duminică, 27 iunie 2010

Handicap emotional.

Sunt... intr-un fel sau altul... obosita. Obosita dupa ce am zis ce cred. Si e pentru prima data. 
E prima data cand, dupa ce mi'am exprimat parerea, am obosit. 
Am obosit si simt nevoia sa inchid ochii. Sa inchid ochii si sa dorm pana maine, fara sa ma gandesc la ce urmeaza sau la ce am fost. 
De fapt, stii... am realizat ca am gresit enorm. M'am ascuns dupa degete, m'am mintit singura si am negat de fiecare data ca cineva e mai important pentru mine decat ceilalti. 
Am sustinut ca, atunci cand m'am impacat cu Saba, toate fetele imi vor fi la fel de prietene indiferent de dovezile care uneori ma faceau sa ma contrazic. Am sustinut ca nu mai exista o anumita ierarhie pentru a deosebi prietenii intre ei. Am mintit.
Am incercat sa sustin ca, din cauza a tot ce am citit, din cauza dovezilor, din cauza ALTORA, din cauza mea, in mine nu mai exista loc de iubire. De iubire pentru sexul opus. [:))] Ei bine, pai, avand in vedere ca sunt o adolescenta indragostita de un adolescent indragostit de mine, acest adolescent a reusit sa ma faca sa spun... lucrurilor pe nume. Pe langa asta, m'a facut sa realizez ca sufar de un handicap: nu pot sa imi exprim sentimentele in mod liber, fara sa ma cacai 15 ani si fara sa imi vina sa bocesc de ciuda. 
Poti sa ma pui oricand sa iti parerea mea ingrozitoare despre cine stie ce chestie, dar nu cred ca vrei sa ma pui sa iti zic ,,Stii... si eu ma gandesc la tine si mi'ar placea sa petrecem mai mult impreuna" pentru ca pentru aceste 15 cuvinte care pentru altii nu inseamna nimic, o sa iti pierzi 20 de minute, cu ochii pe ceas, iar propozitia nici macar nu o sa mai aiba 15 cuvinte ci o sa sune ca ceva de genul ,,Stii... E ciudat". Si acum stiu ca iti vine sa razi, dar mie, una, imi vine sa imi bag unghia in gat de ciuda. 
De ciuda ca, cartile nu te mai invata cum sa vorbesti, ci doar cum sa gandesti si, cu timpul, uiti sa vorbesti, sa spui ceea ce simti, si nu sa GANDESTI ceea ce simti. 
E ciudat, nu?
Adica... Andreea, marea Andreea care scrie si pe blog si pe celalalt blog si pe nu stiu unde si pentru nu stiu cine nu e in stare sa lege 2 propozitii sincere si fara sa se balbaie sau sa isi dea palme in cap ca si cum astfel cuvintele ar putea cadea din creier pe buze. 
Simt cum, incet incet, daca ma mai cufund mult in carti, o sa ajung o mumie vie, in stare sa iti debiteze 300 de pagini dintr-o carte, dar care nu o sa fie in stare sa spuna un ,,Te iubesc". 
Si stii de ce imi e cel mai frica? Ca deja, acest lucru e prea greu de indreptat.

