marți, 23 noiembrie 2010

Soarele sau Cum vad eu omenirea

Incercati sa ma priviti, dar nu va las. Va fac sa intoarceti privirea din momentul in care am intrat in raza voastra vizuala. 
Tu nu stii ca nu am suflet, eu pot sa vad o lume cu toate detaliile ei. Nu ma sperii. Voi nu puteti ajunge la mine. 
Uneori incerc sa va scriu mesaje dar, cumva, scrisul meu nesfarsit si ilizibil nu va atrage atentia. Imi doresc sa am companie, sa vorbesc cu cineva. M-am saturat de singuratate. 
Din cand in cand, incep sa stau la povesti cu suflete curate. Acele creaturi mici, mici si firave. Bebelusii, copiii puri sunt coloana vertebrala a omenirii. Aveti grija de ei. Cand unul moare, tristetea mea e namarginita. Atunci scriu intr-un roman nesfarsit despre sentimente, durere si egoism. De ce egoism? Pentru ca sunt egoist. Ma gandesc ca s-a mai dus o sansa de a comunica, o sansa de a povesti. 
Pe masura ce cresc, copiii isi inchid ochiul mintii. Nu ma mai vad, nu ma mai saluta, nici macar nu se mai gandesc la mine. 
Lacrimile mele, voi le numiti explozii solare. Banale explozii solare. Lacrimile voastre, eu le numesc suferinta, durere, regret si incerc sa le alin. 
Asa sunt eu, mai sentimental, mai sensibil la durere. Cu toate astea, eu voi fi intotdeauna aici, sus, iar voi acolo, jos. Aici m-a lasat Dumnezeu, singur. Dar daca nici eu, Soarele, nu va luminez viata, atunci cine?


Compunere facuta pentru Teza la Romana

vineri, 19 noiembrie 2010

Dulce Companie

Cat dureaza o iubire intre doi oameni? Dar o iubire intre un om, si un inger? Iubire intre natural si supranatural, nu? Cand un inger coboara din cer si, mai presus de asta, cand se ridica inapoi? Are voie sa renunte la eternitate, la aripi si puf, pentru o fiinta omeneasca? Daca incepe sa iubeasca, isi poate pastra vie iubirea? 
Sunt doar cateva intrebari pe care cartea ,,Dulce Companie" de Laura Restrepo m'a facut sa mi le pun. Acum ma intreb daca ingerii nostri sufera de epilepsie si daca pot fi vindecati. Sunt curioasa daca un inger poate vorbi multe limbi straine, inclusiv cele moarte. 
Dar singura intrebare daca ma mananca pe interior este una din cele spuse mai sus: poate un inger iubi? Poate renunta la infinit pentru a cadea pe pamant? Si daca da, cat de mult poate sa iubeasca? Cat va dura pana se va plictisi si va incepe sa regrete ca a renuntat la etern? Isi va aduce aminte de viata lui din ceruri, de indiferenta pe care o simtea fata de oameni, desi interactiona cu ei? 
Dumnezeu iarta oamenii, nu? Dar pe ingeri cine ii mai iarta? Nu sunt ei oare pedepsiti pentru ca isi abandoneaza scopul pentru care au fost creati, si anume acela de a-l sluji pe Dumnezeu? 


Cand mi-a venit randul, m-am aplecat ca sa incap si m-a izbit un miros neplacut de umezeala. Centrul pamantului, mi-am zis, apoi, prin autosugestie: miros de eternitate. Sau de mormant? Da, mai curant asta.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Fragment din jurnalul lui Adam

Poate merita sa amintesc ca este foarte tanara, vesela si prietenoasa. Este plina de interes fata de tot ce o inconjoara, isteata, vioaie, parandu-i-se ca lumea este doar farmec, frumusete, mister si bucurie; nu se poate abtine sa vorbeasca incantata atunci cand gaseste o floare noua, pe care trebuie neaparat sa o alinte, sa o mangaie si sa-i vorbeasca, punandu-i intr-o clipa un nume dragastos. In plus, este nebuna dupa culori: brunul rocilor, galbenul nisipurilor, verdele frunzelor, albastrul cerului, sidefiul zorilor, purpuriul umbralor de pe munti, auriul si purpuriul in care apusul imbraca insulele si marile, argintiul lunii care calatoreste pe cer, umbrita uneori de nori, sclipirea diamantina a stelelor din vastul neant. Toate aceste lucruri nu sunt folositoare la nimic, din cate stiu pana acum, dar pentru ca au un astfel de colorit si sunt atat de maiestoase, pentru ea este destul spre a-si pierde mintile dupa ele. Daca ar sta locului si ar tacea doua minute la rand, ar fi un lucru extrem de linistitor pentru mine. Daca ar face asta, cred ca as avea timpul necesar sa ma pot bucura de prezenta ei, si chiar as face-o, deoarece incep sa realizez ca este o creatura remarcabil de dragalasa, zvelta, dar cu rotunjimi placute acolo unde trebuie, gratioasa. Atunci cand sta nemiscata, scaldata de razele soarelui, cu capul dat pe spate si mainile facute streasina la ochi, privind la o pasare, in zbor, din inaltul cerului, recunosc ca este chiar frumoasa.

