joi, 30 septembrie 2010

18.05.2009/30.09.2010

18.05.2009
Ma invart. Nu eu. Eu stau si lenevesc in pat. Lumea mea. Mintea mea. Ceva de genu' asta. Asta se invarte. Se invarte si incet, cu ochii deschisi, realizez ca ma indepartez de culori. Ma indepartez de culori. Sunt inconjurata de un gri surazator. Doar gri. E obositor.


Uite! Acolo depate, e o umbra. Cine e? Unde se duce? Incer cs ama apropii. Sunt eu. Sunt eu un copil-adult. Ma indepartez de tot si de toate. Fug. Oare unde ma duc? Oare stiu in ce directie trebuie sa merg? Cuvintele mele se zbat intre buze. Danseaza. Un vals. Un vals al cuvintelor. Un vals colorat.


Sunt inconjurata de amintiri. Amintirile MELE! Pleaca! De ce pleaca? Se transforma in cenusa. Ce pot sa fac cu cenusa? Sa o fumez? Cu ce folos?


Toate imaginile se topesc. Toate prind aripi si zboara. Zboara in necunoscut. Nu e bine asa.


Nu e finalul potrivit. Eu vreau sa zboare, sa zburde, sa infloreasca sia poi sa se intoarca la mine. Mai colorate is mai vii ca niciodata. Nu sub forma de cenusa.


Dar ce conteaza ce vreau eu? Oare conteaza?


Prefer sa ma ratacesc printre aberatii si vise. Aberatii. Aberez frumos. Visez frumos.

30.09.2010
Vezi? Anul trecut eram mai buna. Stiam sa scriu mai frumos. M-am alterat. M-am stricat. Ce pacaaat. Dar lasa ca ma pun din nou pe citit cantitati industriale, ma pun pe studiat si sigur imi revin. Gasesc eu subiecte frumoase. :)
22.12.2009 
Imi inec amarul in apa chioara si lacrimile in hartii aspre.
Beau apa fara sa ma opresc. Beau pana obosesc si nu ma mai pot misca. Nu'mi pasa nici de ce iti doresti tu, nici de ceea ce imi doresc eu.
Acum sunt cu gandul.. nicaieri.

Da, postarea asta a fost scrisa acum... o groaza de timp. Nu mai stiu ce ma afectase atat de tare dar... oricum.  A trecut.

marți, 28 septembrie 2010

Cautam Juniori!

Hei! Iti place sa scrii? Te-ar atrage ideea de a scrie intr-un ziar? Obiectiv - Vocea Brailei iti ofera sansa! Daca crezi ca ai talent, daca ai ceva de spus si altora contacteaza-ne printr-un mesaj pe blogul meu sau aici. :)

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Unde s-a pierdut?

Am nevoie de o stea. Imi simt sufletul prea greu. iar razele sclipitoare ale stelei imi vor face mai usoara greutatea... Dar unde sa pot gasi eu una la sfarsitul lui Septembrie, anotimp rece care nu imi permite sa imi gasesc pe cer propria-mi stea din cauza norilor. Mai e asa de mult pana la noptile calde, cu stele.... Parca prea mult. 
O sa reusesc sa razbat toamna si iarna asta? O sa reusesc sa imi regasesc echilibrul? O sa reusesc vreodata sa fiu puternica? Nu... nu cred... Puterea e pierduta si prea greu sa o recapat. 
Nu mai am drame pe care sa le traiesc, drame care sa imi faca puterea sa revina. 
Macar de as sti cand s-a pierdut si unde... ca sa ma duc dupa ea, sa o caut din nou. Umilinta ma chinuie prea tare. As fi in stare sa fac cale-ntoarsa pana cand as putea sa o gasesc... sa o regasesc [asta daca am avut-o vreodata.]. 
Si credeam ca odata capatata nu o voi pierde...  

miercuri, 22 septembrie 2010

Confesiune... sau poate... Stele!