vineri, 25 iunie 2010

Vanille III

Se facuse liniste. Erau cateva priviri dezaprobatoare ale copiilor mai mici care voiau sa auda basme cu zane si Feti-Frumosi dar in rest, toti priveau curiosi. Vanille s'a incruntat pentru o secunda: erau prea multe amintiri. Apoi s'a hotarat. A privit insistent la proprietarul ochilor verzi care rostise cuvintele si a intins mana dupa o piatra. Toti priveau aproape spreriati. ,,Ce are de gand sa faca cu aia?!".
Vanille, insa, calma, s'a ridicat de pe cutia pe care isi gasise locul si a intins piatra unui baietel.
-Sparge'o!
Acesta a privit curios si nedumerit la Vanille dar nu a spus nimic. A trantit piatra de asfalt. Un zgomot surd si atat. Vanille s'a aplecat dupa ea si i'a intins'o iar.
-Mai incearca.
Si tot asa. Abia la a 7-a incercare din forma ovala si fina a pietrei s'a desprins o bucata mica.
-Cat efort trebuie sa depui ca sa spargi o piatra? Si ganditi'va ca, piatra asta e alcatuita din milioane de fire de nisip, ceea ce ar trebui sa o faca sa se desprinda mai usor. Dar cum ele nu se tradeaza unele pe altele, piatra nu se sparge decat atunci cand, cateva din ele obosesc sa mai faca fata.
Asa sunt si copiii care arata la fel. Doar ca sunt doi si se sustin unul pe altul. Nici unul nu cedeaza si, uneori, nici macar nu ii poti desparti. Dar doar uneori, pentru ca rautatea oamenilor afecteaza mai mult doua suflete asemanatoare decat forta asupra unei pietre. Asa au fost odata un baiat si o fata.
Si multimea a intepenit la pauza brusca facuta de Vanille. Un zambet smecheresc s'a asezat pe fata fetei care priivea fix la baiatul din spate.
-Amandoi la fel ca infatisare: aceeasi culoare a parului, aceeasi culoare a ochilor si a tenului. Va las pe voi sa va imaginati culorile. Si stii ce era ciudat? Aratau la fel dar comportamentul era complet diferit. Daca baiatul era bland si ascultator, zambea des si ii placea sa stea in compania altor persoane, fata era aproape salbatica. Ea... ei bine... ii placea sa stea doar in compania fratelui ei care cauta atentie dar incerca sa se imaprta in doua: voia sa fie cu ea si sa joace propriile lor jocuri in timp ce isi dorea sa se afle in compania altor persoane. Atunci cand era impreuna cu sora sa, isi dorea cu ardoare sa asculte povestile altor oameni, iar atunci cand era impreuna cu altii il cuprindea un dor nestavilit de sora sa.
Situatia a stat in felul acesta pana la varsta de 15 ani cand, din nu se stie ce cauza, mama gemenilor a murit, iar tatal lor, dupa scurt timp, din cauza durerii, s'a dus si el. Ramasesera doar ei doi si o matusa prea batrana ca sa poata avea grija de ei.
Dar fata se schimbase, nu mai era aceeasi persoana egoista si rea. Ii placea si ei sa stea in compania altora dar prefera compania baietilor pentru ca, ei bine, se transformase intr-o frumusete de fata cu bucle care ii saltau in jurul fetei la orice tresarire si ochii care te priveau insistent si curios. Purta cele mai frumoase rochii atunci cand iesea cu fratele ei in oras. 
-A da... Fratele ei. Aproape uitasem de el.
Si atunci Vanille a privit din nou cu rautate spre baiatul cu ochi verzi.
El era la fel ca atunci cand era mic doar ca, acum, ca si ceilalti baieti, se indragostise de sora lui. Era prea bun ca sa fie gelos pe ceilalti dar se simtea mandru ca el era cel care dormea in aceeasi camera cu ea, ca el era cel care o vedea in halatul ei de baie, ca el era cel care o insotea peste tot. Si el era fermecator doar ca, spre deosebire de sora lui, nu era inebunit dupa compania persoanelor de sex opus. Era rece si indiferent fata de fetele care dadeau semne ca il placeau. 
-Vreti sa va dezvalui numele lor? El era Aris, iar ea Iris. Nume simple dar pline de insemnatate.
Casa lor era plina de clinchetele vocii fetei:
-Aris, Aris te rog haide sa te joci cu mine, te rog!
Si Aris venea fara sa spuna o vorba, intrerupandu-se din ceea ce facea. Cand el o chema pe ea, situatia era diferita.
-Iris, Iris haide sa te joci cu mine, te rog!
-Aris acum am treaba. Mai tarziu te rog. Si trecea pe langa el, fluturandu-i in urma buclele.
Atunci cand Aris parea foarte dezamagit de refuzul ei, aceasta il pupa fugar pe frunte si il facea sa isi revina... in mare parte. Asa au inceput sa se joace doar atunci cand avea ea chef.
In ce constau jocurile lor? Mergeau in camera in care erau carti si le luau. Le asezau dupa culori, faceau forme, castele orice. Si se distrau.
-Dar, hai sa trecem peste partea asta si sa ajungem acolo unde vrem cu adevarat sa ajungem.
Intr-o zi in care afara ploua, si ploua si ploua, o zi in care nu puteai iesi sa te plimbi, Iris statea la geam si privea visatoare in departare.
Aris, bine dinspus si avand chef de joaca a venit vesel si i'a propus sa se joace cu el dar ea nici macar nu l'a bagat in seama.
-Iris! Iris esti bine? Iris haideee.
Atunci ea s'a intors spre el si a zambit larg.
-Aris vino langa mine. Si el a venit. Am intalnit pe cineva. Aris privea ciudat. Am intalnit un baiat, Aris. Si e bun cu mine si ma iubeste si il iubesc. In acea secunda in sufletul lui a incoltit gelozia. Si stii ce avem de gand? Avem de gand sa fugim dar tu, tu sa nu ii spui matusii. Iti spun pentru ca am incredere in tine si nu vreau sa iti faci griji pentru mine.
Brusc, corabiile lu' Aris s'au inecat. Ii promisese ca vor fi impreuna intotdeuna. Ca se vor juca in biblioteca amandoi si ca vor iesi impreuna afara. Iar acum urma sa plece, sa il paraseasca. Ochii lui erau inecati in lacrimi.
-Dar, Iris... nu poti sa pleci. Ma parasesti. Ma lasi singur? Nu poti... Ai promis. Ai promis ca vei fi aici pentru mine intotdeauna. Vin cu tine. Nu poti... Nu ma lasi aici. Ma omor.
-Doamne, Aris ce copil esti. Cum sa te omori? Vei vedea. Vei gasi si tu o fata frumoasa pe care o vei iubi si te vei juca cu ea, o sa invatati jocuri noi impreuna si o sa fie bine. Dupa ce Matusa moare tie iti va reveni toata averea si vei putea ramane aici fara nici o problema. O sa vezi. O sa te iubeasca.
Si Iris a plecat de acasa si doar Aris stia ca nu a patit nimic. Dar el era prea suparat. Pentru un timp nu a mai iesit din casa. A refuzat sa mai vorbeasca, sa se joace. Tot ce facea era sa stea in patul lui Iris, cu perna ei in brate, simtind mirosul ei.
Dar Iris a avut dreptate. Dupa cativa ani, Aris s'a trezit ca iubeste din nou o fata cu bucle fine, cu ochii atenti, cu un zambet de margaritar si cu o voce care suna ca un clinchet de clopotei.
Si Aris parea fericit dar inca isi aducea aminte de Iris si de frumusetea ei, de zambetul ei si de jocurile pe care le stiau doar ei. 
Atunci Vanille a vrut sa se ridice si sa plece, dar vocea baiatului cu ochi verzi a rasunat:
-Si finalul?
-Nu exista final. Pentru ca ei inca traiesc. Sunt personaje care nu au murit. Inca sunt aici, spunea in timp ce isi punea un deget pe locul unde trebuie sa fie inima.
Si a plecat, urmarita indeaproape de doi ochi verzi si o pereche de pasi repezi.
-De ce esti ca mine?!

