata ta. E in stare sa iti ofere orice dar tu... tu esti orb. Tu nu o vezi, tu nu tii la ea asa cum ea tine la tine. Tu nu poti sa te oferi cu desavarsire unei fete. Nu nu. Tu nu o iubesti doar pe ea. Tu le iubesti pe toate. Nu te poti abtine. Asa ai fost invatat de mic.
Tu nu ii poti spune doar ei ca o iubesti...

Postari nefinalizate - part. 1

16.03.2009
Oare tie iti pasa de ceilalti? Oare?

Zici ca nimanui nu ii pasa de tine, ca nimeni nu te iubeste, ca nimeni nu vrea sa te ajute.

Dar tu pe cine lasi sa se apropie de tine? Cui dai o sansa? Mie? Ai gresit! Eu nu te pot ajuta tot timpul!Nu am destula experiata si decat sa dau sfaturi care nu te ajuta cu nimic mai bine tac.

06.06.2009
E intuneric. Si ce daca? Pentru cei doi indragostiti nu conteaza. Nu conteaza ca e trecut de miezul noptii, nu conteaza ca sunt singuri in parc, nu conteaza nimic.

E prima lor intalnire. Nu sunt dispusi sa o termine fara un sarut. Stau pe o banca fara sa se priveasca. Vorbesc neincetat despre lucruri banale.

Ea e zgribulita. Tricoul ala vaporos de vara nu o ajuta deloc si nici nu opreste vantul sa ii sfasie pielea.

El sta relaxat pe banca si raspunde linistit la intrebarile fetei. Se apropie de ea, o ia in brate ca sa o apere de vantul taios si isi continua conversatia. Ii asculta fermecat vocea. E ca un clopotel. Ca zeci de clopotei.

Ea simte. Simte ca nu e ascultata cu atentie si ridica privirea din pieptul lui. Ridica privirea tematoare si realizeaza ca buzele lor sunt apropiate. Se uita unul la altul tacuti si iti apropie si mai mult fetele. Ea inchide ochii si il saruta, punandu-si o mana pe fata lui. El, umit, luat pe nepregatite se lasa sarutat...

29.09.2009
Acum era captivata de cartea aceea. O citea usor si intelega repede. Uitase de el si de restul lumii. Asa facea de fiecare data. Se lua cu o carte si uita ca mai exista lume in jurul ei, ca biblioteca se inchide la o anumita ora, ca are nevoie de mancare etc. Inchise cartea care avea un final atat de fericit incat nu ii venea sa creada ca pe coperta scria ,,Inspirat din fapte reale". Rasufla si zambeste. Frumoasa carte. Ridica capul si spre marea ei bucurie el nu mai era acolo. Se ridica si da sa plece. Parfumul lui persista in anumite locuri. Nu conteaza. Si totusi, asta ii aminteste de acea prima noapte pe care au petrecut-o impreuna. El a sunat la usa la o ora tarzie, ea a deschis curioasa si la vazut pe el. A zambit si a dat sa zica ceva dar buzele lor s-au lipit si intr-o clipa era lipita de peretele din dormitor. Suna pervers si violent, si totusi totul s-a intamplat atat de repede si atat de placut incat nu s-ar supara sa se mai intample odata. Zambeste cand isi da seama de ceea ce gandeste si parca ii pare rau ca s-a imbracat in negru. Ii pare rau si pentru acea ceasca de cafea trantita pe perete, sa nu mai vorbim de oglinda aia din hol. Nu credea ca totul ii va trece asa de repede. Si nu pentru ca nu ii pasa ci pentru ca, din contra, ii pasa prea mult. El cu siguranta nu ar fi vrut ca totul sa se desfasoare asa. Era gata sa ii respecte dorinta. Dar odata cu asta a mai facut o promisiune. Iubirea ei era pentru el. Doar pentru EL. Daca el nu o vrea, nu o va avea nimeni. Niciodata. Prefera sa ramana fata batrana decat sa isi ofere un dram din infinita ei dragoste altuia. Era convinsa ca ea a gresit undeva, cumva de s-a ajuns aici. Ajunge acasa, strange cioburile si incearca sa curete cafeaua de pe perete. Picaturile maronii s-au scurs atat de frumos pe vopseaua alba incat nu ii vine sa le curete. Lasa asa peretele acum umplut cu un model in ton cu mobila de bucatarie.

Dupa ce a privit-o fara sa spuna nimic o vreme a plecat cat de repede a putut de acolo. Stia...




