duminică, 25 decembrie 2011

Umbre.

Stateau indiferenti pe doua scaune aproapite si totusi, atat de departe unul de altul. Dragostea lor s-a dus. S-a scurs printre anii lungi si grei care a trecut, printre zilele frumoase si insorite care au fost. Nu-si mai vorbesc de mult. Nu mai au ce sa isi zica desi, rareori, isi mai adreseaza din cand in cand cate un cuvant. Mai mult din surzenie decat din plictiseala. Pentru ca au trecut prin multe impreuna dar acum tot drumul lor s-a sfarsit. 
Parul carunt, mainile batrane, fetele ridate si pielea lasata ascund orice farama de tinerete care obisnuia sa fie acolo. Tineretea lor s-a dus, ca timpul zboara indiferent. 
Doar ochii au ramas tineri si zbuciumati, intr-o continua cautare. Cauta amintiri vechi care inca le fac inima sa tresalte de bucurie si fericire. Dar nu vorbesc despre asta. Prefera sa se bucure singuri de momente traite impreuna. 
Dimineata mananca impreuna cate doua felii de paine prajita cu unt, beau cate o cafea amara si, uneori, isi zambesc complice. Apoi ies impreuna pe plaja, carand fiecare cate un scaun si cate o umbrela. Si stau acolo pana la pranz, scufundandu-se in valurile care se sparg in nisip. Pranzul se consuma, de regula, rapid si lipsit de conversatie. Locurile de pe plaja sunt ocupate din nou, scaunele se afunda si mai mult in nisip. Indiferent de  cat de cald e afara ei stau acolo. Stau acolo gandindu-se. 
Unii ar spune ca au o viata trandava, ca tot ce fac este sa fuga de realitate, de lumea adevarata din oras. Dar ei stiu ca nu e asa. Au o viata extrem de activa. Emotiile lor galopeaza printre tot felul de amintiri si vise. 

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Nu poti. Nu poti sa ma invinuiesti pentru zilele tale proaste. Nu poti sa arunci vina pe mine cand viata ti-o ia inainte. Si stii ce fac acum. Stii ca suspin incet si ma fastacesc in scaun dar nu-ti pasa. Vrei sa imi arati cat de indiferenta iti sunt si cum inferioritatea mea se dovedeste in fiecare gest, fiecare vorba. Crezi ca plang pentru ca sunt suparata, ca am remuscari. Dar nu. Nu stii care e adevarul. 
Nu stii ca fiecare lacrima pe care o vars ma face sa te urasc mai tare. Si mai tare. Si faptul ca realizez asta ma face sa plang in continuare. 
Faptul ca trebuie sa raman aici, cu tine, cu voi ma face sa plang. Pentru ca pana TU nu dispari, eu nu am viata mea. Eu iti duc tie viata. Eu sunt ce tu nu ai fost niciodata. Si nu vei fi vreodata. Sunt marioneta ta, dar pana intr-un punct. Odata o sa rup sforile care ma tin legata si o sa plec departe, sau o sa ma prabusesc fara viata, nefiind capabila sa ma misc de una singura. Dar cel putin nu o sa ma mai poti controla. 


Si tu! Tu! De ce ma chinui?! Nu te mai uita la mine! Nu imi mai arunca privirile alea! Dumnezeule... Imi e atat de dor de tine. ATAT de dor... Nu-mi vine sa cred. Vorbim si ma inveselesc, dar cand ,,conversatia" noastra ia sfarsit realizez ce e de fapt. Nimic. Nu e nimic. Nu o sa mai fie nimic cum era inainte. Nimic. Indiferent de cum o sa decurga lucrurile nu o sa mai fie la fel. Fiecare a gresit, si poate eu mai mult. Dar cand tu ai gresit, eu am stiut sa iert. Tu nu esti capabila sa MA ierti. Pentru ca altora le-ai iertat miscarile care nu ti-au convenit. Dar ce conteaza...? Nu? Acum ai pe altcineva. Altcineva poate sa aiba grija de tine. Altcineva te iubeste si te mangaie cand ai nevoie, nu? Si poate se pricepe mai bine ca mine. 
Scuze ca eram indragostita. 

vineri, 16 decembrie 2011

Anger.

Tipa inebunita de furie si el nu face nimic. El o priveste cu indiferenta si ii arunca, din cand in cand, cate o fraza cu atentie aleasa, ca odata ce ajunge la ea sa o faca sa inchida ochii pentru o secunda si sa inspire adanc. Dar nici aerul si nici tipetele nu o sa o mai faca sa se opreasca. Lacrima dupa lacrima ii ineaca fiecare zbierat dupa un scurt moment in care pluteste in aer. Durerea e imposibila. Il uraste asa de tare!
Dar deschide ochii si se trezeste. Acum adevarata durere o imbratiseaza si adevaratele lacrimi ii mangaie fata. Stia ca nu trebuia sa adoarma dar oboseala a rapus-o. Ridica cartea care a picat pe jos in ora pe care a dormit-o si se duce la baie. Se spala pe ochi si se pune jos, langa perete. A mai stat acolo si altadata doar ca de obicei cineva deschidea usa si o ridica in brate. O ducea in pat si o mangaia, ii alina durerea. Azi nu mai e nimic si faianta rece nu face decat sa isi aduca aminte de cuvintele mai reci pe care le primea. Ofteaza si isi sprijina capul pe genunchi. Sta acolo si realizeaza ca nu e bine. Nimic nu e bine. Isi face un plan simplu si incearca sa se ridice dar se simte bine acolo. Respira incet, mai ofteaza odata si inchide putin ochii. Un somn linistit o cuprinde dupa o saptamana de nesomn.
Sta in baie, intr-un colt si doarme. Se aprinde lumina pe hol si tresare. Se ridica si iese din baie mai odihnita decat a fost toata saptamana dupa ce bea o cana imensa de cafea. Se duce in pat fara sa o bage in seama pe fiinta care comenteaza langa ea. Nu mai adoarme dar se simte mai bine. Si sufleteste dar si fizic. Asteapta sa sune ceasul si, dupa o ora jumate, asteptarea ia sfasit. Se ridica si se uita pe geam, ca de obicei. Lumanarea se stinge acum, incet, in ultimele picaturi de ceara. Zambeste trista si deschide usa dulapiorului. Se uita pierduta fara sa stie ce cauta si se sprijina de muchie. Pune mana pe perie si si'o trece prin parul ciufulit fara sa se uite in oglinda. Se spala pe fata si se intoarce la dulapior. Se machiaza repede si se schimba. Se dezbraca de pijamalele primitoare ca sa aleaga o pereche de blugi incomozi si o bluza prea decoltata. Se priveste in oglinda si da, relativ multumita, din cap. Se putea si mai rau. Duce mana, ca de obicei, la gat, unde obinuia sa fie un lantisor tot timpul rece. Cu ocazia asta isi aduce aminte si de parfum si deschide repede dulapul. Ii place cum miroase. Miroase a dimineata de vara, a stare de bine. A soare. Miroase a soare si ii place. Miroase a amintiri. Intra in bucatarie si insfaca cana mare nespalata din ziua anterioara. Pune cafea in ea pana cand nu mai curge nici din ibric. Miroase cafeaua acum rece si se aseaza in fata geamului, langa bolul de fructe care ii repugna acum. Se uita pe geam si realizeaza ca nu ar putea recunoaste pe nimeni de acolo din cauza cetii. Zambeste. Ofteaza. Cainele tipa langa ea. Se incalta cu bocancii fara sa ii lege si iese cu sireturile imprastiindu-se pe trotuar si cana de cafea in mana. Cine ar vedea-o ar crede ca e depresiva sau alcoolica sau amandoua si s-ar intreba ce altceva e in acea cana inafara de cafea, dar nu ii pasa. Merge incet, fara sa se gandeasca la nimic, uitandu-se in gol. Se impiedica dar isi capata repede echilibrul. A calcat pe sireturi. Lasa cafeaua pe o scara din apropiere si isi leaga frumos sireturile. Se intinde dupa cana si are impresia ca e mai putina. Ridica din umeri si bea in continuare. Ajunge acasa si lasa cana pe cuier, pe hol, isi ia geanta si geaca si pleaca. Ipod-ul ii canta o melodie deprimanta asa ca il opreste. Ii place sa nu se gandeasca la nimic. Se bucura ca nu mai doarme, ca nu mai doare, ca nu mai viseaza. Ar vrea sa fumeze, simte nevoia sa isi calmeze si interiorul, sa il faca sa arate la fel de linistit ca exteriorul dar nu are timp. Isi urmeaza rutina, scrie si face tot ce i se cere, dar fara cuvinte irosite.

vineri, 9 decembrie 2011

El.