Ne'am mutat.

Dupa luuuungi luuuungi cugetari, cautari, cercetari si alte chestii cu C am ajuns la concluzia ca... trebuie sa schimbam litera. B. Blog. Ne gasesti acum si pe http://destroytheroutine.blogspot.com
Gasesti amintiri, cugetari, vise si muuulte altele. Da un click, citeste si exprima'ti parerea.

miercuri, 23 iunie 2010

Vanille II

De ce se adaptase si se resemna la tot ceea ce o inconjura?
Acum se indreapta cu pasi repezi spre ceea ce pare a fi un mic cartier de la periferia orasului.
Inca isi mai aduce aminte numele ei complet, numele ei adevarat. Dar nu il mai vrea. Il reneaga. Vrea sa uite acel trecut frumos, fericit. Vrea sa ajunga cineva prin povestile pe care le zice, sa ajunga cineva fara banii si posibilitatile pe care i le ofereau vechii parinti.
Acum parintii ei erau tufele de trandafiri uscati in acel anotimp si bratele lungi ale unei salcii goale.
Si-a uitat caciula pe banca pe care doarme de obicei si vantul sufla in parul ei cu o energie de nestavilit. Ii e dor de o cana de lapte cald cu cacao imapartita la doua, de cele doua cornuri cu ciocolata pe care, desi erau doua, fiecare era imapartit in doua. Ii e dor de tot ce avea inainte si impartea la doi. Dar sora ei mereu a fost putin mai egoista. Probabil ca se bucura acum ca nu mai are cu cine sa imparta.
Sora ei... erau atat de diferite si totusi aratau la fel. Vanille era calma, nu se enera niciodata si nu avea puterea sa se impotriveasca surorii ei care, desi mai slabuta, avea un comportament mai violent, era capricioasa si se infuria imediat. Tot ce avea Vanille, ii lipsea surorii ei si invers. Singurul lucru care le asemana era aspectul vizic: amandoua inalte, brunete, cu ochi verzi si buzele rosii. Niste gene mari ii impodobeau pleoapele albe si cativa pistrui [identici, pe ambele fete] semanau cu niste lacrimi care nu au curs niciodata.
La inceput, cand s'a pierdut, Vanille a fost, cateva zile, intr-o convalescenta care nu ii permitea sa se miste, sa clipeasca sau macar sa se hraneasca. Astefel, dupa cateva zile in care nu s'a miscat, un trecator a vazuto si a incercat sa vorbeasca cu ea. Punand tacerea ei pe seama caldurii si a foamei, a luat fata in brate pana acasa. Acolo, Vanille a inceput sa fie constienta ca poate face diferite lucruri si fara sora sa si ca inima ei este capabila si de alte sentimente decat tristetea. A inceput sa zambeasca, sa vorbeasca si chiar sa spuna povesti. Asta era activitatea ei preferata, nu? Omul i'a promis ca o va vizita zilnic si ii va da de mancare pentru o poveste, doar cu conditia ca ea sa isi gaseasca un loc in care sa doarma, pentru ca el nu o putea tine.
Si a venit in fiecare zi la ea, i'a adus cate un colt de paine si, in zilele mai friguroase lapte caldut. Un adevarat festin.
Dar acum a ajuns la locul in care, deja, cativa copii o asteptau nerabdatori. Gata cu gandurile melancolice. Nu a zambit dar copii nu se asteptau. Nu au vazut niciodata, pe fata alba cu ochi verzi, un zambet propriuzis. Nici nu se mai asteptau. Nimeni nu stia nimic concret despre ea, dar toti stiau ca a trecut prin clipe grele.
S'a asezat linistita pe o cutie de carton care, sub greutatea ei a cedat si acum parea ca sta pe un tron fara picioare, inconjurata de un alai care astepta cu ochii lucitori.
A privit resemnata spre multime. Aceeasi ochi pe care deja ii cunostea. O privire mai atenta si a zarit, undeva mai in spate, o pereche de ochi verzi si, pentru o clipa, inima ei a sangerat. Probabil ca s'a observat si pe fata ei pentru ca ceilalti ochi au privit in spate spre nou-venitul. Acesta a privit surprins spre ceilalti dar nu a spus nimic. Avea un par negru si ochii verzi. Tenul alb ca laptele si cativa pistrui aruncati la nimereala. Parul, scurt si ciufulit ii dadea un aer de strangar si buzele, rosii il faceau sa para un strengar romantic. Un ultim romantic.
Dar Vanille nu s'a lasat pacalita si s'a uitat spre multimea care incepea din nou sa priveasca spre ea. Asa. ,,Subiectul" spuneau ochii ei.
Niciodata nu vorbea in plus. Doar povestea si apoi se ridica si pleca. Nimeni nu o urmarea, cu exceptia celui care avea sa ii dea mancarea. Si acesta se limita pana la coltul strazii. Apoi nimeni nu stia unde dispare pentru ca nimeni nu se astepta ca, un copil imbracat saracacios si fara parinti sa mearga prin centru orasului.
-Povesteste despre gemeni, despre copii care arata la fel.

marți, 22 iunie 2010

Leapsa No.1000...