[- sunt lucrari needitate (exceptand cateva greseli de scriere), de fapt, primele mele ,,Postari Nefinalizate". stilul asta e complet diferit de cum nu scriu acum. -]

Sentimente.

Reactii chimice. Ce sunt sentimentele, asta ai intrebat, nu? Asta m-a intrebat si el. Am tacut o secunda si m-am gandit. Reactii chimice. Substante care se amesteca si explodeaza inauntrul nostru. Creier, inima, stomac, picioare. Apoi am realizat. Daca as putea, mi-as injecta cu grija si pofta fericire in mine. As bea fericire, as manca fericire. Cine nu ar face asta? As profita de fericire pana s incepe sa transpir fericire, as incepe sa vomit fericire, sa plang fericire. Sau. Orice sentiment. Doar de dragul excesului la inceput, apoi de placere. 

As lua incet fiecare sentiment pe care as putea sa il gasesc in farmacie sau in supermarket. Oriunde. Si as incerca  pana as exploda. Tristete, exasperare, nervi, fericire, nerabdare. Orice. Inafara de dor. Nu stiu cum ar putea cineva sa supravietuiasca cineva. Nici macar o picatura sau o firimitura mica mica mica nu as lua. Nu stiu cum as putea sa fac fata la mai mult dor decat am in mine deja. Dor de orice. Dor de vara, libertate, vise, saruturi, imbratisari, lacrimi, locuri. Orice. Sunt sigura ca asa e si la tine, si la el. Sau, cel putin, sper. 

I can resist everything except temptation.

Vreau sa scriu si sa nu vezi. Vreau sa iti spun, sa iti povetsesc si sa nu ma auzi. Vreau sa te ating, macar cu un deget si sa zambesc asa. Mi-e dor si ma gandesc la atatea. Nu stii? Cand nu am ce sa fac incep sa gandesc. Si nu e bine. O sa ma critici si o sa ma certi. Vreau sa imi plimb degetele prin parul tau. Dar nu te vreau cum esti acum, nu ma vreau nici pe mine. Vreau sa dau timpul inapoi si sa fim iar funny si sa pierdem nopti si ore si toate unitatile de timp pe net, la telefon. Vreau sa te sun, sa plang si sa imi zici ca nu stii ce sa faci, ce sa zici. 
Iubesc sa fiu imposibila si sa ma urasti putin. Sa simti macar putin dispret in ceea ce ma priveste. Ma amuza teribil. Doar ca acum... Prea multa ura, prea mult dispret. Nu stiu sa ma port cand te vad. Nu stiu ce sa zic. Nu vreau sa stric ce ai acum. Nu vreau sa ma bag. Nici macar nu vreau sa stiu. Dar lumea simte nevoia sa ma tina la curent. Si asta ma face sa inebunesc. I can resist everything except temptation. cum zice Oscar Wilde. Si ce sa iti zic acum? Ai mai trecut prin asta si nu vreau sa fiu o pacoste desi ma intereseaza. Ma intereseaza cum o alinti si cum ma injuri acum. Vreau sa vad daca suntem la fel. Sa vad ce ma diferentiaza de ce-a fost inainte si daca pe ea o face ceva sa fie speciala. Sau daca eu am fost? Nu conteaza. Vreau sa ma gandesc la tine si sa zambesc, nu sa simt nevoia sa strang tot ce am de la tine si sa bag intr-oo cutie, ca apoi sa ma simt goala si sa le asez unde stau de luni de zile. Pana mai acum praful le desenase conturul si imi amintea cu fiecare ocazie. Acum praful s-a dus. Vreau sa iti povestesc atatea. Vreau sa stiu cum sa ma comport cu tine. Vreau sa ne intalnim undeva si sa fie ceva. Nu stiu. Vreau sa vad cat poti sa ma urasti. Cata ura poate sa incapa in tine si poate asa o sa scap si nu o sa ma mai gandesc. Poate o sa dispari si o sa fiu linistita. Sau poate nu. Si incerc sa fiu diplomata si ma gandesc daca inca simti ca ma cunosti. Pentru ca eu nu mai simt asta. Simt ca te-ai instrainat si e normal. In realitate e normal. In realitatea mea nu e. Ce fac? Cum fac? Cui ma plang? Cum faci? Incerc sa nu ma las afectata de cuvintele pe care le aud. Sunt de piatra. Zambesc si nu comentez. Dar nu sunt de piatra. Sunt din creta colorata. Ce zic? Ce fac? Ce fac? Ce o sa iti zic? Acum ma invart in aceleasi ganduri murdare si incerc sa fiu buna. Incerc sa te fac sa nu ma urasti. Si. E asa greu. ASA greu. Am fost rea si o sa mai fiu. Pentru ca nu pot sa fiu buna. Nu pot sa fiu draguta. Ei cred ca nu imi mai pasa sau ca imi pasa doar ca sa aflu, sa stiu si sa te critic. Nu. Nu vreau sa te critic, nu vreau sa stiu. Daca mai aud odata ,,Da si stii ce am auzit..." imi iau campii. A venit primavara si vreau sa fiu vesela. Sunt vesela. Dar cand sunt singura... nimic nu imi distrage atentia Nimic... Dar nu-i nimic. O sa te uiti prin mine. Nu o sa mai gasesti nimic. Promit ca o sa am puterea. 