Inconjurat de ceilalti, sta relaxat si vorbeste ca si cum nimic nu l-ar preocupa. E 6. Ea nu apare pana dupa 8. Trece o ora. Tonul vocii lui se schimba, nu mai are stare. Inca o ora. Trebuie sa vina. Ea intotdeauna vine. 
7 jumate. Timpul parca sta in loc. Nimic interesant de discutat, subiectul ''Ea'' e inchis de mult. Toata lumea tace. Isi priveste pantofii si ofteaza. 
7:45.  Nimic nu se intampla. Tigara dupa tigara se stinge pe podea, sub piciorul lui. Isi indreapta incontinuu privirea spre geam. Poate vine mai devreme. Poate trece pe aici. I-ar placea sa o vada acum cu parul in vant mergand repede, cu castile in urechi si zambetul permanent. I-ar placea sa o vada plangand. Asta ii place cel mai mult. Vine si se prabuseste la el in brate cautand un loc cald langa inima lui. Si are grija de ea. O inveseleste. O iubeste si o ia in brate. De la inceput l-a placut pentru ca o tinea in brate tot timpul. Nu trebuia sa ii spuna. Pur si simplu se ducea spre el si o strangea intr-o imbratisare calda. 
Acum realizeaza ca nu a mai fost de mult cum era atunci. Se gandeste la perioada aia de demult si ofteaza iar. Se intereseaza de ceas: 8:00. O sa apara. In jumatate de ora o sa apara. Stie ca o sa apara. Ar sti si de unde sa o ia, sa o intampine pe drum ca sa nu o lase singura pe intuneric. O ultima tigara se aprindre intre buzele lui. Priveste in jos din nou, isi studiaza incaltarile, si ofteaza resemnat, ca si cum ar fi renuntat. Dar de ce? 
O tristete care a stat in spatele lui, lipit de el, il cuprinde acum. Trage un fun disperat, ca si cum de tigara aia atarna fericirea lui. Dar nu. Nu are dreptate. 
Fericirea lui s-a dus. A plecat, mami. A plecat. 

Esti singur acum. Esti singur si stii ca o sa iti fie dor de mine. Asa cum si mie o sa imi fie de tine. 


Sip. Kiss. Bye. 

duminică, 27 noiembrie 2011

Razbunare

Pentru ca spera in secret ca nu vei dormi o noapte pentru ca iti troneaza peste ganduri. Pentru ca spera sa te indragostesti de parfumul ei si de ochii calzi, aproape mereu umezi de o lacrima razleata. 
Vrea sa danseze in ploaie si sa se simta libera, asa cum se simtea odata cand, fara sa ii interzica nimeni, putea sa aleaga sa sara in toate baltile posibile, putea sa alerge cu prietenii prin apa si sa se distreze. 
Poate ii e dor sa se simta sigura pe ea, sa stie ca nu depinde de nimeni si ca sentimentele ei nu ii pot afecta deciziile. Dar acum nu. Acum nu mai poate fi sigura de nimic. Acum poate sa se prabuseasca, sa se transforme intr-o ruina doar prin doua cuvinte spuse la repezeala. Acum s-a inventat pentru ea durerea si frica, frica de singuratate. Pentru ca stie ca a ramas singura... Oare a cata oara? 
Un pas gresit si o sa fie mai singura decat a fost vreodata... 
Se gandeste uneori, cand se pune seara in pat, cand se scufunda in pilota moale si perna deja obisnuita cu gustul sarat al lacrimilor, la tot ce i se intampla. Aseara a adormit cu telefonul in mana, asteptand sa ii vina o idee. Asteptand ca raspunsul sa ii apara in minte si sa se materializeze de unul singur pe display-ul telefonului. 
Aseara nu era sigura de ce, dar simtea o furie care mocnea, o furie veche care ii inspira doar o pofta nebuna de razbunare... Razbunare pe ce? Pe cine? Asta nu stia... Nu avea nici cea mai vaga idee... 
Aproape orbita de furie, sau, de fapt, de lacrimi, se foieste o vreme in pat, bea de cateva ori apa, in speranta ca spasmele se vor linisti si lacrimile vor inceta, adoarme cu telefonul in mana si cu speranta ca o sa isi aduca aminte raspunsul. 
Si poate si-a amintit, dar era tarziu si somnul o cuprinsese, poate in vis i sa aratat, dar a uitat pana dimineata cand lumina i-a invadat camera.

marți, 15 noiembrie 2011

Ce e marea?


Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început. 
De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic. 
Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta. 
Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum  să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo. 
Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze. 
-Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine. 
Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.
-Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi... Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi. 
Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.
Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.
Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc. 
-Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și  să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine. 
Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele. 

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Don't ask, Don't tell

Pentru ca era o vreme cand ma bazam numai pe tine si cand stateam in telefon doar ca sa te aud plangand. Si era atunci, de mult, un moment in care apelai la mine si iti placea sa ne petrecem timpul impreuna. Acum, sincera sa fiu, nici macar nu as posta asta, de frica sa nu citesti, sa nu te recunosti. Nu mai fac nici un gest dragut, daca ai de gand sa imi tai avantul din prima. Te las pe tine. Te las pe tine sa te chinui sa imi castigi simpatia si poate asa, odata, o sa te simti si tu multumita de tine cand primesti o imbratisare din suflet, nu din scarba.
Poate o sa simti nevoia sa ii spui cuiva cat esti de fericita si nu o sa ai cui, sa simti si asta. Pentru ca asta doare. Doare cand te gandesti ca odata a fost cineva, iar acum s-a dus dracului totul. O sa fii atat de fericita incat o sa simti ca plesnesti de buna-dispozitie, si o sa iti piara tot cheful de viata cand o sa vezi ca de fapt, esti fericita singura sau, oricum, persoana care te-a facut sa ajungi in al 9-lea cer nu e potrivita, nu iti satisface nevoia de a impartasi starea asta de bine.
O sa simti. Si o sa iti para rau. Cel putin mie mi-a parut. Pentru ca da, eu acum, daca am nevoie, raman fara nimeni. Daca simt nevoia de o imbratisarea mi-o ofera patura, daca simt nevoia sa plang pe umarul cuiva trebuie sa ma multumesc cu perna.
Pentru ca de acum, nu mai fac nici un gest. Ma razvratesc si nu mai lupt pentru atentia ta. Nu. De ce sa imi dau doar eu silinta? De ce sa ma prefac fericita doar pentru ca ti-as distruge zambetul de pe fata zicandu-ti ce simt de fapt? Nu. Nu. Sunt singura de-acum. Pentru tine? Nici un loc. Nici un loc in inima mea, in lacrimile mele. Nicaieri.
Pentru ca atunci cand tu voiai sa te plangi sau sa te bucuri, eram langa tine fara exceptie. Dar daca eu vreau, ei bine, asta e cu totul alta poveste.
Daca vreau sa iti zic cat de fericita sunt ,,te ignor, te-am inlocuit". Si de plans, de plans nu am mai plans la tine pentru ca stiam, stiam ca o sa te simti jalnic cu mine. Imi pare rau. Imi pare rau pentru ca am incercat.
Imi pare rau... serios... Dar pentru mine, acum, esti o oarecare. 
Let's play ,,Don't ask, Don't tell".

duminică, 25 septembrie 2011

Tu sau Ea? Totuna.