Stii si sunt perioade pe care le simt ca de foc, nu stiu daca ma intelegi. 
Adica parca sunt pusa la incercare, de x, y, z si trebuie sa scap de toate. Ca si cum am de dat 10 examene la materii diferite si materii surpriza. 
Si trebuie sa demonstrez ca sunt apta ca sa merg mai departe, sa merg in continuare, sa fiu buna sau rea, sa fiu spontana sau calculata, sa fiu sincera sau mincinoasa. Si eu trebuie sa aleg cum trebuie sa fiu, ce trebuie sa zic si cat de des trebuie sa o fac. Si parca e foarte frecata situatia. 
Perioade si perioade. Anul trecut pe vremea asta, trecuse perioada de foc si eu picasem aproape toate examenele: eram certata cu jumatate de natiune. Anul asta in schimb inca sunt in perioada de foc si, spre deosebire de anul trecut implica mult mai multe chestii, mai mult chin, mai mult... suflet. E frecata rau situatia. 
Daca anul trecut incercam sa scot capul din nisip, anul asta imi e frica sa nu stau din nou acolo, pe intuneric. 
M-am implicat afectiv in prea multe parti si parca pentru mine nu a mai ramas nimic. 
Parca saptamana trece repede, iar weekend-ul nici macar nu apuc sa il simt si, ce e drep, ultimele luni au trecut cu o viteza uluitoare. Si ce pot sa zic? Ca nu imi place? E nu. Ba da, am o placere sadica. Astept... vacanta. Ca de scoala deja m-am saturat. Parca nu apuc sa rasuflu usurata ca am scapat de o ora ca incepe alta, parca nu reusesc sa rasuflu usurata ca a trecut o zi, ca incepe alta, parca nu reusesc sa rasuflu usurata ca s-a terminat o saptamana ca incepe alta si tot asa. 
Si ma chinui asa de mult sa fiu draguta si sa nu dau cu batul in balta, sa nu stric tot ce am reusit sa fac pana acum... unii ma acuza de lasitate ,,Andreea, te feresti. Doar eviti un scandal care, atunci cand va izbucni va fi mai mare decat cel pe care il puteai produce acum". Pai da... ca stii, nu pot sa fiu intotdeauna curajoasa. 
Si dupa ce ca imi incalc o groaza de principii, si incerc sa fiu diplomata [recunosc ca treaba cu diplomatia nu imi prea iese], tot eu sunt aia criticata. 
Inspir, apoi expir. 
Am obosit sa mai scriu aici lucruri fara sens. Nu o sa intelegi. Ma preocupa o idee si ca sa fiu sincera ,,a preocupa" nu reprezinta decat o parte infima din ceea ce simt. Ma obsedeaza, imi mananca sufletul. 
Imi place sa complic lucrurile. Nu sunt facuta sa stau la locul meu si totusi... incerc. Daca pot, rastalmacesc orice cuvinte. Daca nu pot, comentez pana obosesti. Ca asa e firea mea. REA! 
Curaj gaina ca te tai! 

P.S. Asa mi-e dor de stele, de lumina lor si de amuzamentul pe care mi-l stranesc. Stii... ele ma lasa sa imi agat in colturile lor mici amintiri, mici regrete si mici placeri. Ma lasa sa le pun greutatea durerii mele in spte, ma lasa sa le pun un strop din dorul meu pe frunte. Azi le-am vazut. Ma uitam pe cer, azi dimineata, in timpul orelor si aveam impresia ca vad stele: atat de dor imi e de ele. Si poate ca, intr-o noapte, o sa apuc sa le zaresc, o sa apuce sa se lase impovarate de gandurile mele. Poate ca va fi curand. Poate mai curand decat cred, sau poate mai tarziu. Dar daca luna septembrie mai are putin si se consuma, urmeaza urmatoarea, octombrie, in care stelele vor fi gata sa imi sarute fruntea si sa imi faca o suvita de par sa straluceasca.

Craiul Ielelor de J.W. von Goethe

Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"


— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.



traducere de St. O. Iosif

marți, 21 septembrie 2010

Vreme de cacat. Stare de cacat.