Am furat o Leapsa de la Saba care consta in 20 de lucruri care ma fac pe mine fericita. Uite aici:

  1. In primul rand buna-dispozitie a celor din jur.
  2. Serile petrecute pe banca sau pe ciment petrecute cu un El. [cred ca o sa fie mandru ca apare aici]
  3. Apoi BLOGUL! Nu se poate fara.
  4. Pierdutul vremii cu prietenii.
  5. Cititul!
  6. Animalele mici cu blana.
  7. Povestile. 
  8. Zambete.
  9. Sa stau de vorba cu Madalin, Nakudo si Saba. [Ii gasiti in dreapta la Persoane Interesante]
  10. Strand. Rata. Soare.
  11. Muzica. 
  12. Argintul, in special cerceii. Schimb de vicii Nimic anormal.
  13. Incurajarile altora, pentru mine. Ma fac sa mai capat un strop de incredere.
  14. Sa ii ajut pe altii. Asta chiar ma face fericita.
  15. Sa sar in balti, sa alerg.
  16. Sa ma gandesc la un lucru placut, care imi vine in minte spontan si, din entuziasm, sa imi ciufulesc parul. 
  17. Sa ma alint si sa fiu alintata.
  18. Sa reiau legaturile cu prietenii vechi. 
  19. Sa fur camasile lu' taica-miu ca sa dorm in ele. 
  20. Sa ajungem la o discutie serioasa dintr-o gluma. Si invers.

duminică, 20 iunie 2010

Vanille I

Merge linistita,  strapunsa de o lama ascutita a calmului greu de suportat. Un par drept, negru, banal ii atarna usor pe frunte si pe umeri. E acoperit aproape in totalitate de o caciula mare din lana, una urata, ponosita. Ii ascunde ochii verzi, plini de durere si goliti de copilarie. Buzele ei nu au mai cunoscut de mult zambetul, iar sufletul nu a cunoscut niciodata fericirea. Mainile albe, fine, mici, stau stranse in buzunarele unui palton care pare a fi o patura uzata.
Inca nu e iarna, dar e frig. Nu stie ce are de facut. Nu stie daca va reusi sa supravietuiasca inghetului care avea sa cada asupra lumii in urmatoarele saptamani. Asa se gandea si la inceputul verii, cand viata ei a luat o noua intorsatura: cum va supravietui caldurilor infernale. Apoi toamna gandurile erau aceleasi: cum va supravietui ploilor ce aveau sa cada? Dar acum nu voia sa se gandeasca la asta. Nu voia sa se gandeasca la consecinte.
Hainele ponosite nu o fac sa mearga retrasa pe strada sau cat de cat cocosata. Merge normal, incearcand sa se integreze intr-o societate ce o respingea. Nu se simte injosita de ceea ce are pe ea. Stie ca tot ce conteaza e ceea ce ai in inima si in cap.
,,E un copil al strazii" ar zice unii. Ea ar zice ca e copilul nimanui, ca s'a bazat pe multi, dar ca niciodata nu se va mai baza. Ii place sa aiba totul obtinul datorita propriului efort, uneori aproape supraomenesc. Nu vrea sa cerseasca, vrea sa castige.
Pasii ei egali se indreapta spre aceeasi banca ascunsa printre salcii. Nu vrea sa fie vazuta. E obosita si simte o durere de gat aproape insuportabila. A vorbit mult, iar acum trebuie sa se duca sa mai viseze, sa mai inventeze povesti.
Pentru unii, povestile sunt amintiri, pentru ea, povestile sunt singurul ei mod de a trai.
Inainte avea si ea o biblioteca, un fotoliu comod si o sora geamana pe care o iubea. Acum mai are doar hainele de pe ea si amintirile frumoase. S'a pierdut de proprii ei parinti care nici macar nu au incercat sa o gaseasca. Sau poate ca nu s'a pierdut. Poate ca parintii ei au vrut sa o piarda. Dar sora ei? Saraca ei sora? Intotdeauna a fost mai slaba decat ea. Probabil ca a suferit mult cand nu si'a mai gasit umbra. dar acum probabil ca a uitat de ea. Au trecut aproape 7 luni de cand nu a mai vazut'o. Si ar mai vrea sa o zareasca odata, timida intr'un colt al unei camere pline de oameni, sau zambind atunci cand primii fulgi de nea ii atingeau obrazul. Acum, insa, ele sunt despartite. Probabil ca sunt la mii de kilometri distanta. Nu le mai leaga nimic. 
In oamenii pe care i'a gasit ca sa o asculte, Vanille e destul de comunicativa, dar tot ce face este sa zica povesti. Povesti pentru care primeste cate o bucata de paine, o sticla cu apa statuta si, uneori, cate ceva de imbracat. Dar acesti oameni nu stiu nimic despre viata ei. Totul e intuneric, iar atunci cand cineva ii cere sa povesteasca despre ea, este intampinat de o noua poveste, de fiecare data alta, prin care fata sugereaza cu blandete ca ea nu are un trecut, ci doar un viitor. 
Acum, ajunsa la banca rece, se aseaza incet si inchide ochii. Va sta asa pana cand vor aparea stelele, apoi se va culca tot aici, pe banca. Va astepta sa isi vada toata viata in fata ochilor, apoi va muri pentru cateva ore ca sa se trezeasca cu mintea bine umpluta cu povesti si fara migrena care ii umezea ochii.
-La revedere, Vanille. La revedere, chiar daca vrem sa ne spui o poveste.