Pentru ca aude, incet, inabusit, undeva, un planset. Priveste in jur: nimic. Inca cativa pasi. Da la o parte usa. Niste ochi mari, aproape speriati dar intr-un fel resemnati, o privesc, plini de lacrimi. Ar intreba ce s-a intamplat dar se gandeste ca probabil nu e treaba ei. Inchide usor usa si se pune langa cea mica, cu genunchii stransi la piept, si isi aseaza capul in maini. Ochii continua sa o priveasca si un zambet timid traverseaza fata uda.
,,Esti suparata?" Da, spune ea. ,,De ce?" Stii de ce. ,,Voiam sa vad daca ai puterea sa recunosti." Nu o am.
,,Vad. Pareai linistita, chiar bine dispusa cand ai venit aici." Stii ca cel mai bine imi ascund supararile zambind. ,,Inca esti in stare?" Am de ales?
Si fata uda, acum serioasa, incepe din nou sa fie brazdata de lacrimi grele si sarate. Si ea incepe sa planga. Nu mai poate sa se abtina.
Pe tine te las sa plangi de fiecare data. spune ea. ,,Pe mine nu ma vede nimeni aici. Si tu ti-ai pierdut de multe ori cumpatul si te-ai arat slaba." Sunt dati in care nu ma pot abtine. Cum te-am gasit atat de usor acum? ,,Mintea ta e goala in momentul asta. Levitezi in jurul unei singure probleme. E spatiul asta gol, si eu... sau tu. Nu mai ai obstacole care sa te faca sa nu ma gasesti."
Ea plange in continuare. Atat poate sa faca. Mai mult nu. Plange si, printre suspine, sopteste: Multumesc. Multumesc ca ai grija de mine si nu ma lasi sa bocesc ca un copil cand nu suntem singure.
Prima fata brazdata de lacrimi se lipeste de cea de-a doua si zambeste. ,,Cu placere. In plus, trebuie sa am grija de tine. Tu, esti eu. Si invers."

vineri, 23 septembrie 2011

Cateva picaturi curg de sange picura incet pe masa din sufragerie. 
pic pic pic.
Sange de curva. se gandeste. Stie ca, oricum, toate femeile au asta in vene. 
pic pic. 
Sunt infantila
A facut lucruri urate, dar vina a aruncat-o asupra sangelui murdar din ea. ,,Sunt curva. Si nu, nu chiar in sensul ala. Ele iti cer bani, eu iti cer sentimente, te satisfac, la fel si eu, apoi pleaca. La fel ca mine." 
Nu a realizat, pana acum, ca desi ea face asta altora, sunt si altele care ii vor face ei la fel. Si ele probabil ca arunca vina pe aceeasi cantitate mai mare sau mai mica de sange de curva din venele lor. Sau poate ele nu au deloc resentimente. 
Ofteaza si priveste picaturile rosii care continua sa cada pe masa. 
pic pic pic. 
O doare putin locul in care cutitasul a alunecat pe pielea transpirata dar nu ii pasa. Spera doar sa iasa. Spera ca modul asta ingrozitor de a fi sa iasa din ea, sa o vindece de imprudenta. Si spera ca, facand asa, sa le vindece si pe celelalte. Dar, undeva, in sinea ei, stie ca ii e imposibil. 
pic pic pic. 
O palma i se lipeste repede de obraz si o face sa tresara.
De ce m-ai lovit? se uita uimita. 
Cine te vrea, cine te iubeste, nu o sa vrea sa te schimbe niciodata. 
O lacrima nestapanita i se prelinge usor peste obrazul deasemenea transpirat si se opreste doar in mica pata de sange de pe masa, incepand sa il dilueze incet. 
pic. 
Inchide ochii si o alta lacrima aterizeaza in acelasi loc amestecandu-se incet cu acea culoare intensa. O pereche de maini o inconjoara si o strang tare. 
Nu mai plange. O sa plece. In plus, stii, o sa iti zic cand o sa plec. Nu te las de izbeliste. Iti zic cand vreau sa ma duc la o alta... o alta curva. O sa afli inainte sa plec. 
Priveste uimita.
Multumesc. ironic ii scapa pe buze, dar nu pare a fi sesizat. 

marți, 20 septembrie 2011

Imi pierd mintile.

Tipa. Tipa. Nimeni nu te poate auzi aici. Dincolo de peretii astia goi si reci nu e nimeni. Nimeni. Nimeni nu vine aici. Nimanui nu ii pasa ce fac eu aici, sau tu. Tipa cat poti. Iti place? Iti place, nu? Stiiiu. Stiiu. Ai asteptat atat de mult sa poti sa faci asta. Sa poti sa plangi, sa tipi, si gemi fara sa te auda nimeni, nu? Ai asteptat atat de mult timp sa iti exteriorizezi toate sentimentele tale mici si lipsite de inocenta.
Apropo de Inocenta. Mai ai vre-un strop de inocenta in tine? Inocenta din gandurile tale a disparut de mult. Nu ii mai pasa nimanui de ce gandesti pentru ca nu gandesc curat. Ti-ai patat mintea de noroi, ura si egoism, iar de ego-ul tau... Nici nu mai vorbesc. Uimesti pe toata lumea.
Inca esti spontana stiu, si inca te poti preface ca esti copil, inca te poti preface ca nu iti pasa. Dar vrei sa plangi.
Ai vrea sa mergi pe strada si sa plangi, iar lumea sa nu se uite ciudat la tine. Ai vrea sa le plangi nefericirea pentru ca in ziua de azi, oamenii nu mai stiu ce e fericirea. Sunt simple victime ale sistemului. Pentru ei, falsa fericire sunt banii. Dar banii vin, pleaca, vin din nou, ramai fara. Si nu e bine.
Te simti rau, deprimata? Meriti. Gandestete la cata lume ai ranit, cata lume se simte exact la fel din cauza ta. Pentru ca nu esti in stare de nimic. Vii, pleci, vii, pleci din nou. Cand ai chef, cum ai chef. Nu esti legata de nimic si totusi esti legata de toti: de aia te intorci, nu?
Stiu ca ai niste sentimente mici pentru toata lumea in inima ta aia mica si aproape putrezita. Sentimente mici dar puternice. Am spus si o mai repet: nu esti sfanta si nici perfecta. Esti constienta si asta imi place.
Citesti carti de dragoste, carti despre iubiri ascunse, casrti despre iubiri neimpartasite. Si iti place. Iti place sa crezi intr-o poveste de genul, doar ca stii ca nu o sa ai niciodata rabdarea necesara, sau puterea ca sa obtii o dragoste de genul.
Esti mica si fraiera. Ma uit spre cer si iti vad toate durerile agatate de stele. Stelele sufera si ele, suportand greutatea tristetilor tale. Ai incercat sa inveti din carti sa fii vesela, dar nu ai reusit. Ai incercat sa inveti din filme sa nu iti pese, dar ti-a fost imposibil. Ai incercat sa inveti de la altii ce e egoismul si nepasarea, dar mai rau ai facut. Mila ta vesnica, sufletul tau mare si in acelasi timp mic se sprijina de un perete. Sau nu, peretele se sprijina pe suflet. Tu ai obosit si ai vrea sa pleci departe. Sa uiti de stres si durere.
Sa iti ascunzi tusea intr-un servetel si ochii sub parul lung.
Vrei o viata perfecta? Nu vrei, pentru ca stii ca nu ai cum sa o obtii. Pentru tine idealul e sa nu ranesti pe nimeni, dar poate, tocmai din cauza milei tale nesfarsite si a spontaneitatii tale false de copil ranesti. Pentru ca sunt persoane care se indragostesc de tine, iar tu le retezi, fara nici o intentie aripile. Te doare, dar iti place. Nu regreti nimic, dar iti pare rau. Nu arati placerea sau tristetea. Masca ta e de ceara. Se topeste doar cand ai langa tine un suflet cald. Foarte cald. Si, pentru moment, sufletul ala nu a venit, iar cand va veni, vei trece pe langa el fara sa il bagi in seama, de frica ca iti va afla secretele.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Criza de personalitate