Stiu ca nu am mai scris de mult si, de data asta nu pot feni cu scuze de genul ,,am fost plecata, am fost obosita". Pur si simplu nu am avut chef. M-a batut gandul sa inchid blogul dar asta e singurul lucru care ma mai reprezinta acum. Si in plus am cateva ,,opere de arta" pe care, pentru nivelul meu, le consider foarte bune. 
Ca sa va explic, incerc sa scriu o alta poveste dar care pare a dracu' de dificila. Nu mai e ca Vanille care sa poata fi schimbata si scrisa dupa cum e vremea de afara. Acum am schitata in minte povestea, firul narativ, personajele, tot. Si am scris, destul, dar mai am. Asa ca, pentru moment, o sa scriu doar chestii  minore, trairi, sentimente, pareri. 

In primul rand ma simt ca o pisica cu blana zburlita. Adica sunt ca o pisica: imi e bine, sunt o rasfatata, sunt alintata, imbratisata, pupata, ascultata si tot ce vrei. Doar ca imi lipseste ceva. Stapanirea. Sunt nervoasa, paranoica, ma afecteaza orice gest, si ceea ce ma freaca cel mai tare este ca nu ma mai pot abtine... nu mai pot sa ascund chestiile care ma calca pe nervi. 


Colac peste pupaza, prietenii imi sar in cap si imi zic ca dau inapoi. Pai dau ca sunt o lasa, ca na... nu sunt in stare tot timpul sa fiu tare. Mai dau si cu capul de pamant [la propriu] din cand in cand ca nu pot sa vad ca in spate e un picior care ma face sa ma prabusesc. Si ca sa fiu eu cumsecade tac. Ca na. 
Si stii ce? Sunt obosita, dar nu fizic. Creierul imi e obosit, pluteste in craniu si nu mai misca calumea, dar din pct de vedere fizic, valeeeu. Sunt in forma MAXIMA! Daca-ti spun?!
Nici de citit nu am mai avut timp si asta ma chinuie. Dar imi fac. Ca de acuma intru mai devreme in casa. :) Asa ca o sa am timp sa scriu, sa citesc si sa dorm destul. 
Postarea asta e foarte MADE IN CHINA ca sa zic asa. 
In caz ca nu ai cu ce sa iti pierzi timpul am postat si Jurnalul Evei [partea II] ceva mai jos. :)
Lectura placuta!

Jurnalul Evei [partea II]

MIERCURI
Acum, ne simtim  foarte bine impreuna, si incepem sa ne cunoastem din ce in ce mai bine. El nu mai incearca sa ma evite, ceea ce este un semn bun, si arata ca ii palce sa ma stie in jurul lui. Asta ma bucura, am invatat sa-i fiu de ajutor in orice mod pisibil, astfel incat sa-i captez mai mult atentia. In timpul ultimelor doua zile, am inceput sa denumesc toate lucrurile din jur, ceea ce a parut a fi o usurare pentru el, deoarece nu avea nici o inzestrare in acest sens, fiindu-mi evident recunascator pentru asta. Nu putea sa dea nici un nume rational lucrurilor din jur, spre a se ajuta singur, dar am avut grija sa nu il las sa observe ca sunt constienta de acest defect al sau.
Astfel, de cate ori intalneam o noua creatura, eu ii dadeam un nume, inainte ca el sa apuce sa isi arate neputinta, prin lunga tacere pe care o pastra. Asa, l-am salvat din multe situatii stanjenitoare. Eu nu aveam un astfel de defect. Din clipa in care puneam ochii pe un animal, stiam deja ce este. Nu trebuia sa ma gandesc deloc; numele corect imi venea in minte instantaneu, ca si cand as fi avut o inspiratie de moment, si fara indoiala ca asa si era, deoarece sunt sigura ca nu stiam acel cuvant cu o jumatate de minut mai devreme de momentul in care il rosteam. Se pare ca stiam, doar uitandu-ma la forma creaturii si la felul in care actiona, ce fel de animal este.