joi, 17 iunie 2010

De ce ar distruge asta sau Pentru ca sunt fericita^^

Stai undeva, la adapost, in timp ce afara toarna cu galeata. Si ploua si ploua si ploua si fulgera si iar ploua. SI te gandesti cum ar fi ca un fulger de genul ala sa te loveasca exact pe tine. 
Apoi, ca si cum ti'ar fi citit gandurile cineva iti pune o mana in jurul umerilor arsi de soare si incepe sa'ti vorbeasca. Si iti dai seama ca acel fulger nu te'ar lovi pe tine. De ce pe tine?! Tu esti la adapost, ghemuit pe jos si, spre deosebire de alte sute de persoane, cel putin te gandesti ca acel fulger ar vrea sa te atinga. Dar atunci cand esti acolo, te simti bine, acel fulger nu ar vrea sa vina la tine. De ce sa distruga o clipa care, spre uimirea tuturor, e destul de fericita. De ce ar distruge o clipa care nu o sa se mai poata repeta?
Acum furtuna s'a oprit, iar fulgerul a renuntat la gandul de a ma mangaia. Pentru ca sunt Fericita.

marți, 15 iunie 2010

Octombrie a fost un nou inceput

Octombrie a fost un nou început. Poate că pentru tine, luna asta nu înseamnă nimic dar, pentru mine, este începutul unei experienţe noi, alături de oameni noi.
Acum, în iunie, după câteva luni în care aproape săptămână de săptămână am scris câte un articol în încercarea de a-l publica in ziar, ne despărţim pentru scurt timp de ceea ce pentru mine a însemnat o nouă viziune, poate nu asupra vieţii în general, dar asupra vieţii copiilor brăileni.
Am avut de dezvoltat teme mai vaste sau mai puţin vaste, vrând a ne face înteleşi de oamenii ceilalţi, acei adulţi care încă ştiu să zâmbească şi să se refugieze dincolo de probleme care fac parte din rutină citind o scurtă creaţie a unor adolescenţi cu capul plin de jocuri copilăreşti.
Mulţumim celor care ne-au fost alături şi celor care ne-au citit cuvintele cu zâmbetul pe buze.