Thanks.

Pentru ca nu stiu daca doare sau sunt doar putin dezamagita. Sau poate s-a adunat prea multe si m-am plictisit sa 


fiu singura. Nu vreau sa mai fiu singura si nu vreau sa ma mai implic. Dar altfel, nu sunt eu. Daca  ar putea sa nu 


imi pese, totul ar fi grozav. Dar nu e asa. Nu mai sunt asa. Could you, like, stop fucking with my emotions?

Cafea cu un stop de alcool. Ciocolata. Vreau sa fiu draguta cu tine si totusi. Totusi ma calci pe nervi. Incerc 


sa nu mai fiu capricioasa si plina de talente. Incerc sa nu te schimb si sa nu ma enervez. Sa nu tip si sa nu 


izbucnesc in lacrimi. Chiar incerc si parca, totusi, cateodata, toata treaba asta ma copleseste. 


Vreau sa nu imi pese, si asa, sa fii al meu. Vreau ca tie sa iti pese si sa te doara. Eu sa nu mai simt nimic. Si 


totusi sa te am si sa te mai vreau. Indiferent de ce se intampla, pentru tine nu inseamna nimic. Pentru ca acum 


eu te vreau, si tie nu-ti pasa. 

Fluturi.

Totul e alb in jurul ei. Totul. Adica nimic. Se simte ca un punct lasat de un creion pe o foaie de hartie. Atat de mult alb o inconjoara. E fara limite. E fara limite si se prabuseste, incet, pentru ca nu are de ce sa se prinda ca sa se salveze. Se lasa sa alunece intr-o agonie cumplita si placuta. Da. Cumplita si placuta. O doare. O sfasie. Dar nu vrea sa simta. Vrea sa lase senzatiile astea sa o acapareze. Vrea sa se lase purtata de durerea asta la nesfarsit. Si ii place pentru ca, desi inima i se rupe in bucati mici, mici, creierul ii spune ca are dreptate si ca e bine ce a facut. E bine ca jumatate din inima ei o sa continue sa bata. O sa continue sa bata pentru altcineva. Nu stie pentru cine, dar o sa gaseasca. Si se afunda inca in albul imaculat.
Atunci pune capat caderii si isi imagineaza cum, pe dupa panza alba se contureaza forma unui castel alb. Un castel alb acoperit de fluturi. Fluturi colorati care dau incet din aripi, care se invart fara incetare. Cativa se desprind de ceilalti si o ating usor cu picioarele lor lipicioase. O ridica incet, incet si o fac sa pluteasca pana la castelul alb. Fiecare fluture devine acum o tortura. Un chin. Fiecare intra in ea si i se lipeste de inima. Se lipesc pe rand acolo, facandu-i inima sa para mai grea si corpul ei se clatina. 
Dupa ce fluturii au disparut incet, incet cu totii lacrimi colorate incep sa ii cada si sa coloreze infinitul ala albicios. Nu se mai poate opri din suspine si, pe masura ce lacrimile se rostogolesc inima ei devine mai usoara., peisajul mai viu. 
Totul e colorat acum in jurul ei dar fluturii... Fluturii s-au sacrificat. 

Putere.