Serios? Serios? Cere mult? Nu e o sfanta, nu e perfecta, e tot timpul incordata si tot timpul cu ochii pe amanunte. Nu vrea sa ii scape nimic. Dar iubeste. Stie sa iubeasca. O bucura lucrurile mici si stie ca ar vrea sa danseze odata ca in filme, printre frunze portocalii care cad, sau pe langa un cires care se scutura in timp ce soarele il face sa arate ca in povesti, sau sa inceapa sa ninga cand ofera un prim sarut. 
Vrea ceva romantic. Poate o poveste cu un print pe un cal alb, poate o noapte instelata in care sa priveasca cerul minunat de mana cu un oarecare. Vrea sa aiba aprte de tot ce e mai bun alaturi de fiecare. Vrea sa aiba parte de distractie. Nu sa se axeze pe o singura persoana. Incepe sa se simta sufocata. Ar plange, dar nu mai are voie. 
Scrie. Scrie pentru ca nu poate sa spuna nimic cu voce tare. Planga inauntru si totusi stie ca nu are voie sa vorbeasca cu nimeni. A avut grija sa ii lase balta pe toti. 
Fara inima, egoista fata cu par ciudat. Ce cauti aici? Asta nu e lumea ta. Aici doar ranesti. Si stiu, stiu ca si pe tine te doare, dar cineva trebuie sa se sacrifice. Tu stii sa faci asta? 
Nu. Ea nu stie sa taca. Ea vrea sa se rataceasca de lumea asta. Vrea sa isi gaseasca pe cineva de care sa se simta extraordinar de atasata. Ar vrea sa traga de timp dar cu ce folos? Timpul nu face nimic. Timpul nu o ajuta. O imbatraneste. Poate ii face parul sa para mai infoiat si ochii mai stralucitori. Dar acum simte ca se ofileste. Viata ei scade in intensitate si isi da seama ca tot timpul e nervoasa. E prea incordata. Asta nu e ea. 
Vrea sa plece. Sa plece. Dar nu poate. 
Iubesc. isi spune. Incearca sa isi gaseasca o scuza pentru propriile'i actiuni. A trecut de mult momentul in care se putea minti singura. Nu intelege gresit. Iubeste. Iubeste cu patima, dar nu indeajuns de multa patima incat sa se schimbe, sa isi nege personalitatea, sa devina cuminte si temperata. Nu. 
Ii place sa fie spontana si se simte ca si cum zilele acelea, pline de soare, zambitoare, s-au dus. Nu mai vrea. Se simte secatuita de puteri. 
Isi canta durerea si isi scrie grijile incet. Isi mai agata un vis de un varf de stea si strange pumnii pana simte cum unghiile i se infig in carne. O doare dar nu vrea sa se opreasca. Nu scade forta cu care strange si stie ca daca ar relaxa mana, ar deschide poarta lacrimilor. Nu se mai umileste. Acum e ea, si nu ii pasa. O sa fie din nou ea. 
Isi promite asta. Stie ca o sa dureze pana o sa reuseasca sa se convinga, dar vrea din nou sa fie incantata de lucrurile mici pe care i le ofera viata, ca atunci cand a gasit o lalea pe jos, intr-o zi de primavara in care se plansese ca ea nu a primit nici o floare. 
Atunci a fost atat de fericita incat a lipit floarea in jurnalul ei mic si a scris pagini intregi despre fericirea ei. Pentru ca unii nu inteleg gesturile astea mici. 
E putin paranoica, dar nici voi nu sunteti perfecti. Vrea sa isi cante fericirea si stie ca daca o opriti o sa incete sa zboare. O sa fie una de'a voastra pentru vesnicie, si nu va sti cum sa evadeze. 
Intr-o conversatie mai profunda, a zis ca lumea se duce pe pula, si ea face parte din lumea asta. Acum isi da seama ca greseste. Nu o sa faca asta. O sa fie cea mai fericita fiinta. O sa fie toata un zambet si o sa isi ia incet incet toate sperantele pe care si le-a agatat de stele. O sa le faca sa devina realitate. 
Pentru ca poate nu e perfecta. Dar e optimista. Si poate ca nu are sens ce gandeste. Dar stie ca cine trebuie va intelege. Stie ca poate sa se faca inteleasa, iubita, placuta. Poate nu de toata lumea si peste tot. Dar o sa reuseasca, pentru ca nu viata trece peste ea. Nu o sa accepte asta. O sa treaca ea prin viata, dar, indiscutabil, cu un zambet pe buze. Pentru ca poate sa iubeasca si sa fie iubita cand vrea ea, cat vrea ea. 
Pentru ca totul este auto-sugestie. 
And what scares me the most is to lose all that hurts. 
Urma - Slide

joi, 15 septembrie 2011

Pssst. Calm!

E geloasa. E atat de geloasa, atat de posesiva, atat de incapatanata. Si aude ,,Termina. Nu poti sa faci nimic cu temperamentu' asta exploziv" Dar nu poate. Oricat de mult s-ar abtine, explodeaza. Si nu ii place, nu ii place sa incerce ceva, si sa nu ii iasa. Cand are o problema reuseste sa o rezolve, sau macar incearca si se chinuie pana cand isi da seama unde greseste. Acum e incapabila de autocontol. 
E vesela. Merge vesela. Abia asteapta sa il vada, sa ii spuna ca azi s-a abtinut si nu a comentat la un profesor prea putin uman ca sa isi tina gura. De regula, ar fi comentat pana cand s-ar fi ales cu o nota mica, sau pana cand ar fi ramas fara argumente. Dar azi a tacut cand a fost calcata in picioare. A tacut petru ca s-a gandit la ce au zis altii. E vesela ca a reusit sa se supuna. Ajunge si fata ei devine si mai luminoasa. 
,,Hei" spune in timp ce lipeste o ventuza zgomotoasa peste buzele alea pe care le cunoaste. Si incepe conversatia. Si simte cum o mananca, o mananca pe dinauntru cuvintele alea lipsite de sens. Si tace. Si tace. Si tace. 
,,Hai nu fi suparata." 
Gelozie. Gelozie. Pentru ca daca ea rosteste aceleasi cuvinte nu e bagata in seama. In schimb, daca altcineva spune un lucru dragut, rezultatul este ,,Stii ce mandru sunt de mine?" 
Si tace in continuare si nu se plange. Incearca sa se abtina, dar stie ca nu poate. E suparata. Pleaca. Toata saptamana asta chinuitoare o acapareaza. Vrea sa planga, dar se abtine. 
,,Ce faci tu cu caracterul asta exploziv?" 