Gasesti si aici

luni, 14 iunie 2010

A treisprezecea poveste de Diane Setterfield

Aceasta scrisoare nu era la fel de provocatoare ca altele. Incepea cu un scurt ,,Domnisoara Lea", apoi hieroglifele luau forma clara a literelor, cuvintelor, propozitiilor. Iata ce am citit:
Odata am dat un interviu pentru Banbury Herald. Trebuie sa-l caut intr-una din zile pentru biografie. Mi-au trimis un tip foarte ciudat. Un baietel. Inalt ca un barbat, dar cu o fata de copil. Stangaci in costumul lui cel nou. Costumul era maro, urat si potrivit unui barbat mult mai in varsta. Gulerul, croiala, materialul, toate erau nepotrivite. Era genul de imbracaminte pe care o mama ar cumpara-o baiatului ei care paraseste scoala ca sa intre la primul serviciu, imaginandu-si ca astfel copilul se va maturiza. Dar baietii nu-si sfarsesc copilaria cand inceteaza sa mai poarte uniforma de scoala.
Avea ceva straniu in comportament. O anume intensitate. Din clipa in care l-am vazut, mi-am spus: ,,Oare ce urmareste?"
Nu am nimic impotriva oamenilor care iubesc adevarul. In afara de faptul ca sunt parteneri plicticosi. Atat timp cat nu insista asupra sinceritatii povestitorului, cum fac unii dintre ei. Evident ca asta ma enerveaza. Dar, daca ma lasa-n pace, nu le fac rau. 
Problema mea nu vizeaza iubitorii de adevar, ci adevarul insusi. Ce ajutor, ce consolare poti avea in adevar, in comparatie cu o poveste? La ce e bun adevarul la miezul noptii, in intuneric, cand vantul suiera salbatic pe horn? Cand fulgerul arunca umbre pe peretele dormitorului si ploaia bate in fereastra cu degetele ei lungi? Nu. Cand intepenesti de frica si de frig in patul tau, nu te astepta ca adevarul pur si dur sa alerge in ajutorul tau. Ai nevoie de farmecele durdulii ale unei povesti. De siguranta mangaietoare, mamoasa a unei minciuni. 
Unor scriitori nu le plac, desigur, interviurile. Se supara din cauza asta. ,,Aceleasi vechi intrebari?" se plang ei. Ei bine, dar la ce se-asteapta? Reporterii sunt niste impostori. Noi, scriitorii, suntem adevaratii creatori. Doar fiindca pun mereu aceleasi intrebari nu inseamna ca trebuie sa le dam mereu aceleasi raspunsuri, nu-i asa? Adica sa inventam lucruri, asta ne e meseria. Asa ca dau zeci de interviuri pe an. Sute, de-a lungul vietii.
In primii ani au incercat sa ma prinda nepregatita. Faceau cercetari, dadeau la iveala cate-o ramasita de adevar bine ascunsa in buzunar, o scoteau la momentul potrivit si sperau sa ma faca sa dezvalui mai mult. Trebuia sa fiu atenta. Sa-i indrept in directia in care eu voiam s-o ia, sa folosesc momeala pentru a-i atrage usor si imperceptabil spre o poveste mai frumoasa decat cea pe care ei o alesesera. Buna strategie. Ochii incepeau sa le straluceasca, iar frantura de adevar le juca printre degete pana cand le scapa din mana si cadea neobservata pe podea. Strategia a functionat mereu. O poveste buna este mereu mai captivanta decat adevarul. 
Pentru ca nu am crezut niciodata ca geniul trebuie ascuns vederii ca sa infloreasca. Geniul meu nu este atat de fragil incat sa se tupileze de frica degetelor murdare ale ziaristilor.
Mai tarziu, dupa ce am devenit celebra, interviul luat Videi Winter s-a transformat intr-un fel de ritual pentru ziaristi. Stiau in mare la ce sa se astepte si ar fi fost dezamagiti sa plece fara o poveste. Se treceau in revista intrebarile obisnuite (,,Cum va vine inspiratia?" ,,Va bazati personajele pe realitate?" ,,Cat din propria identitate ati pus in personajul principal?") si, cu cat raspunsurile mele erau mai succinte, cu atat le placeau mai mult. (,,Din capul meu." ,,Nu" ,,Nimic") Apoi detaliul pe care il asteptau, povestea pentru care venisera de fapt. O expresie visatoare, plina de speranta le aparea pe fata. Parca erau niste copii la ora de culcare. Povestiti-ne despre dumneavoastra, domnisoara Winter.
Si le povesteam. Simple povestioare, bineinteles, nu cine stie ce. Cateva detalii, aranjate intr-o naratiune frumoasa, un motiv memorabil aici, cateva artificii mai incolo. Firimiturile de pe fundul sacului. Mai ramaneau inca multe nespuse. Episoade din romane si povestiri, intrigi pe care nu le-am dus niciodata pana la capat, personaje necreate, descrieri pitoresti pe care nu le-am folosit niciodata. Detalii la care renuntasem inainte sa public cartea. Totul sta in rotunjirea marginilor, lipirea fragmentelor si povestea e gata. Alta biografie nou-nouta.
Plecau fericiti, strangand agendele in maini ca niste copii care au primit bomboane la sfarsitul unei aniversari. Erau un eveniment de povestit la nepoti: ,,Intr-o zi m-am intalnit cu Vida Winter, iar ea mi-a spus o poveste."
Apropo, baiatul de la Banbury Herald mi-a zis: ,,Domnisoara Winter, va rog, spuneti-mi adevarul." Ce fel de rugaminte mai era si asta? Oamenii foloseau tot felul de tactici ca sa ma pacaleasca sa le povestesc si le miroseam jocurile de la kilometri distanta, dar pustiul asta... Ridicol! Adica la ce se astepta?
Buna intrebare. La ce se astepta? Ochii ii luceau febril. Ma privea extrem de atent. Cercetand. Analizand. Cauta ceva neobisnuit, sunt sigura. Fruntea ii era acoperita de sudoare. Poate ca ceva il durea. ,,Spuneti-mi adevarul", mi-a zis. 
Am avut o senzatie ciudata, ca si cum trecutul revenea la viata. Amintirile unei vieti trecute galgaind in stomacul meu, o maree care mi se ridica in vene si care-si trimitea valurile reci ce mi se zbateau in tample. Tremurul ciudat al acestei stari. ,,Spuneti-mi adevarul." 
M-am gandit la cererea lui. Am meditat asupra ei, am cantarit posibilele consecinte. Ma intriga baiatul asta cu fata palida si ochi stralucitori. ,,Foarte bine", am spus. 
Dupa o ora a plecat. Si-a luat ramas-bun cu voce slaba si distrata, fara sa priveasca inapoi. 
Nu i-am spus adevarul. Cum as fi putut? I-am spus o poveste. O schita saracacioasa si neinteresanta. Fara stralucire, fara zorzoane, doar cateva detalii plicticoase si invechite, aruncate gramata unele peste altele, fara margini cizelate. O poveste care seamana cu viata. Sau ceea ce isi imagineaza oamenii ca ar putea fi viata, un lucru diferit. Nu-i usor pentru cineva cu talentul meu sa creeze o asemenea poveste. 
L-am privit pe fereasta. Mergea anevoie pe strada, adus de umeri, cu capul plecat. Toata energia, toata pasiunea, toata verva disparusera. Il omorasem. Nu ma invinuiesc doar pe mine. N-ar fi trebuit sa ma creada. 
Nu l-am mai vazut niciodata. 
Sentimentul pe care l-am avut, golul din stomac, furnicaturile din tample si din varfurile degetelor m-au urmarit un timp. Ele cresteau si descresteau odata cu amintirea cuvintelor baiatului. ,,Spuneti-mi adevarul." ,,Nu.", am spus. Iar si Iar. Nu. Dar nu-mi gaseam linistea. Era felul meu de a ma amuza. Mai mult, era un pericol. In cele din urma m-am hotarat. ,,Nu inca."  Sentimentul a oftat, s-a foit, dar in cele din urma s-a potolit. Atat de tare s-a potolit, ca am uitat complet de el.
Cat de demult s-au intamplat toate astea?  Treizeci de ani? Patruzeci? Poate mai mult. Timpul trece mai repede decat crezi. 
M-am gandit de curand la acel baiat. ,,Spuneti-mi adevarul." Si tot de curand am simtit din nou tremurul acela ciudat. Ceva creste inauntrul meu, divizandu-se, multiplicandu-se. Il simt in stomac tare si rotund, cam de marimea unui grepfrut. Imi suge aerul din plamani si-mi roade maduva din oase. Lunga stare de toropeala l-a schimbat. De la un lucru neinsemnat ce putea fi controlat a devenit un tiran. Refuza orice negociere, nu sta la discutii, isi declara drepturile. Nu vrea sa cedeze. ,,Adevarul", imi reaminteste mereu, chemandu-l pe baiat, privindu-l cum se indeparteaza. Apoi se intoarce impotriva mea, imi strange tot corpul in gheare,  ma domina. Am avut o intelegere, iti amintesti? 
A venit timpul. 
Veniti luni. Voi trimite o masina sa va ia cand ajungeti cu trenul, la patru si jumatate, la Gara Harrogate.