Scuip-o. Injur-o. Ceart-o ca e proasta si ca nu asculta. Bate-o daca vrei. Injoseste-o ca a plecat. Ceart-o ca s-a gandit la altii. Arata-i ca o urasti si ca ai urat-o cat nu a fost langa tine. Fa-i ce vrei tu, apoi iart-o.
Nu a stiut ce sa faca si s-a complacut intr-o singuratate chinuitoare. Stia ca e slaba si nu poate sa faca fata. Dar s-a incapatanat, ca de obicei, si a preferat sa fie singura sau in compania cuiva nu tocmai pe placul ei. Si o doare cumplit acum, cand sta plangand in fata ta si asteapta sa ii dai ,,sentinta". Fata ei e rosie si lacrimile ii brazdeaza fara oprire obrajii imbujorati si fierbinti.
Sta in fata ta un moment nesfarsit in care isi da seama ca, toate chestiile astea, incapatanarea, rautatea, dorinta de a fi singura, au mai impins-o si altadata sa faca lucruri pe care nu si le dorea. Este pusa intr-o situatie in care a mai fost pusa. Alta data, insa, impacarea era iminenta. Acum nu. Acum nu e vorba de o simpla impacare.
Sta cu capul aplecat si asteapta. Ii e rusine de ce a debitat si raspunsul intarzie sa apara. Stie ca trebuia sa se calmeze inainte, sa isi faca un discurs de 30 de secunde, nu sa scuipe vorbe prea sincere timp de 3 minute, fara sa lase loc de reactie.
E curioasa, asa ca ridica ochii din pamant si se uita la tine. Ai aceeasi fata pe care o aveai cand a inceput sa vorbeasca: speriata. Ofteaza si un gand razlet ii trece rapid prin creierasul ala mic: ,,Dumnezeule, chiar eram dispusa sa fiu cuminte si... altfel". Se intoarce si pleaca. Ce rost mai are? Oricum raspunsul nu o sa fie in favoarea ei.

Om Mare.

Sta scufundata in patura moala si se gandeste. Somnul i-a zburast de mult si nu oricat ar incerca nu poate adormi. Sta intinsa in patul in care a varsat sute de lacrimi si care a inghitit sute de suspine. 
Acum, mai mult ca niciodata, realizeaza ca nu vrea sa se faca mare. Vrea sa ramana mica, o copila care pluteste neincetat printre zambete si ganduri bune. Vrea sa fie iubita de toata lumea si sa ofere in schimb mai multa iubire. Nu vrea sa mai urasca sau sa se enerveze. Si totusi i se pare inevitabil. 
Se gandeste ca, daca ar face un efort, ar putea fi om mare si, in acelasi timp, sa ii iubeasca pe toti, cu tot cu imperfectiunile lor enervante. Dar realizeaza apoi ca prea putini ar iubi-o inapoi. Prea multa dragoste oferita si prea putina ajunge inapoi la ea. Ea trebuie sa fie in permanenta iubita ca sa nu sufere, ca sa nu planga. 
Nimeni nu o mai alinta acum, toata lumea o critica. Nimeni nu o mai sprijna, toata lumea o paraseste daca esueaza. 
Nu stie ce sa faca. E singura, mai singura ca niciodata. Nimeni, nimeni nu o poate ajuta. 
Ofteaza si aprinde lumina. Vrea sa citeasca. 

Umbre.

Stateau indiferenti pe doua scaune aproapite si totusi, atat de departe unul de altul. Dragostea lor s-a dus. S-a scurs printre anii lungi si grei care a trecut, printre zilele frumoase si insorite care au fost. Nu-si mai vorbesc de mult. Nu mai au ce sa isi zica desi, rareori, isi mai adreseaza din cand in cand cate un cuvant. Mai mult din surzenie decat din plictiseala. Pentru ca au trecut prin multe impreuna dar acum tot drumul lor s-a sfarsit. 

Parul carunt, mainile batrane, fetele ridate si pielea lasata ascund orice farama de tinerete care obisnuia sa fie acolo. Tineretea lor s-a dus, ca timpul zboara indiferent. 

Doar ochii au ramas tineri si zbuciumati, intr-o continua cautare. Cauta amintiri vechi care inca le fac inima sa tresalte de bucurie si fericire. Dar nu vorbesc despre asta. Prefera sa se bucure singuri de momente traite impreuna. 

Dimineata mananca impreuna cate doua felii de paine prajita cu unt, beau cate o cafea amara si, uneori, isi zambesc complice. Apoi ies impreuna pe plaja, carand fiecare cate un scaun si cate o umbrela. Si stau acolo pana la pranz, scufundandu-se in valurile care se sparg in nisip. Pranzul se consuma, de regula, rapid si lipsit de conversatie. Locurile de pe plaja sunt ocupate din nou, scaunele se afunda si mai mult in nisip. Indiferent de  cat de cald e afara ei stau acolo. Stau acolo gandindu-se. 

Unii ar spune ca au o viata trandava, ca tot ce fac este sa fuga de realitate, de lumea adevarata din oras. Dar ei stiu ca nu e asa. Au o viata extrem de activa. Emotiile lor galopeaza printre tot felul de amintiri si vise. 

