joi, 24 februarie 2011

Draga Calculatorule,


Asta nu e o scrisoare in care te intreb de sanatate... Adica, daca vrei, pot sa te intreb de cum o mai duci, dar sincera sa fiu, sper ca o sa zici ca te-ai subrezit de tot, ca procesorul tau e varza, ca placa video e prea fierbinte si aproape s-a topit, ca sursa ti-a spus ca daca o mai tratezi ca pe un cal de cursa lunga se arde etc. Asa ca nu te intreb decat dupa ce iti explic ce am cu tine.
Sunt eu. Probabil te-ai obisnuit cu mine. Nu imi datorezi nimic, dar totusi imi faci pe plac si functionezi cand iti mangai tastatura cu degete neindemanatice. Te-ai obisnuit cu mine probabil, probabil esti putin gelos pentru atentia pe care mi-o ofera proprietaru-ti. Dar si eu am acelasi sentiment. 
La inceput treburile stateau altfel. 
La inceput imi facea placere sa zambesc cu ochii in monitorul tau si, in timp ce urmaream cursorul, ochii se indreptau incet spre chipul luminat al lui. Il priveam pe furis in timp ce imi vorbea infocat despre orice. Mi-a povestit cate in luna si in stele, iar faptul ca tu ai fost acolo sa asculti ma face acum sa simt ca esti partas la dragostea noastra. Nu mai e loc si pentru tine, cel putin, nu in ochii mei. Atunci erai doar tu, un aparat care bazaia incet si continuu. Iti cantai dragostea. 
Apoi am inceput sa devin plictisita pentru ca el nu mai vorbea. Imaginile pe care le derulai neincetat in ochii lui il fascinau. Nu mai vorbea cu mine, iar eu incercam sa inteleg ce face, in speranta ca nu o sa mor de plictiseala. Imi soptea totusi, din cand in cand, cate ceva, destul de des de altfel, dar eu exagerez putin. Erai fericit, nu?! Dozele prea mari pe care le luai din el ti-au venit de hac: te-ai sufocat si ai murit. A durat ceva timp pana cand ti-ai revenit, si atunci nici macar nu ti-ai revenit complet. 
Carcasa ta frumoasa a disparut, odata cu ea si placa audio. M-am bucurat pentru ca iti era rau, dar bucuria mea a ramas neimpartasita de frica urmarilor. Acum ii dau glas. 
A urmat o perioada fericita.... adica, pentru mine, a fost mai fericita. Pentru el nu prea. 
Ti-ai revenit si, odata cu revenirea ta in forta, am revenit si eu cu sperante mai mari ca niciodata. Sperantele mele, in schimb, s-au stins dupa cateva zile. Acum nu te mai suport. Stau in fata monitorului tau mai mult decat in fata monitorului meu, iar el sta in fata ta si probabil iti vorbeste mai mult decat imi vorbeste mie. 
Haide... Esti dragut sa te arzi, sa mori, sa te stingi, sa ce vrei tu pentru mine? Odata? 
M-am saturat ca tu sa ai parte de toata atentia, iar eu de firimituri... Haide.... mori. 
Deci... Cum ziceai ca te simti?

Cu drag,
un Pixel

duminică, 20 februarie 2011

Ilustra batranete...