Vida Winter
Cat timp am stat pe trepte dupa ce am citit scrisoarea? Nu stiu. Eram in transa. Cuvintele au puteri speciale. In maini pricepute, folosite cu indemanare, te fascineaza. Se rasucesc in jurul membrelor tale ca o panza de paianjen si, cand esti atat de absorbit, incat nu te mai poti misca, iti strapung pielea, iti intra in sange, iti amortesc gandurile. Te vrajesc pe dinauntru. Cand mi-am revenit, in cele din urma, am putut doar sa ghicesc ce se intamplase in intunericul din subconstientul meu. Ce-mi facuse acea scrisoare?

duminică, 13 iunie 2010

Pentru ca da, eu cred in stele doar atunci cand le vad.

De unde fire Puternica?

Imi e dor sa joc Capra. Jocul ala in care unul din noi [sau poate e mai potrivit sa zic Voi] sta aproape ghemuit la pamant, cu sptele cat se poate de drept sproape de 180 de grade pe orizontala si ceilalti sar peste el sprijinindu'se doar in maini. Primul sare vestitul Capitan care da ,,poruncile" cum ar fi Butoaiele, Fulgerul, Lantul... si altele pe care nu mi le mai amintesc.
Dar stiu ca jucam mult si veneam acasa cu pantalonii murdariti de iarba in genunchi si mama ma certa, iar eu fugeam plangand in camera si ziceam ca eu o sa stau si o sa ma uit cum se joaca ceilalti intotdeauna ca sa nu imi mai murdaresc pantalonii. A doua zi, cum ieseam pe usa incepeam din nou sa ne jucam. Tot capra. Daca nu Elasticul sau faceam Campionatul cand saream coarda.
La Elasticul imi rupeam sandalele. La Campionatul ma ofticam si ajungeam acasa plansa. Deci cum o dadeam cand eram mica plangeam Tooooooooata ziua.

Din atitudinea aia am ramas si acum cu ceva urme. Cu toate schimbarile fizice si psihice prin care am trecut am ramas cu firea plangacioasa pe care o aveam atunci. 
Orice emotie intensa, de orice natura, nervi, durere, fericire, tristete... ma fac sa plang. Poate ca acum, dupa atatia ani, am reusit sa ma mai abtin. Dar doar pe moment. Adica. Daca cineva imi da o veste proasta sau ma raneste cu o fraza auncata aiurea, atunci ma abtin pana ajung acasa sau intr-un spatiu inchis in care nimeni nu ma deranjeaza. Poate nu reusesc sa ascund de fiecare data senzatia de incomfort pe care o am dar de obicei reusesc.
Nu sunt o fire puternica din punctul asta de vedere. 
Dar e un lucru care nu ma face niciodata sa plang. Atunci cand cineva isi exprima clar impresia despre ceva legat de mine. Chiar daca ceea ce se zice are ton de repros, nu ma afecteaza. Trece prin minte, este analizat si daca e adevarat si imi recunosc greseala atunci incerc sa ma schimb. Daca nu e adevarat spun clar ,,Asta e doar parerea ta." si schimb subiectul cu zambetul pe buze. 

Postarea asta ar trebui sa stea pe Postari Nefinalizate cum stau multe altele care zic ceva concret despre ceea ce simt si ceea ce sunt. Dar nu o sa stea. O sa o pun aici ca sa o cititi si sa aflati cate ceva despre Mine.
Cum zicea si Raza de Soare [aici]: Smile where have you lost your smile?

duminică, 6 iunie 2010

Slabiciune sau incapatanare?