Atunci cand pasarea dodo a venit langa noi, el a crezut ca este o pisica salbatica - am citit asta in ochii lui. Dar l-am slavat. Si am facut-o astfel incat sa nu-i ranesc mandria. Am spus doar, pe un ton cat se poate de firesc, mimand o placuta surprindere, si nu pe unul didactic, ca si cand as vrea sa-l invat ceva:
-Ei bine, dar asta este chiar o pasare dodo!
Apoi, i-am explicat, avand grija sa nu para ca ii explic, cum de mi-am dat seama ca este o pasare dodo, si desi parea un pic afectat de faptul ca eu stiam ceea ce el habar nu avea, era destul de evident ca ma admira. Si lucrul asta era foarte agreabil pentru mine, si m-a facut sa ma gandesc la el cu recunostiinta de mai multe ori, inainte de a adormi. Ce putin ne trebuie ca sa fim fericiti, atunci cand stim ca meritam asta.

JOI
Prima durere. Ieri, el m-a evitat si parea ca nu doreste sa-i vorbesc. Nu-mi venea sa cred, am socotit prima data ca este o greseala, pentru ca mie imi placea sa fiu cu el si sa-l ascult vorbind; apoi m-am intrebat ce l-a putut determina sa se poarte atat de grosolan cu mine, atat timp cat nu aveam nici o vina? Dar nu era nici o greseala, intr-adevar nu voia sa ma vada, fapt pentru care am plecat si am stat singura in locul in care il vazusem prima data, cand nu stiam ce este si nu imi pasa de el; dar acum locul acela era plin de tristete, pentru ca fiecare lucru din jur imi amintea de el, umplandu-mi inima de jale. Nu stiam foarte exact de ce,  pentru ca era un sentiment nou, nemaitrait, pe care nu-l intelegeam, dar nici nu-l puteam alunga.
Dar cand s-a lasat noaptea, nu am mai putut suporta singuratatea si m-am dus la adapostul cel nou, pe care el il constuise, pentru a-l intreba ce facusem atat de grav incat sa merit o astfel de atitudine din partea lui si cum as putea repara ceea ce am gresit, pentru a fi iertata; dar el m-a dat afara in ploaie, si atunci am simtit pentru prima oara ce este durerea.

DUMINICA
El este din nou dragut cu mine si sunt fericita; dar am trecut prin zile grele; nu ma gandesc insa la ele, acum cand pot din nou sa il ajut.
Am incercat sa ii aduc cateva din merele acelea, dar inca nu am invatat sa arunc bine. Asa ca nu am reusit sa dobor nici unul, dar cred ca aceasta buna intentie a mea ii va placea. El imi spusese ca merele acelea sunt interzise, si ca, incercand sa le culeg, voi sfarsi prin a face rau; dar daca, facand raul acesta, reusesc sa-l multumesc, ce rost are sa-mi fac griji din pricina asta?

LUNI
In dimineata asta i-am spus numele meu. Dar lui nu i-a pasat de asta. Ciudat! Daca el mi-ar fi spus mie numele lui, eu as fi fost foarte interesata. Cred chiar ca acest nume mi s-ar fi aprut cel mai frumos cuvant auzit vreodata.