Cum o fi sa stai intre 4 pereti reci, cu o soba calda langa tine si o pisica care plange de foame. Dar tu nu stii ca pisica plange. Anii si-au pus amprenta peste toate simturile tale: vaz, auz, miros. Orice. Mobilierul simplu si acoperit de praf, aerul inchis, ciobul de oglinda de pe pat, cana acoperita de grasime si peretii acoperiti de poze alb-negru tradeaza varsta locului, varsta locatarului.
Inchid ochii si incerc sa imi imaginez locul asta cu un strop de viata in el. Cu un strop de viata tanara in el. Cana a disparut, pe rafturi nu mai sunt lingurile si farfuriile acoperite de praf, patul nu are la cap, frumos asezate, pernele si paturile, geamul deschis si perdeaua fluturand in adierea vantului. Asa arata. Pozele sunt acolo, tot pe perete, dar cand sunt privite nu aduc lacrimi si zambete pe fata celui care le priveste, ci doar zambete. Pisica aceea cafenie a ramas la fel: agitata, razgaiata. Se plimba de ici pana colo. A disparut aerul apasator. Acum mirosul florilor de cires dainuieste in camera si pare ca nu o sa dispara niciodata. Dar dispare. Dispare cand revin in prezent. 
Ma uit la tine. La tine care care stai in pat si privesti spre ciobul de oglinda. Iti freci mainile si spui ca iti e frig, ca si cum noi nu am fi acolo, ca si cum noi nu te-am auzi. Ca sa nu para ca te lasi cuprinsa de amintiri prea mult, te intinzi spre baiatul de langa pat: Uite, uite am mainile reci. Imi e frig. Toata ziua numai asa fac din maini incercand sa le incalzesc. spui in timp ce gesticutezi si arati cum incerci tu sa iti faci sangele sa circule mai bine. Dar si tu stii ca nu e frig in camera. Batranelea iti face inima lenesa, iar sangele e prea indragostit de inima ca sa ii impuna un ritm alert. El doar face cum spune ea. Actioneaza sub porunca ei. 
Ciobul de oglinda ramane pe loc, pe picioarele tale. Tu incerci sa spui ceva dar nu intelegem ce. Nepotu-tu imi face cu ochiul. Il cunosc prea bine: nu il afecteaza sau macar influenteaza cu nimic ce e aici. Sunt nelinistita. Ar trebui sa vorbesc cu ,,dumneavoastra" dar nu pot. Nu am vrut sa vin aici tocmai pentru ca batranetea ma face sa ma simt bolnava, ma face sa ma simt inutile, proasta. 
Aerul apasator nu imi mai intra in plamani, pisica nu mai toarce in mainile mele. Suntem brusc amandoua imbatranite de atmosfera. Daca atmosfera ne impune sa fim bolneva, noi suntem. 
Stau pe marginea patului, desi nu imi doresc sa stau. As vrea sa stau in cel mai indepartat colt al camerei. sub masa sau dupa soba. As vrea sa stau intr-un loc prin care timpul nu a trecut. Dar nu pot. 