Sa fii speriat este normal, nu? Totusi este o slabiciune. Cand nu esti in stare sa recunosti in fata altora, totusi, ca esti speriat... mai e o slabiciune?
Atunci cand pe fata ta se citeste curajul, cand atitudinea ta da de inteles ca totul e aproape OK cu exceptia faptului ca cineva a facut un lucru care, normal ar fi, sa dea de gandit, dar cand de fapt, gandind la rece, esti speriat si iti e frica de ce va urma, atunci este o slabiciune.
Tii totul in tine si nu zici nimanui nimic, excluzand partile in care tu esti cel care apare intr-o lumina ,,buna" si faci pe eroul.
Astepti ca cineva sa iti zica ca  stie ca nu esti OK, dar chiar daca cineva stie asta nu are curaj sa ti'o spuna. Astepti degeaba si esti dezamagit de persoana respectiva.
Erupi la un moment dat si nu te mai calmezi, poate plangi, poate razi, poate ameninti. Catalizatorul e reprezentat de o vorba aruncata de o persoana oarecare, de un pahar de bere baut repede, o frunza uscata sau o imbratisare cu adevarat calda. 
Si apoi ceilalti se vor simti vinovati, poate stanjeniti, poate unii au incercat sa te ajute, poate ceilalti ti-au fost aproape doar din curiozitate sau rautate.
Si dupa ce iti atingi apogeul umbli cu capul in pamant rusinat de ce ai zis, iti ceri scuze in stanga si in dreapta, nu mai privesti direct in ochi. Sau faci in continuare pe eroul considerand ca ajutorul celorlalti nu ti-a fost de nici un folos si totusi iti calci pe orgoliu si multumesti unei persoane care te-a ajutat in mod special, dar o faci in cuvinte putine si intr-un mod diplomat.
Tu cum reactionezi in fata unei situatii dificile?

"I have a weakness that will flood my emotions like the ocean waves, I feel like I'm sitting abandoned until
I find my way out but soon I will be back, stuck amongst my hidden thoughts surrounding me again and again."

Violent sau nu.

Cata ipocrizie!
Cata ipocrizie pot gasi in acele cuvinte pe care le rostesc toate persoanele ,,mature": ,,Vreau sa fiu din nou copil". Sa va ia FIIIIIIIIX naiba. 

Esti in stare sa iti amintesti cum te jucai sotron si cum te alergai cu vecinii si colegii dar nu esti in stare sa iti amintesti cum te certau parintii sau cum se rastea educatoarea la tine.
Esti in stare sa iti amintesti cum in adolescenta mergeai a petreceri si iti petreceai zilele cu prietenii dar nu iti amintesti ca alea au fost zilele in care au inceput adevaratele certuri cu parintii sau bataile de cap date de scoala.
Esti in stare sa iti amintesti primii ani in care ai fost considerat adult in care aveai independenta si puteai face ce vrei dar nu iti amintesti ca atunci ti'a fost pentru prima data franta inima cu adevarat.
Fiecare varsta este cu problemele ei si, pentru moment, cele pe care le confrunti in momentul de fata iti par cele mai groaznice si greu de depasit.
De parca iti e greu sa joci sotron cu copii acum, cand esti adolescent. 
De parca iti e greu sa iti suni toti prietenii si sa iesiti la un suc, pe terasa pe care ,,o ardeati", acum cand esti adult.
De parca iti e greu sa iti legi cheia de gat [la propriu] si sa te duci sa cheltui salariul pe niste nimicuri care te fac fericit, acum cand esti batran.
Problemele apar pe masura ce cresti nu?
Cea mai mare ipocrizie mi se pare asta cu ,,Vreau sa mai fie ce a fost". Si? Nu te opreste nimic, cu exceptia prejudecatilor.
Incalca regulile, uita de probleme si asuma-ti responsabilitatea pentru... fericire.

marți, 1 iunie 2010

Bebe

Inca aud ,,M-am plictisit, Bebe! M-am plictisit de tine. Ma obosesti." si Bebe sta resemnata, Bebe nu zice nimic. Pentru ca Bebe nu mai are ce sa zica. Orgoliul i-a fost ranit. Dupa eforturi sa nu para plictisitoare Bebe este certata. 
Si dupa ce o certi Bebe ridica capul si iti zambeste ,,E OK daca te-ai plictisit de mine. Si eu m-am plictisit de tine. Esti rece." 
Si Bebe iti intoarce spatele si pleaca. Te lasa sperand ca o sa inceapa sa planga dar nu face asta. Bebe nu mai plange de fata cu nimeni. Poate ca Bebe nu mai plange niciodata. De ce sa planga Bebe? Ca nu o place toata lumea? Nu poti fi inconjurat doar de persoane care te simpatizeaza deci, nici Bebe nu poate. 
Bebe iti zambeste mai frumos, mai cum poate si iti lasa o impresie de copil optimist si lipsit de griji. Pentru ca asa zic altii despre Bebe: ca e un copil imatur care nu realizeaza cum stau lucrurile in viata. Si Bebe ii lasa sa creada ce vor pentru ca ,,tot ce se spune despre Bebe e adevarat". 
Cand lumea nu o vrea pe Bebe... asta e. Bebe nu se baga pe gatul nimanui.