Totul e alb in jurul ei. Totul. Adica nimic. Se simte ca un punct lasat de un creion pe o foaie de hartie. Atat de mult alb o inconjoara. E fara limite. E fara limite si se prabuseste, incet, pentru ca nu are de ce sa se prinda ca sa se salveze. Se lasa sa alunece intr-o agonie cumplita si placuta. Da. Cumplita si placuta. O doare. O sfasie. Dar nu vrea sa simta. Vrea sa lase senzatiile astea sa o acapareze. Vrea sa se lase purtata de durerea asta la nesfarsit. Si ii place pentru ca, desi inima i se rupe in bucati mici, mici, creierul ii spune ca are dreptate si ca e bine ce a facut. E bine ca jumatate din inima ei o sa continue sa bata. O sa continue sa bata pentru altcineva. Nu stie pentru cine, dar o sa gaseasca. Si se afunda inca in albul imaculat.Atunci pune capat caderii si isi imagineaza cum, pe dupa panza alba se contureaza forma unui castel alb. Un castel alb acoperit de fluturi. Fluturi colorati care dau incet din aripi, care se invart fara incetare. Cativa se desprind de ceilalti si o ating usor cu picioarele lor lipicioase. O ridica incet, incet si o fac sa pluteasca pana la castelul alb. Fiecare fluture devine acum o tortura. Un chin. Fiecare intra in ea si i se lipeste de inima. Se lipesc pe rand acolo, facandu-i inima sa para mai grea si corpul ei se clatina.
Dupa ce fluturii au disparut incet, incet cu totii lacrimi colorate incep sa ii cada si sa coloreze infinitul ala albicios. Nu se mai poate opri din suspine si, pe masura ce lacrimile se rostogolesc inima ei devine mai usoara., peisajul mai viu.
Totul e colorat acum in jurul ei dar fluturii... Fluturii s-au sacrificat.