Vorbeste foarte putin. Poate ca asta e din cauza ca nu este prea inteligent, si stiind ca acest lucru il afecteaza, am dorit sa-l impac. Este pacat sa gandeasca asa, pentru ca inteligenta nu inseamna nimic; ceea ce conteaza este sufletul pe care-l ai. Vreau sa il fac sa inteleaga ca o inima buna si iubitoare este o mare bogatie, care inobileaza suficient omul, si ca fara ea, inteligenta nu valoreaza nimic.
Desi vorbeste atat de putin, are un vocabular destul de complex. In dimineata aceasta a folosit un cuvant surprinzator de potrivit. A recunoscut chiar si el ca era un cuvant bun, deoarece l-a mai folosit ulterior, de doua ori, ocazional. Acest lucru a demonstrat ca poseda un anumit simt al perceptiei. Cu siguranta ca aceasta samanta poate da roade, daca este bine cultivata. De unde o fi luat cuvantul? Sunt sigura ca eu nu il mai folosisem.
Nu, nu l-a interesat numele meu. Am incercat sa-mi ascund dezamagirea. Presupun ca nu am reusit. Am plecat si m-am dus sa ma asez pe patul de muschi, cu picioarele in apa. Acolo merg de fiecare data cand simt nevoia unui tovaras la care sa ma uit si caruia sa ii vorbesc. Nu este deajuns fata aceea alba si frumoasa care ma priveste din lac, dar este totusi ceva, si ceva este mult mai bine decat tacerea singuratatii. Cel putin fara vorbeste de cate ori vorbesc eu, este trista cnad si eu sunt  trista, ma incurajeaza de cate ori am nevoie, spunandu-mi:
-Nu mai fi atat de trista, biata fata fara prieteni, pentru ca eu voi fi prietena ta.
Si, intr-adevar, este cea mai buna si singura mea prietena; de fapt, este sora mea.

Mi-aduc aminte de acea prima data cand nu am mai vazut chipul in apa! Oh, nu o sa uit asta niciodata, niciodata. Am simtit ca i se opreste inima. Atunci stiu ca am spus:
-Ea era tot ce aveam, si acum si ea m-a parasit! Vreau sa mor, nu mai suport viata asta!
Apoi, mi-am ascuns fata intre maini, fara posibilitate de consolare. Dar cand mi-am luat mainile de pe fata, si am privit in apa, chipul aparuse iar, alb, stralucitor si frumos, si m-am aruncat in bratele sale!
Asta era adevarata fericire; desi cunoscusem ce inseamna fericirea si inainte, totusi, nimic nu se compara cu extazul simtit acum. Dupa asta, nu m-am mai indoit niciodata de fidelitatea fetei. Cateodata, nu se arata timp  de o ora sau poate chiar o zi intreaga, dar asteptam sa vina, fara nici o indoiala in suflet. Imi spuneam:
-Este ocupata, sau a plecat intr-o calatorie, dar va veni.
Si venea. Intotdeauna venea. La noapte, daca va fi prea intuneric, nu va veni, pentru ca este prea sfioasa, dar daca va fi luna pe cer, va veni. Mie nu mi-e frica de intuneric, dar ea este mai tanara decat mine,  pentru ca s-a nascut dupa mine. Am vizitat-o de foarte multe ori; ea era alinarea si refugiul meu, atunci cand viata era prea grea, si de cele mai multe roi viata este asa este.

MARTI
Toata dimineata am muncit ca sa imi imbunatatesc adapostul. Am stat special departe de el, in speranta ca, simtindu-se singur, ma va cauta. Dar nu a facut-o.