Nu poti. Nu poti sa ma invinuiesti pentru zilele tale proaste. Nu poti sa arunci vina pe mine cand viata ti-o ia inainte. Si stii ce fac acum. Stii ca suspin incet si ma fastacesc in scaun dar nu-ti pasa. Vrei sa imi arati cat de indiferenta iti sunt si cum inferioritatea mea se dovedeste in fiecare gest, fiecare vorba. Crezi ca plang pentru ca sunt suparata, ca am remuscari. Dar nu. Nu stii care e adevarul. 
Nu stii ca fiecare lacrima pe care o vars ma face sa te urasc mai tare. Si mai tare. Si faptul ca realizez asta ma face sa plang in continuare. 
Faptul ca trebuie sa raman aici, cu tine, cu voi ma face sa plang. Pentru ca pana TU nu dispari, eu nu am viata mea. Eu iti duc tie viata. Eu sunt ce tu nu ai fost niciodata. Si nu vei fi vreodata. Sunt marioneta ta, dar pana intr-un punct. Odata o sa rup sforile care ma tin legata si o sa plec departe, sau o sa ma prabusesc fara viata, nefiind capabila sa ma misc de una singura. Dar cel putin nu o sa ma mai poti controla. 


Si tu! Tu! De ce ma chinui?! Nu te mai uita la mine! Nu imi mai arunca privirile alea! Dumnezeule... Imi e atat de dor de tine. ATAT de dor... Nu-mi vine sa cred. Vorbim si ma inveselesc, dar cand ,,conversatia" noastra ia sfarsit realizez ce e de fapt. Nimic. Nu e nimic. Nu o sa mai fie nimic cum era inainte. Nimic. Indiferent de cum o sa decurga lucrurile nu o sa mai fie la fel. Fiecare a gresit, si poate eu mai mult. Dar cand tu ai gresit, eu am stiut sa iert. Tu nu esti capabila sa MA ierti. Pentru ca altora le-ai iertat miscarile care nu ti-au convenit. Dar ce conteaza...? Nu? Acum ai pe altcineva. Altcineva poate sa aiba grija de tine. Altcineva te iubeste si te mangaie cand ai nevoie, nu? Si poate se pricepe mai bine ca mine. 
Scuze ca eram indragostita. 

Anger.

Tipa inebunita de furie si el nu face nimic. El o priveste cu indiferenta si ii arunca, din cand in cand, cate o fraza cu atentie aleasa, ca odata ce ajunge la ea sa o faca sa inchida ochii pentru o secunda si sa inspire adanc. Dar nici aerul si nici tipetele nu o sa o mai faca sa se opreasca. Lacrima dupa lacrima ii ineaca fiecare zbierat dupa un scurt moment in care pluteste in aer. Durerea e imposibila. Il uraste asa de tare!