LUNI DUPA-AMIAZA
Daca exista ceva pe lumea asta care sa nu o intereseze, atunci nu am aflat eu inca. De exemplu exista animale, care nu inseamna nimic pentru mine, dar asta nu e valabil si in cazul ei. Ei ii plac toate, fara nici o discriminare, gandind despre toate ca sunt niste comori, si deci, orice animal nou este binevenit.
Cand uriasul brontozaur mi-a calcat tabara in picioare, ea l-a privit ca pe o noua achizitie, in timp ce eu, ca pe o calamitate. Iata un bun exemplu pentru a demonstra lipsa unor opinii comune asupra lumii. Ea vroia sa il imbralnzeasca, eu voiam sa ma mut de acolo. Ea credea ca daca se poarta frumos cu el, il poate imbranzi si transforma in animal de casa; eu, pe de alta parte, i-am spus ca un animal de casa de 24 de metri lungime nu ar fi lucrul cel mai indicat pe care sa ti-l doresti prin casa, pentru ca, fara a avea intentii rele, el ne poate darama usor adapostul, calcand din neatentie pe el, deoarece se putea vedea cu ochiul liber ca era un animal fara minte.
Dar ea avea ideea fixa de a pastra monstul si nu a renuntat deloc la ea. S-a gandit ca monstrul ar putea fi primul dintr-o ferma de animale de lapte, rugandu-ma sa o ajut sa il mulga. Dat eu nu vroiam asa ceva, pentru ca era prea riscant. In cele din urma, s-a dovedit ca se inselase asupra sexului animalului, si in plus nu avea nici scara. Daca a vezut ca aceasta idee nu a mers, s-a hotarat sa il calareasca, si iata ce s-a intamplat. Coada animalului, cu o lungime de circa 40 de picioare, statea intinsa pe pamant, ca un copac prabusit. Ea s-a gandit ca se va putea urca pe coada pentru a ajunge in spinarea animalului, dar s-a inselat, pentru ca suprafata acesteia era prea ingusta si alunecoasa, astfel incat, la un moment dat, a inceput sa alunece vertiginos in jos, si s-ar fi lovit foarte rau, daca nu as fi fost eu acolo sa o prind.
Ma intreb daca acum era multumita. Nu. De fapt nimic altceva inafara de demonstratii nu o poate multumi; nici o teorie neprobata nu ii sta in cale, si nu-i va sta in cale, atunci cand si-a propus ceva. Este un spirit intreprinzator, care ma atrage si care ma influenteaza. Cred ca daca as sta cu ea mai mult, as deveni ca ea. Ei bine, i-a mai venit o idee referitoare la monstru, si anume ca daca am putea sa-l imblanzim, domesticindu-l , am putea sa il folosim pe post de pod peste rau. Considerand ca monstrul era deja destul de domesticit, dupa parerea ei, s-a apucat sa isi testeze teoria, dar din nou a esuat, pentru ca de fiecare data cand reusea sa aseze animalul intr-o pozitie propice pentru a fi folosit ca pod, in momentul in care umbla pe tarm pentru a urca pe el, brontozaurul iesea din apa, urmand-o peste tot, exact ca un animal de casa. De fapt, ca toate celelalte animale. Toate au acest instinct.

Zodia Indragostitilor

De data asta, ceea ce scriu e dedicat vouă, tuturor romanticilor, celor care cred în dragoste la prima vedere şi care cred că pot număra stelele de pe cer urmărindu-le cu degetul.
Ca să nu vă mai ţin în suspans, vă voi spune despre ce carte e vorba: "Zodia îndrăgostiţilor" scrisă de Giulia Carcasi. Prima dată când am zărit-o în librărie, m-a atras faptul că romanul este structurat în două părţi: prima, care prezintă câteva luni, din punctul de vedere al protagonistei, Alice, iar cea de-a doua parte prezintă aceeaşi perioadă de timp, din punctul de vedere al colegului ei de clasă, Carlo.
Alice este genul fetei care nu crede în dragoste de niciun fel, cea care reuşeşte să îşi schimbe toată viaţa în preajma bac-ului, care nu îşi înţelege prietena când se întoarce la iubitul ei după fiecare ceartă. Confundă dragostea cu "Adevărata Dragoste", se lasă rănită, apoi se redresează. Îşi dă seama cine îi place, de ce şi că e plăcută. Viaţă i se schimbă şi, după încercări nenumărate, află că da, poţi număra stelele de pe cer, atât timp cât lângă tine e persoana potrivită.
O gasesti ai AICI.