La pranz, am facut o pauza si m-am odihnit, zburand peste tot cu albinele, si petrecand printre flori, cu fluturii, aceste creaturi spendide, care au prins de pe cer zambetul Domnului, pentru a-l pastra pe aripi! I-am adunat apoi, si mi-am facut din ei bratari, ghirlande, imbracandu-ma cu ei, in timp ce imi luam gustarea de pranz - compusa din, ati ghicit, mele!Apoi, am stat la umbra, visand cu ochii deschisi, si am asteptat. Dar el nu a aparut.
Nu are rost sa-mi fac griji. Nu a venit, pentru ca lui nu-i pasa de flori. Le-a numit gunoaie, neputand deosebi una de alta, si crezand ca aceasta atitudine a sa ii vadeste superioritatea. Lui nu ii pasa de mine, de cerul pictat in culorile amurgului, de altfel, nu ii pasa de nimic din ceea ce ne inconjoara, in afara de adapostul sau, care il apara de rafalele unei ploi strasnice, de culesul de pepeni si struguri si de adunatura fructelor de padure, pentru a vedea cat de folositoare sunt ele.
Am luat un bat uscat de pe jos, si am incercat sa fac o gaura in el cu alt bat, pentru a experimenta o schema pe care o aveam in cap, dar, deodata, am simtit o groaza teribila la vederea unui firicel subtire, rosiatic, care tasnea din gaura facuta. Am aruncat betele din mana si am luat-o la fuga! M-am gandit ca probabil este un spirit, ceea ce m-a speriat foarte tare. Uitandu-ma in spate, am vazut insa ca nu ma urmareste nimeni. Atunci m-am sprijinit cu spatele de o stanca si mi-am dat drumul la pamant, asteptand sa imi treaca tremurul din picioare; apoi m-am tarat, cu multa grija, cu toate simturile in alerta, privind in jur, gata sa o rup la fuga, in caz de primejdie; cand am fost destul de aproape de locul din care fugisem, am dat la o parte crengile unui maces si m-am uitat printre ele, dorindu-mi ca barbatul sa fi fost langa mine. M-am uitat indelung si atent, dar spiritul disparuse. Atunci m-am dus la locul in care aruncasem betele si am vazut ca in gaura din care aparuse spiritul, acum era o gaura majora plina cu praj fin si rosiatic. Am pus degetul pe ea, pentru a o pipai, si deodata, uhhhh, am simtit o arsura, care m-a facut sa ma retrag in graba. Degetul m-a usturat ingrozitor. Mi l-am bagatin jura, si sarind de pe un picior pe altul, mi l-am lins, pana cand m-a mai lasat durerea. In acel moment, mi-a revenit curiozitatea si am inceput sa cercetez totul cu atentie.
Eram tare curioasa ce era acel praf rosiatic. Dintr-o data, numele sau mi-a aparut in minte, desi nu-l mai auzisem niciodata pana atunci. Era vorba despre FOC! Eram extrem de sigura ca despre asta este vorba, si atunci l-am numit, fara sa mai ezit, foc.
Creasem ceva ce nu mai existase pana atunci. Am adaugat un lucru nou celor nenumarate deja existente in aceasta lume. Cand am inteles asta, am fost atat de mandra de mine, incat am fost gata de a da o fuga pana la el, pentru a-i povesti isprava mea,  crezand ca astfel o sa cresc din nou in ochii lui - dar dupa ce m-am gandit mai bine, am renuntat sa ma mai duc.  Nu, cu siguranta nu i-ar fi pasat ce cele ce i le-as fi spus. Ar fi intrebat doar la ce este bun focul, si atunci ce raspuns i-as fi putut da? Ca de fapt nu era bun la nimic,  ci era doar frumos, inspaimantator de frumos. Asa incat am decis ca era mai bine sa nu ma duc la el. Daca focul nu era bun la nimic, atunci inseamna ca nu putea sa il ajute cu nimic la crearea celui mai bun adapost impotriva ploii, la imbunatatirea pepenilor sau la grabirea coacerii fructelor de padure; era de fapt inutil, un simplu fleac si o desertaciune; afland ca am creat un astfel de lucru, m-ar fi dispretuit si mi-ar fia runcat cuvinte taioase. Pentru mine insa, focul, nu era un lucru atat de vrednic de dispret. De aceea i-am spus:
- Oh, tu, focule, creatura rosiatica si diafana, te iubesc pentru ca esti FRUMOS, si pentru mine asta ajunge!
Dupa aceste cuvinte, m-am dus sa-l strang la piept. Dar m-am razgandit. In acel moment am conceput ce-a de-a doua axioma a mea, desi seamana atat de mult cu prima, incat m-am temut sa nu fie doar un plagiat. Ea spunea ca ,,EXPERIMENTUL ARS OCOLESTE FOCUL".
Am scobit din nou un gaura din bat, si cand am strans destul praf rosiatic, l-am pus peste o mana buna de iarba uscata, cu intentia de a-l duce acasa, pentru a-l pastra mereu si a ma juca cu el; dar vantul l-a luat cu el. l-a intetit,  si l-a aruncat spre mine cu salbaticie, astfel l-am scapat pe jos si am luat-o la fuga. Uitandu-ma inapoi, am vazut din nou spiritul inaltandu-se, rasucindu-se si schimbandu-si forma la fel cum fac norii si dintr-o data mi-am dat seama care este numele lui - FUM! - desi, pana sa pronunt acest cuvant, nu mai auzisem niciodata de el.
In curand, in mijlocul valatucilor de fum, au tasnit niste limbi galbene si rosii pe care le-am numit FLACARI, si am avut dreptate, chiar daca acestea erau primele flacari de pe lume. Ele s-au urcat pe copaci, si apoi au izbucnit catre inaltul cerului, cand mai mici, cand mai mari, ingrosand valul de fum. Ceea ce vedeam in fata ochilor era atat de nou si de ciudat, dar in acelasi timp si atat de furmos si de extraordinar, incat am inceput sa bat din palme si sa rad si sa dansez extaziata!
El a venit in fuga, s-a oprit brusc si s-a holbat la foc, ramanand tacut o buna bucata de vreme. Apoi m-a intrebat ce era acel lucru. Oh, pacat ca pusese o intrebare atat de directa. Trebuia sa ii dau un raspuns, si chiar i-am dat. I-am spus ca era un foc. Daca faptul ca eu stiam si el nu il enerva trebuia sa nu intrebe; in conditiile data, eu nu eram de vina daca se enerva, si cu atat mai mult ca nu voiam sa il necajesc. Dupa o pauza, el a intrebat:
-Cum a aparut?