Dar deschide ochii si se trezeste. Acum adevarata durere o imbratiseaza si adevaratele lacrimi ii mangaie fata. Stia ca nu trebuia sa adoarma dar oboseala a rapus-o. Ridica cartea care a picat pe jos in ora pe care a dormit-o si se duce la baie. Se spala pe ochi si se pune jos, langa perete. A mai stat acolo si altadata doar ca de obicei cineva deschidea usa si o ridica in brate. O ducea in pat si o mangaia, ii alina durerea. Azi nu mai e nimic si faianta rece nu face decat sa isi aduca aminte de cuvintele mai reci pe care le primea. Ofteaza si isi sprijina capul pe genunchi. Sta acolo si realizeaza ca nu e bine. Nimic nu e bine. Isi face un plan simplu si incearca sa se ridice dar se simte bine acolo. Respira incet, mai ofteaza odata si inchide putin ochii. Un somn linistit o cuprinde dupa o saptamana de nesomn.
Sta in baie, intr-un colt si doarme. Se aprinde lumina pe hol si tresare. Se ridica si iese din baie mai odihnita decat a fost toata saptamana dupa ce bea o cana imensa de cafea. Se duce in pat fara sa o bage in seama pe fiinta care comenteaza langa ea. Nu mai adoarme dar se simte mai bine. Si sufleteste dar si fizic. Asteapta sa sune ceasul si, dupa o ora jumate, asteptarea ia sfasit. Se ridica si se uita pe geam, ca de obicei. Lumanarea se stinge acum, incet, in ultimele picaturi de ceara. Zambeste trista si deschide usa dulapiorului. Se uita pierduta fara sa stie ce cauta si se sprijina de muchie. Pune mana pe perie si si'o trece prin parul ciufulit fara sa se uite in oglinda. Se spala pe fata si se intoarce la dulapior. Se machiaza repede si se schimba. Se dezbraca de pijamalele primitoare ca sa aleaga o pereche de blugi incomozi si o bluza prea decoltata. Se priveste in oglinda si da, relativ multumita, din cap. Se putea si mai rau. Duce mana, ca de obicei, la gat, unde obinuia sa fie un lantisor tot timpul rece. Cu ocazia asta isi aduce aminte si de parfum si deschide repede dulapul. Ii place cum miroase. Miroase a dimineata de vara, a stare de bine. A soare. Miroase a soare si ii place. Miroase a amintiri. Intra in bucatarie si insfaca cana mare nespalata din ziua anterioara. Pune cafea in ea pana cand nu mai curge nici din ibric. Miroase cafeaua acum rece si se aseaza in fata geamului, langa bolul de fructe care ii repugna acum. Se uita pe geam si realizeaza ca nu ar putea recunoaste pe nimeni de acolo din cauza cetii. Zambeste. Ofteaza. Cainele tipa langa ea. Se incalta cu bocancii fara sa ii lege si iese cu sireturile imprastiindu-se pe trotuar si cana de cafea in mana. Cine ar vedea-o ar crede ca e depresiva sau alcoolica sau amandoua si s-ar intreba ce altceva e in acea cana inafara de cafea, dar nu ii pasa. Merge incet, fara sa se gandeasca la nimic, uitandu-se in gol. Se impiedica dar isi capata repede echilibrul. A calcat pe sireturi. Lasa cafeaua pe o scara din apropiere si isi leaga frumos sireturile. Se intinde dupa cana si are impresia ca e mai putina. Ridica din umeri si bea in continuare. Ajunge acasa si lasa cana pe cuier, pe hol, isi ia geanta si geaca si pleaca. Ipod-ul ii canta o melodie deprimanta asa ca il opreste. Ii place sa nu se gandeasca la nimic. Se bucura ca nu mai doarme, ca nu mai doare, ca nu mai viseaza. Ar vrea sa fumeze, simte nevoia sa isi calmeze si interiorul, sa il faca sa arate la fel de linistit ca exteriorul dar nu are timp. Isi urmeaza rutina, scrie si face tot ce i se cere, dar fara cuvinte irosite.

El.

Inconjurat de ceilalti, sta relaxat si vorbeste ca si cum nimic nu l-ar preocupa. E 6. Ea nu apare pana dupa 8. Trece o ora. Tonul vocii lui se schimba, nu mai are stare. Inca o ora. Trebuie sa vina. Ea intotdeauna vine. 

7 jumate. Timpul parca sta in loc. Nimic interesant de discutat, subiectul ''Ea'' e inchis de mult. Toata lumea tace. Isi priveste pantofii si ofteaza. 

7:45.  Nimic nu se intampla. Tigara dupa tigara se stinge pe podea, sub piciorul lui. Isi indreapta incontinuu privirea spre geam. Poate vine mai devreme. Poate trece pe aici. I-ar placea sa o vada acum cu parul in vant mergand repede, cu castile in urechi si zambetul permanent. I-ar placea sa o vada plangand. Asta ii place cel mai mult. Vine si se prabuseste la el in brate cautand un loc cald langa inima lui. Si are grija de ea. O inveseleste. O iubeste si o ia in brate. De la inceput l-a placut pentru ca o tinea in brate tot timpul. Nu trebuia sa ii spuna. Pur si simplu se ducea spre el si o strangea intr-o imbratisare calda. 

Acum realizeaza ca nu a mai fost de mult cum era atunci. Se gandeste la perioada aia de demult si ofteaza iar. Se intereseaza de ceas: 8:00. O sa apara. In jumatate de ora o sa apara. Stie ca o sa apara. Ar sti si de unde sa o ia, sa o intampine pe drum ca sa nu o lase singura pe intuneric. O ultima tigara se aprindre intre buzele lui. Priveste in jos din nou, isi studiaza incaltarile, si ofteaza resemnat, ca si cum ar fi renuntat. Dar de ce? 

O tristete care a stat in spatele lui, lipit de el, il cuprinde acum. Trage un fun disperat, ca si cum de tigara aia atarna fericirea lui. Dar nu. Nu are dreptate. 

Fericirea lui s-a dus. A plecat, mami. A plecat. 

Esti singur acum. Esti singur si stii ca o sa iti fie dor de mine. Asa cum si mie o sa imi fie de tine. 

Sip. Kiss. Bye. 