joi, 1 septembrie 2011

Mintea mea

Pana acum am stat cu ochii inchisi. Am stat cu ochii inchisi si nu am vazut mare lucru. Doar forme indepartate, fara culoare. Ca un miop care si-a pierdut ochelarii. 
Acum simt ca am deschis ochii. Cand m-am lasat dusa de val, fara sa ma gandesc la ceva anume, mintea a inceput din nou sa lucreze, sa chitaie si sa se fastaceasca de placere. Se intinde dupa ce a stat adormita. Se misca pe o parte si cealalta si ma face sa vars orice cuvant. Sunt obosita. Simt nevoia sa ma culc dar nu pot. Mintea mea lucreaza, scuipa, vomita, transpira tot ce pana acum am tinut in mine. 
Acum vad fiecare amanunt, fiecare detaliu colorat, fiecare expresie a fetei. Aproape ca iti pot vedea muschii pe care ii contracti cand zambesti, cand te incrunti, cand vorbesti cu mine. Acum vad tot. Vad iubire, ura, teama... Si eu ma hranesc din ele. Am devenit egoista. Ma hranesc din durerea voastra, din toate amaraciunile. Si par draguta, accesibila, dar nu sunt. Nu mai pot. Nu ma pune sa iti explic de ce. 
Creierul meu tocmai a iesit dintr-un impas gigantic. Sunt curioasa cat o sa tina. Anul asta mintea mea a refuzat sa lucreze, sa miste, sa imi sopteasca macar cateva cuvinte. 
Mintea mea spun? Mintea mea refuza sa colaboreze 3 sferturi de an, si celalat sfert.. il doarme. 
De asta nu retin chipuri, nume... E greu. Uneori ma trezesc cu fata bagata in patura, iar cand ridic ochii si ma uit... ridic ochii si ma uit in oglinda; simt ca nu ma recunosc. Sunt lenesa. De ce? De ce acum? De ce? Nu vreau sa fiu lenesa. Imi place sa topai... Imi place sa tip, sa urlu, sa va enervez. Imi place sa imi vand starea mea buna de spirit, pentru ca stiu ca unii o cumpara, iar daca nu, va fac sa o cumparati, astfel incat sa primesc inapoi iubire. Simt nevoia. Niciodata nu ma satur.
Uneori stii.. Am nevoie de tine. Am nevoie de tine si tu nu esti aici. Dar nici eu nu iti mai sunt alaturi. Acum, dupa ce mi-ai reprosat lucruri, vad viata altfel. Vad ca ai dreptate, dar nu pot sa gasesc o explicatie. Totusi imi e rusine sa te sun, iar orgoliul o sa ma impiedice intotdeauna. Nici macar nu stiu ce sa iti zic. ,,Am nevoie de tine"? Nu m-ai crede niciodata. M-ai expedia din 3 vorbe si m-ai face sa sufar. 
Scriu acum, dar nu imi cer iertare. Nu vreau sa imi cer iertare pentru ca daca o fac acum... nu o fac pentru tine. O fac sa ma simt eu bine. Dar nu inteleg de ce. Nu inteleg de ce egoul asta a rasarit brusc, si de unde? 
Imi fortez mana sa scrie acum... Mintea mea a adormit din nou... Poate chiar e tarziu... 
I wanna need your love. 
I'm a broken rose.
Nu pot sa mai scriu.

duminică, 21 august 2011

Diavolul si domnisoara Prym

Redau aici NOTA AUTORULUI (pentru cei care nu stiu, e vorba de Paulo Coelho, din nou) pentru ca nu pot sa transcriu toata cartea. Cred ca e mai mult decat deajuns pentru a va convinge sa o cititi. O recenzie ar fi inutila.



Prima legenda despre Scindare ia nastere in Persia antica: dupa ce a creat universul, zeul timpului isi da seama de armonia din jurul sau, dar simte ca-i lipseste ceva foarte important - un tovarat cu care sa se bucure de toata frumusetea aceea.
Vreme de o mie de ani se roaga sa aibe un fiu. Istoria nu spune cui i se roaga, dat fiind ca el insusi e stapan atotputernic, unic si suprem; cu toate acestea se roaga si, in cele din urma, ramane insarcinat.
Vazandu-si dorinta infaptuita, zeul timpului e cuprins de cainta, constient fiind ca echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea tarziu - copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentarile sale este ca pruncul pe care-l purta in pantece sa se scindeze in doi.
Legenda povesteste ca, asa cum din rugaciunea zeului se naste Binele (Ormuzd), din cainta lui se naste Raul (Ahriman) - frati gemeni.
Ingrijorat, el randuieste totul astfel incat Ormuzd sa iasa primul din pantecele sau, dominandu-di fratele si evitand ca Ahriman sa dea de furca universului. Cum insa Raul e istet si capabil, el izbuteste la ceasul nasterii sa-l imbranceasca pe Ormuzd si apuca sa vada cel dintai lumina stelelor.
Consternat, zeul timpului se decide sa creeze aliati pentru Ormuzd: face sa ia nastere rasa umana care va lupta imrepuna cu el pentru a-l domina pe Ahriman si a evita ca aceasta sa puna stapanire pe toate.
In legenda persana, rasa umana se naste ca aliata din urma. Alta istorie despre Scindare va aparea insa cu multe veacuri mai tarziu, de asta data intr-o versiune opusa: omul ca instrument al Raului.

Cred ca mai toti stiu ce vreau sa spun: un barbat si o femeie stau in gradina Raiului si se bucara de toate desfatarile imaginabile. Exista o singura interdictie - cuplul nu va putea cunoaste niciodata ce inseamna Binele si Raul. Domnul atotputernic a spus (Fac., 2.17): ,,iar din pomul cunostiintei binelui si raului sa nu mananci.".
Si intr-o buna zi se iveste sarpele, asigurandu-i ca aceasta cunoastere e mai importanta chiar decat de raiul si ca trebuiau sa intre in posesia ei. Femeia refuza, zicand ca Dumnezeu i-a amenintat cu moartea, dar sarpele garanteaza ca nu se va intampla nimic asemanator: dimpotriva, in ziua in care voi sti ce inseamna Binele si Raul, vor fi egali cu Dumnezeu.
Convinsa, Eva mananca din fructul interzis si-l imparte si cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destrama, iar cei doi sunt izgoniti  si blestemati. Exista insa o faza enigmatica rostita de Dumnezeu si care-i da dreptate sarpelui: ,,Iata, Adam s-a facut ca unul dintre noi, cunoscand binele si raul."
Nici in acest caz  (dupa cum nici in cel al zeului timpului care se roaga pentru ceva, desi el e stapanul absolut), Biblia nu  lamureste cu cine anume sta de vorba Dumnezeu unic si - admitand ca este unic  - de ce spune ,,Unul dintre Noi".
Oirucm ar fi, rasa umana osandita inca de la inceput  ca in eterna Scindare sa evolueze intre cele doua contrarii. Si la fel si noi, prada acelorasi indoieli ca si stramosii nostri; cartea de fata are drept scop sa abordeze aceasta tema apeland, in unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect si raspandite pe toata fata pamantului.

[...] Am fost totdeauna incredintat ca transformarile profunde, atat in fiinta umana cat si in societate, au loc intr-un interval de timp foarte redus. Cand ne asteptam mai putin, viata ne confrunta cu o provocare spre a ne pune la incercare curajul si vointa de schimbare; in acest moment, nu are rost sa pretindem ca nu se intampla nimic sau sa ne scuzam zicand ca nu suntem pregatiti. 
Provocarea nu asteapta. Viata nu priveste indarat. O saptamana este un interval de timp suficient ca sa decidem daca ne acceptam destinul sau nu.

miercuri, 20 iulie 2011

*

As scrie, dar degetele imi aluneca incet pe langa taste. Incerc sa sper ca mai e o urma de dorinta, de speranta, de inspiratie in mine. Si le gasesc pe toate, inafara de ultima. Imi plang incet, incet neuronii care nu mai accepta sa viseze, plang si sufera. Sunt plini de realism sau de realitate, de pesimism. Nu mai e nici macar putina magie printre ei, nu mai au nici macar scanteia aia mica care ii facea sa vibreze, sa danseze, sa stie sa povesteasca, sa dramatizeze sau pur si simplu... sa scrie.
Ca in fiecare an, lipsa de inspiratie, vara, ma mananca incet, pe dinauntru, ma mangaie, ma pacaleste, ma amageste, ma lasa sa cred ca o sa isi revina de la sine dar nu. Nu imi revin. Si nici ea, Inspiratia, nu revine.
Imi e dor sa ii simt labutele pufoase cum imi mangaie incet degetele si ma face sa scriu. Eu nu sunt capabila. Eu nu pot. Am nevoie de ajutor. Intotdeauna am avut.

miercuri, 29 iunie 2011

11 miunute - Paulo Coelho

Dar, in fine, cum in fiecare clipa din viata suntem cu un picior in basm si celalalt in abis...


Cand ne intalnim cu cineva si ne indragostim, avem impresia ca intreg universul este de acrod; azi am vazut ca asa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, daca ceva e gresit, nimic cu ramane! Nici starcii, nici muzica din departare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate disparea atat de repede frumusetea care se afla acolo acum cateva minute?
Viata este foarte rapida; ii face pe oameni sa treaca de la cer la infern in cateva secunde.