sâmbătă, 5 februarie 2011

Fragment din jurnalul Evei

VINERI -Marti - Miercuri - Joi - si azi:
Atatea zile fara nimeni. Este prea mult sa fiu singura atata timp; totusi, mai bine singura, decat nedorita.
Trebuia sa fiu cu cineva. Eram facuta pentru asta, cred, asa incat m-am imprietenit cu animalele. Ele sunt incantatoare, sunt mereu in dispozitie buna si politicoasa, nu se uita niciodata urat la tine, nu te considera niciodata ca pe o intrusa, si sunt fericite sa te urmeze oriunde le propui sa te insoteasca. Cred ca animalele reprezinta tipul eprfect de gentelman. In toate aceste zile am petrecut atat de bine impreuna, si nu m-am mai simtit singura. Singura! Nu, as putea spune ca nu sunt asa. De ce as fi, cand mereu este un furnicar de animale in jurul meu - uneori sunt atat de multe, incat se intind pe patru-cinci hectare, astfel incat nu le mai poti numara; si atunci cand stau pe o stanca, invaluita in negura, si ma uit la masa de animalede la picioarele mele, care se misca intr-un vartej de blana colorata, sclipind vesel, multicolor sub razele soarelui, brazdata insa de multe dungi, mi se pare ca privesc un lac, chiar daca stiu ca nu e asa. In plus, sunt si stioluri intregi de pasari prietenoase, care ma inconjoara in vuiet de aripi, air cand soarele le lumineaza penele, ma ia cu ameteala privind multitudinea de sclipiri in toate culorile pe care ti le poti imagina, care aproape ca ma orbesc.
Am facut imrpruna cu ele excursii foarte lungi, vazand o mare aprte din lume, ba chiar toata lumea, cred. Si iata ca sunt primul calator din lume, si singurul, de altfel. Cand calatorim, am parte de o rpiveliste minunata cu care nimic altceva nu se compara. Pentru comoditate, calaresc un tigru, blana lui groasa si moale asigurandu-mi confortul necesar. Dar am ales tigrul si pentru ca este un animal minunat. Insa atunci cand vreau sa strabat distante mari, sau sa admir peisajul, calaresc un elefant. El ma ridica pe spinarea sa, cu ajutorul trompei, dar atunci cand descalec, pot sa o fac si singura. Cand ma vede gata de a ridica tabara, el se aseaza si eu ma las sa alunec de pe spatele sau, in jos.
Toate pasarile si animalele sunt prietenoase unele cu celelalte. Toate isi vorbesc si imi vorbesc, dar limba vorbita de ele probabil este una straina, deoarece nu pot pricepe nici macar un cuvant din tot ceea ce spun; totusi, ele, si in special cainele si elefantul, ma inteleg pe mine deseori, atunci cand le raspund. Asta ma face sa ma simt rusinata, pentru ca ele par mai intelepte decat mine, desi aspir la a ajunge Experimentul principal, si chiar intentionez sa capat aceasta pozitie.
Am invatat deja anumite lucruri, si cred ca acum am educatia necesara, dar la inceput lucrurile nu au stat deloc asa. La inceput eram ignoranta. Si tot atunci, ignoranta mea ma deranja foarte tare, deoarece, desi stateam la panda, niciodata nu eram destul de isteata pentru a fi langa apa atunci cand ea incepea sa curga in susul dealului. Dar acum acest lucru nu ma mai deranjeaza, pentru ca dupa incelungi experimente, am aflat ca apa nu curge niciodata in susul dealului, cu exceptia momentelor cand este bezna. Stiu ca atunci cand este bezna, apa curge in susul dealului, deoarece elesteul nu seaca niciodata, si daca apa care curge ziua nu s-ar intoarce noaptea, sigur ar seca. Oricum este bine mai intai sa experimentezi diverse lucruri, pentru a putea STI. Daca te bazezi doar pe presupuneri si pe lucruri aflate intamplator, atunci nu vei fi niciodata un om educat.
De exemplu, unele lucruri NU LE POTI afla, dar nu vrei sti niciodata ca nu poti, bazandu-te doar pe supozitii. Nu, in nici un caz.Trebuie sa ai rabdare si sa continui sa experimentezipana cand vei afla ca nu poti afla. Si este incantator sa afli asta prin aceasta metoda, deoarece face lumea sa para mai interesanta. Daca nu ar mai fi nimic de aflat, lumea ar fi plictisitoare. Chiar faptul ca incerci sa afli, dar pana la urma nu afli, reuseste la fel de interesant ca atunci cand, incercand sa afli, reusesti sa afli. Eu, cel putin, nu cunosc nimic mai interesant decat asta. Secretul apei a reprezentat o comoara, pana cand L-AM AFLAT; apoi tot interesul care ma rascolea s-a stins, si m-am simtit de parca as fi suferit o pierdere.
Din experimente stiu ca lemnul, frunzele uscate, penele si multe alte lucruri pot pluti. Cumuland tot ceea ce ai aflat din aceste experimente, poti ajunge la concluzia ca si stanca pluteste, dar va trebui sa te multumesti doar cu faptul ca stii acest lucr, deoarece nu exista pana in prezent nici o posibilitate de a-l demonstra. Dar o sa gasesc eu o metoda de a-l demonstra, si atunci voi resimti acel fior de nerabdare. Faptul ca la un moment dat voi afla totul ma intristeaza, deoarece atunci nu voi mai resimti acea febra a cautarii mele care imi palce atat de mult! Gandul la aceasta perspectiva nu m-a lasat sa dorm in nopatea urmatoare.
La inceput, nu mi-am putut da seama care era rostul pentru care fusesem creata, dar acum incep sa cred ca pentru a cerceta secretele acestei lumi minunate si epntru a fi fericita si a-I multumi Creatorului pentru complexitatea acesteia. Cred ca mai am multe lucruri de aflat, sau cel putin asa sper. Daca imi voi calcula foarte bine actiunile si daca nu ma voi grabi prea tare, cred ca aflarea acestor lucruri imi va lua saptamani intregi. Sau asa imi place sa cred. Cand arunci o pana,  ea e purtata de curentii de aer, departe, pana nu se mai vede; apoi, daca arunci un bulgar de pamant, nu se mai intampla la fel. Bulgarele care de fiecare data, cu repeziciune, la pamant. Am incercat de nenumarate ori acest experiment, si de fiecare data s-a intamplat la fel. Ma intreb oare de ce se intmapla asa? Bineinteles ca bulgarele NU CADE cu adevarat, dar de ce pARE  ca pica? Presupun ca este o simpla iluzie optica. Vreau sa spun ca unul dintre experimente este o iluzie, dar nu stiu care din ele. Poate ca parcursul penei este o iluzie optica, sau poate ca cel al bulgarului de pamant. Nu pot dovedi care dintre ele, pot doar demonstra ca unul dintre ele este unul fals, lasand ca altcineva sa hotarasca care.
In urma observatiilor facute, stiu ca stelele nu vor avea o viata lunga. Am vazut cateva dintre cele mai frumoase topinduse si cazand de pe bolta. Daca una dintre ele s-a topit, inseamna ca toate se pot topi, si atunci este foarte posibil ca intr-o noapte sa se topeasca cu toatele. Acest fenomen sfasietor se va prosuce candva, sunt sigura. De aceea, in fiecare noapte stau si ma uit indelung la stele, cat timp imi pot tine ochii deschisi, incercand s aimi fixez pentru totdeauna in minte sclipirea lor, astfel incat atunci cand nu vor mai fi pe bolta, sa pot recrea din memorie, pe bolta neagra, minunatele miriade, pentru a le prinde si a le privi reflexia, dublata de valul lacrimilor ce-mi umplu ochii.