Razbunare

Pentru ca spera in secret ca nu vei dormi o noapte pentru ca iti troneaza peste ganduri. Pentru ca spera sa te indragostesti de parfumul ei si de ochii calzi, aproape mereu umezi de o lacrima razleata. 
Vrea sa danseze in ploaie si sa se simta libera, asa cum se simtea odata cand, fara sa ii interzica nimeni, putea sa aleaga sa sara in toate baltile posibile, putea sa alerge cu prietenii prin apa si sa se distreze. 
Poate ii e dor sa se simta sigura pe ea, sa stie ca nu depinde de nimeni si ca sentimentele ei nu ii pot afecta deciziile. Dar acum nu. Acum nu mai poate fi sigura de nimic. Acum poate sa se prabuseasca, sa se transforme intr-o ruina doar prin doua cuvinte spuse la repezeala. Acum s-a inventat pentru ea durerea si frica, frica de singuratate. Pentru ca stie ca a ramas singura... Oare a cata oara? 
Un pas gresit si o sa fie mai singura decat a fost vreodata... 
Se gandeste uneori, cand se pune seara in pat, cand se scufunda in pilota moale si perna deja obisnuita cu gustul sarat al lacrimilor, la tot ce i se intampla. Aseara a adormit cu telefonul in mana, asteptand sa ii vina o idee. Asteptand ca raspunsul sa ii apara in minte si sa se materializeze de unul singur pe display-ul telefonului. 
Aseara nu era sigura de ce, dar simtea o furie care mocnea, o furie veche care ii inspira doar o pofta nebuna de razbunare... Razbunare pe ce? Pe cine? Asta nu stia... Nu avea nici cea mai vaga idee... 
Aproape orbita de furie, sau, de fapt, de lacrimi, se foieste o vreme in pat, bea de cateva ori apa, in speranta ca spasmele se vor linisti si lacrimile vor inceta, adoarme cu telefonul in mana si cu speranta ca o sa isi aduca aminte raspunsul. 
Si poate si-a amintit, dar era tarziu si somnul o cuprinsese, poate in vis i sa aratat, dar a uitat pana dimineata cand lumina i-a invadat camera.

Ce e marea?

Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început. 

De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic. 

Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta. 

Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum  să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo. 

Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze. 

-Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine. 

Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.

-Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi... Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi. 

Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.

Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.

Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc. 

-Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și  să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine. 

Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele. 

Don't ask, Don't tell

Pentru ca era o vreme cand ma bazam numai pe tine si cand stateam in telefon doar ca sa te aud plangand. Si era atunci, de mult, un moment in care apelai la mine si iti placea sa ne petrecem timpul impreuna. Acum, sincera sa fiu, nici macar nu as posta asta, de frica sa nu citesti, sa nu te recunosti. Nu mai fac nici un gest dragut, daca ai de gand sa imi tai avantul din prima. Te las pe tine. Te las pe tine sa te chinui sa imi castigi simpatia si poate asa, odata, o sa te simti si tu multumita de tine cand primesti o imbratisare din suflet, nu din scarba.
Poate o sa simti nevoia sa ii spui cuiva cat esti de fericita si nu o sa ai cui, sa simti si asta. Pentru ca asta doare. Doare cand te gandesti ca odata a fost cineva, iar acum s-a dus dracului totul. O sa fii atat de fericita incat o sa simti ca plesnesti de buna-dispozitie, si o sa iti piara tot cheful de viata cand o sa vezi ca de fapt, esti fericita singura sau, oricum, persoana care te-a facut sa ajungi in al 9-lea cer nu e potrivita, nu iti satisface nevoia de a impartasi starea asta de bine.
O sa simti. Si o sa iti para rau. Cel putin mie mi-a parut. Pentru ca da, eu acum, daca am nevoie, raman fara nimeni. Daca simt nevoia de o imbratisarea mi-o ofera patura, daca simt nevoia sa plang pe umarul cuiva trebuie sa ma multumesc cu perna.
Pentru ca de acum, nu mai fac nici un gest. Ma razvratesc si nu mai lupt pentru atentia ta. Nu. De ce sa imi dau doar eu silinta? De ce sa ma prefac fericita doar pentru ca ti-as distruge zambetul de pe fata zicandu-ti ce simt de fapt? Nu. Nu. Sunt singura de-acum. Pentru tine? Nici un loc. Nici un loc in inima mea, in lacrimile mele. Nicaieri.
Pentru ca atunci cand tu voiai sa te plangi sau sa te bucuri, eram langa tine fara exceptie. Dar daca eu vreau, ei bine, asta e cu totul alta poveste.
Daca vreau sa iti zic cat de fericita sunt ,,te ignor, te-am inlocuit". Si de plans, de plans nu am mai plans la tine pentru ca stiam, stiam ca o sa te simti jalnic cu mine. Imi pare rau. Imi pare rau pentru ca am incercat.
Imi pare rau... serios... Dar pentru mine, acum, esti o oarecare. 