Alta intrebare directa care cerea un raspuns direct.
-Eu l-am facut.
Focul se intindea din ce in ce mai mult. El s-a dus la limita locului ars si a ramas pe loc, uitandu-se in jos, dupa care a spus:
-Ce sunt astia?
-Carbuni.
A luat unul pentru a-l analiza, dar apoi s-a razgandit si l-a pus la loc, pe pamant. Apoi a plecat. NIMIC nu-i putea trezi interesul.
Mie, insa, da. Pe jos era o pudra fina, draguta, cenusie, despre care am stiut imediat ca era cenusa. Si atunci cand l-am vazut pentru prima oara, am stiut ca era jaratic. Atunci, mi-am scos merele, le-am pus in jaratic si am asteptat cu bucurie rezultatul, pentru ca , fiind tanara, am o pofta de mancare sanatoasa. Dar rezultatul actiunii mele m-a dezamagit, deoarece toate merele erau crapate, arse, de nemancat. Dar asta era doar o aparenta, pentru ca atunci cand le-am gustat, mi-am dat seama ca erau mult mai gustoase acum decat crude. Deci acest foc nu numai ca este frumos, dar va deveni candva si util, mi-am spus.

VINERI
L-am vazut din nou, pentru o clipa, luni, la caderea noptii. Speram ca ma va ruga sa-l ajut sa-si imbunatateasca adapostul la care muncisem deja din greu. Totusi, el nu a fost multumit de rezultatul muncii mele, si m-a parasit. Nemultumirea i se mai tragea si de la faptul ca incercasem din nou sa-l conving sa nu se mai duca mereu la Cascada. Aceasta incercare am facut-o deoarece, de cand creasem focul, pe langa toate sentimentele experimentate deja - dragoste, bucurie, jale - am inceput sa simt unul nou - FRICA. Era in sentiment oribil! Imi doream sa nu o fi descoperit, pentru ca imi creea momente dificile, alungandu-mi toata fericirea, facandu-ma sa tremur, sa simt fiori de gheata si sa ma cutremur. Oricum nu l-am putut convinge sa nu plece, deoarece el inca nu stia ce este acea teama de foc, neputand sa ma inteleaga.

miercuri, 1 septembrie 2010

Casuta Noua. Casuta Noua.

Uite, stii ca am castigat concursul ala Bloguieste Brailene. Si, asadar, premiul nu a intarziat sa apara.
De acum ma ve-ti gasi si AICI. O sa incerc sa pastrez ambele bloguri.