Scopul meu este sa inteleg dragostea. Stiu ca eram vie cand am iubit si mai stiu ca tot ce am acum, oricat ar parea de interesant, nu ma entuziasmeaza.
Dragostea insa e teribila: le-am vazut pe prietenele mele suferind si ca nu vreau sa mi se intample si mie asa ceva. Ele, care inainte radeau de inocenta mea, acum ma intreaba cum de reusesc sa-i domin atat de bine pe barbati. Surad si tac, pentru ca stiu ca remediul este mai rau decat durerea: pur si simplu nu ma indragostesc. Pe zi ce trece, vad ca barbatii sunt fragili, inconstanti, nesiguri, surprinzatori...  pana si unii tati ai acestor prietene mi-au facut propuneri, am refuzat. Inainte eram socata, acum cred ca totul tine de natura masculina.
Desi scopul meu e sa inteleg dragostea, desi sufar din cauza persoanelor carora mi-am incredintat inima, vad ca cei care mi-au atins sufletul n-au reusit sa-mi trezeasca trupul, iar cei care mi-au mangaiat trupul n-au reusit sa-mi atinga sufletul.


Totul imi spune ca sunt gata sa iau o hotarare gresita , dar greselile sunt un mod de a actiona. Ce vrea lumea de la mine? Sa nu-mi asum nici un risc? Sa ma-ntorc de unde am venit, fara curajul da-a zice ,,da" vietii?
Am mai gresit odata cand aveam unsprezece ani si un baiat m-a rugat sa-i imprumut un creion; de atunci am inteles ca, in imprejurarile cand nu exista un al doilea prilej, e mai bine sa accepti darurile pe care ti le ofera lumea. Evident ca e riscant, dar sa fie un risc mai mare decat un accident de autobuz caruia i-au trebuit patruzeci si opt de ore sa ma aduca pana aici? Daca e sa fiu credincioasa fata de cineva sau de ceva, in primul rand trebuie sa-mi fiu fidela mie insami. Daca e sa caut dragostea adevarata, mai intai trebuie sa ma satur de iubirile mediocre pe care le-am intalnit. Putina mea experienta de viata m-a invatat ca nimenu nu e stapan pe nimic, totul este doar o iluzie - si asta e valabil de la bunurile materiale pana la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o data un lucru oe care il socotea garantat (ceea ce mi s-a intamplat de atatea ori) invata pana la urma ca nimic nu ii apartine.
Si daca nimic nu ii apartine, nu trebuie nici sa-mi pierd timpul batandu-mi capul cu lucruri care nu sunt ale mele; mai bine e sa traiesc ca si cum astazi ar fi prima (sau ultima) zi din viata mea.


Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cât este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cât i se devotează, cât suferă ca să-l vadă fericit pe el. Aşa se întâmplă: copiii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţa lor ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificând ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.




În fiecare dintre noi este un ceasornic ascuns şi, ca să faci dragoste, arătătoarele ambilor inşi trebuie să indice aceeaşi oră la acelaşi timp. Două persoane care sunt împreună şi se iubesc mult trebuie să-şi potriveasca arătătoarele, cu răbdare şi perseverenţă, cu jocuri şi reprezentaţii "teatrale", până când înţeleg că a face dragoste e mult mai mult decât o întâlnire.








Postare gasita in strafundurile blogului. ,,Postare Nefinalizata" de altfel, deci niciodata publicata pe blog. 
In caz ca sunt amatori, puteti gasi cartea online aici: http://cartielectronice.blogspot.com/2009/10/citeste-cartea-unsprezece-minute-de.html

sâmbătă, 11 iunie 2011

Poveste.

Inainte sa plece a avut grija sa curete toata casa. Podelele luceau si peretii pareau mai luminosi. A curatat toate mobilele, pe unele chiar le-a mutat pentru a sterge praful adunat in spatele lor. A lasat geamul de la baie deschis pentru ca aerul sa nu devina unul inchis. Stia ca pe acolo nu intra niciodata apa daca ploua, iar sita veche proteja casa de animale curioase. Stia ca nu se va mai intoarce. Cel putin asa spera.
Cand a iesit pe usa a privit inapoi. Si nu asa cum arata filmele: in timp ce inchide usa arunca o privire spre bucataria asupra careia cadea o lumina surprizatoare. Nu. S-a oprit, a varsat o lacrima si s-a uitat inapoi. S-a sprijinit de tocul usii si, pentru un moment, nu si-a mai putut imagina ca are puterea necesara ca sa plece. S-a uitat inapoi si a vazut patul frumos aranjat, cu patura rosie asezata perfect si si-a amintit cum a adormit in bratele lui. S-a uitat spre sufragerie si si-a amintit cum stateau amandoi si citeau, fiecare in fotoliul sau. Si-a sters lacrima cu ura si a plecat. Furia a pus din nou stapanire pe ea.
De cate ori o farama cat de mica de iertare aparea in ochii ei, furia o alunga in secunda 2. Nu iarta. Nu merita. S-a intors incet si a inchis usa. A lipit usor capul de lemnul rece in timp ce invartea cheia in usa pentru a auzi zgomotul metalic pentru ultima data.