joi, 3 februarie 2011

Buna dimineata!

Cred ca m'a apucat melancolia sau, poate, doar dorul.
Tot ce imi pot aminti este cum ma topesc intr-o imbratisare grea. Dormi iar eu te privesc cu ochii pe jumatate inchisi. Indiferent de cat imi doresc sa te privesc normal si sa te vad clar, ochii mei tind sa se lipeasca, iar capul sa se sprijine din nou de pieptul tau. Asa ca ma conformez. Te mangai incet, iar mintea mea se cufunda iar in intuneric.
A doua oara cand ma trezesc este din cauza luminii. Ridic capul de pe perna si privesc in jur pentru a-mi da seama unde sunt. O clipa inima crede ca nu recunoaste locul, dar creierul ii spune ca deja il cunoaste prea bine. Ma calmez, iar somnul ma cuprinde in timp ce capul meu se indreapta iar spre perna.
Urmeaza ultima trezire. E din cauza ta. Sau datorita tie. Ma mangai incet pe ata in timp de dorm. Am parul ravasit si ochii mici. Casc si iti spun ,,Buna dimineata!". Iubesc sa spun asta. Doar ca de obicei nu am cui. Azi e diferit. Imi place sa ma trezesc cu chipul tau langa al meu. Iubesc senzatia.
Ne ridicam din pat, stam putin, ii salutam pe ai tai si mancam ceva. La 12 jumate plec. La 1 jumate sunt inapoi.
Acum sunt parca mai ametita din cauza oboselii dar inca foarte bine dispusa pentru ca am petrecut 24 de ore impreuna.