Let's play ,,Don't ask, Don't tell".

Tu sau Ea? Totuna.

Pentru ca aude, incet, inabusit, undeva, un planset. Priveste in jur: nimic. Inca cativa pasi. Da la o parte usa. Niste ochi mari, aproape speriati dar intr-un fel resemnati, o privesc, plini de lacrimi. Ar intreba ce s-a intamplat dar se gandeste ca probabil nu e treaba ei. Inchide usor usa si se pune langa cea mica, cu genunchii stransi la piept, si isi aseaza capul in maini. Ochii continua sa o priveasca si un zambet timid traverseaza fata uda.
,,Esti suparata?" Da, spune ea. ,,De ce?" Stii de ce. ,,Voiam sa vad daca ai puterea sa recunosti." Nu o am.
,,Vad. Pareai linistita, chiar bine dispusa cand ai venit aici." Stii ca cel mai bine imi ascund supararile zambind. ,,Inca esti in stare?" Am de ales?
Si fata uda, acum serioasa, incepe din nou sa fie brazdata de lacrimi grele si sarate. Si ea incepe sa planga. Nu mai poate sa se abtina.
Pe tine te las sa plangi de fiecare data. spune ea. ,,Pe mine nu ma vede nimeni aici. Si tu ti-ai pierdut de multe ori cumpatul si te-ai arat slaba." Sunt dati in care nu ma pot abtine. Cum te-am gasit atat de usor acum? ,,Mintea ta e goala in momentul asta. Levitezi in jurul unei singure probleme. E spatiul asta gol, si eu... sau tu. Nu mai ai obstacole care sa te faca sa nu ma gasesti."
Ea plange in continuare. Atat poate sa faca. Mai mult nu. Plange si, printre suspine, sopteste: Multumesc. Multumesc ca ai grija de mine si nu ma lasi sa bocesc ca un copil cand nu suntem singure.
Prima fata brazdata de lacrimi se lipeste de cea de-a doua si zambeste. ,,Cu placere. In plus, trebuie sa am grija de tine. Tu, esti eu. Si invers."

Cateva picaturi curg de sange picura incet pe masa din sufragerie. 

pic pic pic.

Sange de curva. se gandeste. Stie ca, oricum, toate femeile au asta in vene. 

pic pic. 

Sunt infantila. 
A facut lucruri urate, dar vina a aruncat-o asupra sangelui murdar din ea. ,,Sunt curva. Si nu, nu chiar in sensul ala. Ele iti cer bani, eu iti cer sentimente, te satisfac, la fel si eu, apoi pleaca. La fel ca mine." 
Nu a realizat, pana acum, ca desi ea face asta altora, sunt si altele care ii vor face ei la fel. Si ele probabil ca arunca vina pe aceeasi cantitate mai mare sau mai mica de sange de curva din venele lor. Sau poate ele nu au deloc resentimente. 
Ofteaza si priveste picaturile rosii care continua sa cada pe masa. 
pic pic pic. 
O doare putin locul in care cutitasul a alunecat pe pielea transpirata dar nu ii pasa. Spera doar sa iasa. Spera ca modul asta ingrozitor de a fi sa iasa din ea, sa o vindece de imprudenta. Si spera ca, facand asa, sa le vindece si pe celelalte. Dar, undeva, in sinea ei, stie ca ii e imposibil. 
pic pic pic. 
O palma i se lipeste repede de obraz si o face sa tresara.
De ce m-ai lovit? se uita uimita. 
Cine te vrea, cine te iubeste, nu o sa vrea sa te schimbe niciodata. 
O lacrima nestapanita i se prelinge usor peste obrazul deasemenea transpirat si se opreste doar in mica pata de sange de pe masa, incepand sa il dilueze incet. 
pic. 
Inchide ochii si o alta lacrima aterizeaza in acelasi loc amestecandu-se incet cu acea culoare intensa. O pereche de maini o inconjoara si o strang tare. 
Nu mai plange. O sa plece. In plus, stii, o sa iti zic cand o sa plec. Nu te las de izbeliste. Iti zic cand vreau sa ma duc la o alta... o alta curva. O sa afli inainte sa plec. 
Priveste uimita.
Multumesc. ironic ii scapa pe buze, dar nu pare a fi sesizat.