Acum e inapoi. A simtit o urma de entuziasm cand s'a vazut in fata usii reci dar a murit in secunda in care a intrat. Isi imaginase de multe ori casa. Dar imaginea era aceeasi. Acea poza perfecta, simpla, pe care a pastrat-o in mintea ei de cand a plecat. Ii e dor de un sarut cast dar nu, nu are cine sa i-l dea. O cam doare inima: nu e obisnuita sa fie singura in casa asta. Pune geanta pe podea si ii rasuna in minte acea voce pe care credea ca a uitat-o: ,,Nu mai pune geanta pe jos! O sa o pierzi!". Zambeste in timp ce o lacrima ii aluneca pe obraz. Se descalta in liniste si, dintr-o data, aude pasi in baie. Baia aia mica, albastra, cu cada mare.
Ciuleste urechile si ramane intr-o pozitie incomoda, pentru a... nici ea nu stie de ce. Sa nu isi tradeze prezenta sau sa isi dea seama cine e? El inca avea cheie, dar se interesase: nu era in oras. Un hot? Usa era incuiata.
Inima ii bate cu putere: cine poate fi? Intra in sufragerie si spera sa nu vada geanta rosie, de voiaj, in care a asezat haine de atat de multe ori. Dar ea e acolo, la fel ca intotdeauna, trantita pe pat. Se sprijina usor de biblioteca din spatele ei. Nu se poate. Are viziuni?!
-Cubix? se aude dinspre baie.
Fata ei alba e indreptata spre acel chip plin de viata pe care l-a vazut de atat de multe ori.
-Vreau sa zic... aaa... Sofia? Ce faci?! Nu te-am vazut de atat de muult timp? Simt ca au trecut secole.
Se uita la el si nu stie ce sa faca. Are impresia ca vede fantome. Serios? Cum poate sa se comporte ca si cum nimic nu s-a intamplat?!
-Doar ce am ajuns si eu, acum 3 minute. Dupa drumul asta lung... simteam ca nu o sa mai ajung. Am intrat direct in baie sa fac un dus.
Se uita la el si realizeaza ca are doar o pereche de pantaloni scurti, rosii, pe el. Aceeasi pantaloni vechi pe care ii purta in casa pentru ca erau comozi. Uitase cat de bine arata.
-Te simti bine? Vrei sa iti aduc un pahar de apa?... Aaaa... Mai avem pahare in dulapuri, din moment ce inca avem gel de dus la baie, nu?
Nici un raspuns. S-a blocat. Ce sa faca? Ce sa zica? Serios?
-O imbratisare? Cred ca inca suferi dupa pierderea ta... Nu?
Doar pierderea ei?! El nu a pierdut nimic? Nenorocitul.
-Ma refer la mama ta... Haide, serios, scoate si tu un sunet... Nu ai amortit? Stai nemiscata de cand te-am strigat.
-Ce cauti aici?
-Da. Si mie imi era dor de tine... Nu ma asteptam sa sari si sa ma iei in brate. Dar eu chiar imi dau silinta sa fac conversatie aici.
,,Mda. Neschimbat" se gandeste.
-Nu vrei sa iti dai si celalalt pantof jos? Cred ca e cam incomod sa ai un picior mai lung cu 10 centimetri decat celalalt. Am dreptate? si zambeste prietenos.
Se descalta automat si isi pune pantoful langa celalalt, pe hol.
-Cred ca mi-ar folosi un pahar de apa rece, si da, inca avem pahare... Aaa... Sunt pahare.
Si zambeste fortat spre el.
-Stii, a trecut doar un an jumate de cand nu ne-am mai vazut, si asta nu e o perioada destul de lunga pentru a ma face sa uit ca ai fata asta doar cand esti suparata pe mine. spune in timp ce umple un pahar cu apa.
-Si cum ai vrea sa fiu? Fericita ca te vad? Aproape ca sunt. Doar ca pentru mine, un an jumate nu e deajuns ca sa trec peste toata adolescenta pe care am petrecut-o cu tine. Nu mai precizez de inceputul vietii mele de adult.
Ia paharul din mana lui si el ii zambeste trist.
-Ai dreptate. Totusi, hai sa lasam asta. Cum ziceam, imi pare rau pentru mama ta. Cred ca ii e greu fara sot, si tie fara tata. Nu-mi vine sa cred ca a inselat-o pe maica-ta cu un alt barbat. Imi pare imposibil. Era un om foarte de treaba.
-Da.
O tacere stanjenitoare se lasa peste ei.
-Mama ta stie ca sunt aici. Eu am rugat-o sa nu iti zica nimic.
-Perfect. Daca stiam ma duceam sa stau la hotel.
-Stiu. De asta nici nu am vrut sa afli. Cred ca putem sa infiripam o prietenie intre noi, iar, cu ocazia asta.
Ea pufneste in ras in timp ce baga televizorul in priza si ia telecomanda din dulapul in care a asezat-o.
-De ce am lega, pentru a  nu stiu cata oara, o prietenie? Ca sa faci iar ca ultima data? Ca sa ma ranesti ingrozitor? Ca sa pleci iar si sa nu imi zici nimic? Ca sa te astept o saptamana si sa turbez de ingrijorare? Ca sa aflu de la mama ta ca ai plecat din tara? Ca sa imi zica ca nu stie unde? Stii cum e sa te intrebe toata lumea ,,Unde e Motek? Nu a mai dat nici un semn de viata. Cand se intoarce?" si singurul raspuns pe care sa il poti da este ,,Nu stiu. Eu am aflat abia la o saptamana dupa ce a plecat si nu mi-a dat nici un semn ca ar trai.". Ar trebui sa iti cer socoteala, sa te pun sa imi zici unde ai fost, de ce ai plecat, de ce te-ai intors acum. Nu? Dar nu o sa te intreb nimic. O sa sterg paharul asta si o sa il pun la loc unde era. O sa ma incalt si o sa plec, ca si cum nu am fost niciodata aici. Poti sa stai linistit, singur, cuprins in secretele tale, cat vrei tu. M-am obisnuit cu ideea ca nu o sa te mai vad vreodata. Acum tu imi dai totul peste cap. Nu-mi vine sa cred... De ce ai venit aici?! De ce?! Credeai ca imi era prea bine? Ai venit sa ma chinui. Perfect. Poti sa dormi linistit la noapte. Ai reusit.
Nu se putea uita la el cand vorbea. Avea capul aplecat si se uita... nu se uita nicaieri. Ochii ii erau plini de lacrimi si in timp ce isi tinea mica teorie picaturile ii strabateau fata fara nici un fel de obstacol.
-Motek in sus, Motek in jos. Pentru mine esti doar Motek, prietenul meu vechi, cu care am pierdut legatura. Si asa o sa ramai.
El sta nemiscat in fata ei si o asculta. Astepata sa termine. O cunoaste prea bine.
-Ba nu. Ai dreptate. Nu esti Motek. Asta e un nume copilaresc. Esti Mihai. Asa cum esti, probabil, pentru noii tai prieteni. Mihai...
Acum suspina obosita. A obosit sa ii tina predica. Plange. El se apropie incet si isi pune mainile in jurul ei. O strange incet la piept. Ea isi pune mainile pe fata apoi se inveleste cu mirosul lui. Suspina si se simte putin alinata doar cand buzele lui o ating pe crestetul capului si o pupa usor, apoi susura un Shh! grijuliu printre dinti. El strange din ochi si se candeste cat a facuto sa sufere. Ea strange din ochi si se gandeste cat de dor ii e.
Stau asa cateva minute, apoi ea se indeparteaza de el putin si ridica capul, privindu-l cu fata ei brazdata de lacrimi, cu rimelul intins si rujul intins.
-De cand porti haine atat de... bussiness? o intreaba zambind.
-De cand am terminat facultatea si am reusit sa ma afirm. Dupa ce ai plecat am avut tot timpul din lume ca sa invat.
-Stai stai stai. Facem un ness si vorbim in timp ce bem, ce zici?
-Ai ness? Eu am pepsi, ca de obicei.
-Normal. Hello... M-am mutat. Inca am aceleasi obiceiuri.


Acum stau unul in fata celuilalt, stand ca niste copii cu picioarele incrucisate si isi vorbesc. Ea intr-o pereche de pantaloni de pijamale si un tricou lalai, el doar cu pantalonii lui rosii, cu mainile care captureaza canile imense de ness.
Au povestit cate-n luna si-n stele. Si-au zambit si au ras pe burta, s-au contrazis, au comentat, exact ca atunci cand erau doar ei doi.
El a adormit spre dimineata cu capul pe picioarele ei, iar ea nu a avut puterea necesara ca sa se indeparteze de el. Si-a trecut mana prin parul lui, i-a mangaiat fata cu varfurile degetelor, i-a comparat chipul pe care il avea acum sub degetele ei cu cel pe care il avea memorat, i'a pupat fruntea cand a simtit ca o cuprinde somnul, si a adormit, sperand ca atunci cand se va trezi, el va fi tot acolo, si nu ca traieste din amintiri.

vineri, 6 mai 2011

Nu mai am nici o lacrima pentru nimeni.

21.11.2010
E dimineata. Am avut o noapte groaznica. Lacrimi grele imi brazdau fata. Nu am crezut ca o sa doara atat de putin... Ma asteptam la mai mult, la mai multa suferinta, la mai mult chin. Dar frica de necunoscut e mai usor de suportat decat frica de prea mult cunoscut. Cand stii ca ceea ce urmeaza e un viitor sumbru, preferi sa nu il fi stiut niciodata. Dar cand stii ca iesi doar tu in dezavantaj, e mai usor. Plangi dar stii ca o sa treaca. Stii ca, chiar daca nu trece, nimeni nu o sa afle. Si aici o sa ma interpretezi gresit pentru ca habar nu ai la ce ma refer... 
Sunt deprimata si totusi nu pot sa arat asta. Acum nu mai am nici o lacrima pentru nimeni. Am secat. Doar zambete mai false ca niciodata si tipete prin care sa imi fac auzita durerea. Doar atat... Uneori ma gandesc daca a meritat si raspunsul imi vine imediat in minte: da, a meritat. A meritat pana la ultimul minut, a meritat tot. Am incercat sa ma fac fericita si sa te fac si pe tine la fel. Poate am reusit, intr-o mai mare sau mai mica masura, cu tine. Dar cel putin am incercat si, pentru mine, am reusit. 
Cum zicea o persoana draga: intr-o relatie intotdeauna unul ofera, iar celalalt primeste. Nu vreau sa par aroganta sau in alt fel. Dar pur si simplu SIMT ca ma incadrez in grupa celor care au oferit. Pentru prima data, am oferit. Nu am mai cerut nimic. Sau poate am cerut, dar nu la cotele la care ceream altadata. [^^]
Stiu ca pana si cuvantul ,,a simti" iti este necunoscut. Tu nu simti. Tu te bazezi pe simpla si banala ratiune. Nu simti, gandesti. Gandesti ca, daca au fost cateva luni dragute, in care totul a fost ok si soarele a stat deasupra noastra, iubesti. Gandesti ca, daca eu sunt aici, iar ea nu mai e, inseamna ca sunt mai buna decat ea, nu ca m-ai ales pe mine ca sa uiti de ea. Sau poate ca da, poate sunt eu pur si simplu paranoica. Poate nu mai dai doi bani. Dar e destul de evident. 
Sunt trista si nu pot sa arat asta. O sa crezi ca imi merge asa de bine, ca am tot ce imi doresc, ca te-am uitat in 12 ore, ca totul a fost din vina mea, ca zambesc doar pentru ca nu am tinut la tine. 
Un singur regret am: ca nu m-ai cunoscut inainte. Sa ma vezi pe mine cea egoista, cea care cere tot, care nu suporta nici un defect, care se asteapta doar la veselie si care nu poate suporta minciuna, tipetele, legile si ceea ce impun altii. Da... tu nu m-ai vazut asa. Tu nu apreciezi. Eu, in schimb, te-am apreciat. 


