Vanille I

Merge linistita,  strapunsa de o lama ascutita a calmului greu de suportat. Un par drept, negru, banal ii atarna usor pe frunte si pe umeri. E acoperit aproape in totalitate de o caciula mare din lana, una urata, ponosita. Ii ascunde ochii verzi, plini de durere si goliti de copilarie. Buzele ei nu au mai cunoscut de mult zambetul, iar sufletul nu a cunoscut niciodata fericirea. Mainile albe, fine, mici, stau stranse in buzunarele unui palton care pare a fi o patura uzata.

Inca nu e iarna, dar e frig. Nu stie ce are de facut. Nu stie daca va reusi sa supravietuiasca inghetului care avea sa cada asupra lumii in urmatoarele saptamani. Asa se gandea si la inceputul verii, cand viata ei a luat o noua intorsatura: cum va supravietui caldurilor infernale. Apoi toamna gandurile erau aceleasi: cum va supravietui ploilor ce aveau sa cada? Dar acum nu voia sa se gandeasca la asta. Nu voia sa se gandeasca la consecinte.

Hainele ponosite nu o fac sa mearga retrasa pe strada sau cat de cat cocosata. Merge normal, incearcand sa se integreze intr-o societate ce o respingea. Nu se simte injosita de ceea ce are pe ea. Stie ca tot ce conteaza e ceea ce ai in inima si in cap.

,,E un copil al strazii" ar zice unii. Ea ar zice ca e copilul nimanui, ca s'a bazat pe multi, dar ca niciodata nu se va mai baza. Ii place sa aiba totul obtinul datorita propriului efort, uneori aproape supraomenesc. Nu vrea sa cerseasca, vrea sa castige.

Pasii ei egali se indreapta spre aceeasi banca ascunsa printre salcii. Nu vrea sa fie vazuta. E obosita si simte o durere de gat aproape insuportabila. A vorbit mult, iar acum trebuie sa se duca sa mai viseze, sa mai inventeze povesti.

Pentru unii, povestile sunt amintiri, pentru ea, povestile sunt singurul ei mod de a trai.

Inainte avea si ea o biblioteca, un fotoliu comod si o sora geamana pe care o iubea. Acum mai are doar hainele de pe ea si amintirile frumoase. S'a pierdut de proprii ei parinti care nici macar nu au incercat sa o gaseasca. Sau poate ca nu s'a pierdut. Poate ca parintii ei au vrut sa o piarda. Dar sora ei? Saraca ei sora? Intotdeauna a fost mai slaba decat ea. Probabil ca a suferit mult cand nu si'a mai gasit umbra. dar acum probabil ca a uitat de ea. Au trecut aproape 7 luni de cand nu a mai vazut'o. Si ar mai vrea sa o zareasca odata, timida intr'un colt al unei camere pline de oameni, sau zambind atunci cand primii fulgi de nea ii atingeau obrazul. Acum, insa, ele sunt despartite. Probabil ca sunt la mii de kilometri distanta. Nu le mai leaga nimic. 

In oamenii pe care i'a gasit ca sa o asculte, Vanille e destul de comunicativa, dar tot ce face este sa zica povesti. Povesti pentru care primeste cate o bucata de paine, o sticla cu apa statuta si, uneori, cate ceva de imbracat. Dar acesti oameni nu stiu nimic despre viata ei. Totul e intuneric, iar atunci cand cineva ii cere sa povesteasca despre ea, este intampinat de o noua poveste, de fiecare data alta, prin care fata sugereaza cu blandete ca ea nu are un trecut, ci doar un viitor. 

Acum, ajunsa la banca rece, se aseaza incet si inchide ochii. Va sta asa pana cand vor aparea stelele, apoi se va culca tot aici, pe banca. Va astepta sa isi vada toata viata in fata ochilor, apoi va muri pentru cateva ore ca sa se trezeasca cu mintea bine umpluta cu povesti si fara migrena care ii umezea ochii.

-La revedere, Vanille. La revedere, chiar daca vrem sa ne spui o poveste.