joi, 11 noiembrie 2010

Dorinte de adolescent

Aş putea, ştii, să scriu despre pub-uri sau despre teatru ori despre gropile din Brăila, despre cum sunt liceele sau despre evenimentele care fac înconjurul oraşului în câteva zile. Dar o să abordez o temă care, spre deosebire de altele, e vastă. Foarte vastă, iar părerile diferă de la persoană la persoană. 
O să vorbesc despre adolescenţă şi iubire. O să vorbesc despre ceea ce unii dintre voi, oamenii mari, uitaţi. O să vorbesc despre momentele în care spontaneitatea e la putere şi, în afară de tine, nimeni nu te poate salva.
Încep prin a da un sfat: urmează-ţi inima, apoi capul. Mi-am demonstrat de atât de multe ori că, deşi nu îmi asigură tot timpul o reuşită, dacă iau deciziile pe care şi inima le ia, atunci sunt mult mai mulţumită decât atunci când fac ce îmi spune conştiinţa. Sunt adolescenţi, poate nu mulţi, poate mai mulţi decât mă aştept, care aşa fac şi au mai puţine probleme, sunt mai mulţumiţi de ei, au inima împăcată şi sunt mai lipsiţi de griji. Deşi, uneori, efectul poate fi şi... invers. Depinde de atitudinea pe care o ai, de problema pe care o abordezi şi, bineînţeles, de decizia pe care o CREZI corectă.
Continui prin a ţipa la voi, la maturii de zi cu zi, care uitaţi pur şi simplu de noi, de sentimentele noastre, de dorinţa noastră de a trăi fiecare clipă, de a simţi adrenalina pulsând în vene, de a încălca reguli. Aţi uitat că şi voi eraţi la fel, că vă plăcea să vă distraţi şi în timpul săptămânii, nu doar în weekend-uri. Aţi uitat că o jumătate de oră nu vă era îndeajuns că să simţiţi aerul curat şi mângâierile soarelui. Acum tot ce puteţi face este să staţi pe aici, pe undeva, să comentaţi despre "un nu-ştiu-care ins dintr-un nu-ştiu-care loc care are nu-ştiu-ce" mai bun decât al vostru.
Poate că nu m-ar enerva aşa de tare atitudinea asta, dar simplul fapt că nu puteţi fi cinstiţi (majoritatea), că nu puteţi avea un dram de sinceritate, mă scârbeşte de-a dreptul. De ce sunteţi tentaţi să minţiţi şi să ne trataţi cu o aparentă indiferenţă?
Acum urmează o dorinţă pe care chiar trebuie să o auziţi: lăsaţi-ne să luăm singuri decizii, să avem propriile principii, să avem propriile păreri şi propriile sentimente. Nu ne mai sugeraţi ce să simţim, ce să facem şi cum să facem. Ne place să ne trăim adolescenţa pentru că acum e diferit de cealaltă parte a vieţii, de copilărie: suntem o idee mai independenţi sau cel puţin, vrem să fim. Nu cred că "a-ţi lua lumea-n cap" e echivalent cu a petrece mai mult timp cu prietenii şi a avea un cuvânt de spus. Nu. Aia îmi pare a fi... dorinţă. Dorinţa de a scăpa de sub "braţele protectoare" ale voastre.
În ochii voştri, a ne ţine sub aripă înseamnă să ne apăraţi de "prin ce aţi trecut voi". Dar nu ne puteţi apăra pentru totdeauna. Tot ce faceţi este să ne împiedicaţi să zburăm, să plecăm, să scăpăm.
Il gasesti si AICI

marți, 2 noiembrie 2010

Ajuta Tineretul! :)

Hai pune mana si ajuta. Ca nu iti pica butoanele de la mouse.
Sustine si tu o trupa buna, cu oameni sub 70 de ani.
http://concurs.mtv.ro/gbob/index.php?uid=495497&page_ID=1 
Daca nici tineretul nu e sprijinit, muzica de buna calitate si munca tinerilor, atunci, NATIUNE, KILL YOURSELF!
Cheers! :)