Azi am hotarat! Fac curat in viata mea. Imi sterg biblioteca, imi aranjez cartile, stelele, dorintele, sperantele, visele. Apoi o sa invat putin. Simt nevoia sa invat putin. O sa invat cum sa uit. Si, inainte sa cad franta de oboseala, o sa incerc sa fac un lucru care, cred, imi va fi pentru prima data foarte greu: sa socializez. O ora, doua, trei, o sa ies afara sa socializez cu o persoana care sa imi ridice moralul. 
Imi fac curatenie in viata. Da. Asa se zice acum. Sunt asa de ipocrita... Si eu fug, nu doar tu. Si eu ma arunc in neant. Imi e frica si ma ascund. Dar ce poate fi atat de rau? E o nimica toata. Doar fug. La dracu'. Fug. A venit randul meu. 
Si o sa tipi la mine, ca vreau sa ma dau in spectacol, ca nu sunt deloc diplomata, ca nu ma intelegi si alte treburi. Dar mai presus de toate, e blogul asta. Aici, daca stii sa citesti printre randuri, ma poti gasi pe mine si parerile mele. De asta este aici, ca sa pot sa tip in liniste la oricine. Si, spre marea mea bucurie, nu are nimeni nici un drept asupra lui. 


Azi e 6 mai 2011.

Eram singurii.

28.02.2011
Eram singurii care se puteau certa intr-o noapte si care se puteau impaca tot atunci. 
Eram singurii care ne puteam oferi tot timpul din lume unul altuia.
Eram singurii care puteau sta in fiecare seara calda de vara pe cimentul racoros fara sa ne goneasca tantarii.
Eram singurii care in 6 luni nu au avut decat o cearta. 
Eram singurii...
Acum suntem singuri. 
Tu fara mine si eu fara tine. 
Nu mai stiu cum e sa fii singur. Ma sperie atat de tare totul.... Nu o sa pot sa fac fata tuturor singura. Am nevoie de cineva care sa imi zica ,,Gata. ****, gata! O sa fie bine. E vina mea." sau ,,Haide Andreea! Nu mai face asa. Plangi degeaba! Ce Dumnezeu?". Acum ce o sa fac?
Nu o sa mai am dreptul sa fiu geloasa sau sa fiu paranoica in ceea ce te priveste. O sa trebuiasca sa ma abtin. sa tac. 
Nu mai am cui sa zic in microfon: ,,Vorbeste. Vorbeste. Chitaie" sau ,,Crr. Nu. Prr" Gata cu alinturile. Acum sunt copil mare. Sunt domnisoara. 
Copil mare, capabil, independent... Asta zice toata lumea.
Si au dreptate. Nu sunt legata de tine. O sa supravietuiesc. 
Ma gandesc, acum, ca am mai mult timp la dispozitie, pot sa ma pun in imi perfectionez engleza si sa invat japoneza cum trebuie, sa imi fac mai multe teme sau sa, nu stiu. Sa scriu mai mult poate? Da. Poate ca nu o sa mai fiu oarba. 
Zambet. Zambet. Zambet. Zambet. De ce e o lacrima pe obraz? [De amintiri.] Zambeste incapabil-o. Zambeste! Nu mai plange. Fitse. Fitse. Esti o proasta! Nu mai plange. 


Azi e 6 mai 2011.

vineri, 29 aprilie 2011

NonSentimente

Am ochii rosii de alcool si gura uscata de fum. Am un dor nebun, a carui inima bate mai repede ca ieri, mai repede ca dimineata, mai incet decat maine, care sta rastingnit pe o cruce a propriei dureri. Da ma simt rau. Da ma simt ca si cum limba mea a murit si nu ma mai poate ajuta sa scot sunete. Buzele se misca intr-un ritm rapid, sacadat, dar fara a scoate macar o soapta. Sunt satule sa isi strige dorul, dorinta, foamea. Buzele mele doresc altele aproape, pielea calda vrea o alta bucata fina langa ea. E satula de materialul fin al hainelor, de zambetul acru al amintirilor recente. Si aud ,,Mi-ar placea sa fiu ca voi" si ma gandesc: da... Si mie mi-ar placea sa nu mai cer atatea. Oare cer mult? Oare ofer prea putin? Oare...
Stiu si eu...
Ceea ce astept, persoana pe care o astept, intarzie sa apara. Intarzie, iar eu ii gasesc scuza pentru fiecare minut care se scurge incet. Imi port in spate propria cruce, asa cum toti ceilalti o fac. Doar ca a mea e mai grea acum, e mai grea si mai impunatoare. A mea e plina de durere. Imi port crucea in drumul meu infinit. Astept sa ajung undeva, dar nu ajung. Stiu ca vreau sa ajung undeva, doar ca acel undeva injtarzie, si el, sa apara. 
Incerc sa gasesc o explicatie stiintifica dar nu. Nu merge. Crucea atarna mai grea acum, semnalandu-mi inca o greseala. Nu mai am credinta. Credinta, nu in Dumnezeu, ci in iubire. Iubirea? Doar un sentiment de atasare. Sau poate nu. Caut raspunsuri dar, fiecare raspuns gasit imi ridica alta intrebare. 
Sunt doar un semn de intrebare. O vesnica pasare calatoare.

miercuri, 13 aprilie 2011

Poza Poza

Uite ce chestie geniala am gasit aici: http://addictcenter.tumblr.com/
Cauta si tu chestii geniale! :)

duminică, 10 aprilie 2011

Dragostea in vremea holerei


Aceasta carte este recomandata romanticilor incurabili, celor care cred in iubire la prima vedere, celor care nu merg pe principiul ,,Ochii care nu se vad se uita”.
Dragostea in vremea Holerei scrisa de Gabriel Garcia Marquez este o carte simpla, care demonstreaza ca nici macar inaintarea in varsta nu afecteaza iubirea adolescentina. Desi, intr-adevar, acest lucru nu e neaparat valabil pentru ambii indragostiti.
O literatura care uimeste, seduce si sensibilizeaza cititorul. O carte despre viata, moarte si, cel mai important, despre dragoste.
Protagonistii, Florentino Ariza si Femina Daza, dupa o adolescenta traita impreuna doar in scrisori si ganduri, sufera o despartire dramatica in care, Femina il reneaga cu cuvinte simple pe indragostitul  care este distrus de indeferenta tinerei.
La scurt timp dupa aceasta, Femina se casatoreste cu un doctor tanar si chipes care este cucerit de frumusetea fetei, desi sentimental nu este reciproc, aceasta casatorindu-se cu el doar pentru a-si face tatal fericit. Tatal fetei se arata foarte entuziast, gandindu-se la fermecatorul doctor ca fiind ginerele sau, dupa ce a simtit teama de a-si vedea fiica indragostita de un sarman baiat care nu ii putea oferi un trai decent.
Amintirile dau navala in mintea Feminei abia atunci cand sotul ei moare, iar dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile, Florentino Ariza apare la inmormantarea doctorului pentru a-si recunoaste inca odata dragostea inca vie. Care sunt urmarile si cum reactioneaza Femina, te invit sa afli singur.
‘’Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul.’’