Steleverzi si Frustrare

Uite. Sunt nervoasa. De ce unii stiu sa se faca ascultati? De ce eu nu pot sa ma fac curnoscuta,d e ce nu primesc si eu critici, de ce nu ma invata nimeni sa scriu frumos? DE CE?! Nu cer sa fiu pupata in fund. Vreau sa imi spune cineva ,,Aici nu e bine. Rescrie totul". Vreau sa muncesc, vreau sa ma chinui, vreau sa ating o oarecare performanta. De ce vreau sa muncesc, sa invat odata in viata mea si nu are cine sa ma ajute? Poti sa imi explici asta? 
Vezi? Daca dai sa cauti pe YouTube despre Steleverzi gasesti zeci de rezultate. Nu am nimic cu tipul ala. Imi aplce. Face... arta. Face pentru ca stie, pentru ca poate. Pentru a invatat sau poate ca pur si simplu s-a nascut cu asta in vene. Dar ce trebuie sa fac si eu? Sa imi citesc cu intonatie postarile, sa le postez pe un site ArhiCunoscut si sa astept injuraturi de la un copil de 10 ani care si-a facut cont doar pentru a se putea uita la un videoclip interzis minorilor?! 
Vreau o parere din partea unei persoane competente. Vreau sa ma critice cineva nu sa caute toata lumea ce e SUB asternuturile astea de cuvinte. Vreau sa ia cineva in considerare faptul ca vreau sa muncesc si faptul da vreau sa devin mai buna. Sau vreau macar sa incerc sa fac asta. 
Asta e tot de vreau. Poate ca nu suntem multi, poate ca sunt singura, poate ca ma supraestimez... dar VREAU  sa devin cineva, cineva prin munca nu prin spaga. Cineva prin pasiune nu prin dorinta de a avea mai multi bani decat vecinul. 
Vreau sa cad epuizata de oboseala. Sa ma doara capul de la prea multa imgaginatie. Sa imi oboseasca ochii de la prea multe imagini care imi trec prin fata ochilor. Vreau sa invat...
Asta e tot ce vreau. 
Si te rog, dumnule Conte, nu imi taia aripile. 

Dor.

Cine a inventat dorul? Nu pot sa inteleg. De obicei. Da. Mi se face dor de cate cineva, o persoana pe car enu am mai vazut-o de jumatate de an sau o persoana de care doar ce m-am despartit in urma cu 30 de minute. Dar acum... 
Azi imi e asa de dor incat nu pot sa inteleg. De ce? Ma chinuie. 
Nici macar cititul nu m-a ajutat, nici cusutul, nici plimbatul catelului, nici uitatu' in oglinda, nici scrisu pe blog... Nimic. Ma doare si ma chinuie si ma... MRRR. 
Nu imi place. Nu imi place sa imi fie asa de dor? Stii cu ce se termina treaba asta? Cu mine intinzandu-ma in pat. Si sunt doua variante: 
1. ori nu pot sa dorm toata noaptea si ma fastacesc, dimineata fiind chinuita de acelasi dor. 
2. ori dorm si visez toata noaptea, deci nu ma odihnesc, si ma trezesc cu un dor si mai mare. 
Sunt doua variante. La fel de inconvenabile. 

Acum... banuiesc ca vreti sa stiti cum a fost ziua mea de Craciun. 50% draguta. 50% un chin. 
A fost dragut ptr. ca am fost in Kalos, si a fost dragut. [Fara comentarii care nu au legatura, bine copii?:))]
Si a fost un chin pentru ca a debutat cu certuri. Si s-a terminat cu ce v-am povestit mai sus.  
Dar am avut parte de cele mai frumoase cadouri pe care le putea primi cineva. Micile mele obsesii au fost urmarite cu atentie de toti Mosii care mi-au adus cadouri. Am primit pijamale [ SUNT VERZIII!]. Si un inel de argint. Urmeaza sa imi iau si cercei cand o sa gasesc unii frumosi. Siiiii. Ceea ce ma incanta cel mai tare, e o carte pe care mi-am dorit sa o am, si nu se tiparea. Cand am gasit-o nu aveam bani. Iar acum, am primit-o. A ajuns la mine. Dragostea in vremea holerei. 
Probabil ca pana si asupra mea si-a facut efectul Craciunul. Si nu ca nu m-as bucura de sarbatoarea asta, dar sunt aproape sigura ca faptul ca iubesc In general m-a influentat mai mult.

Nu vreau sa lungesc postarile astea... Acum, am o perioada asa de... colorata... Are toate culorile curcubeului. Schimbari de stare bruste: acum ma simt bine. fredonez, cant. Peste 5 minute sunt tot eu dar plang sau nu pot sa leg doua cuvinte. Dupa asta am nevoie de o imbratisare sau va reneg simplu pe toti.

Dar ma consoleaza un gand: 

Sunt puternica. Pot sa trec peste. 

Nu?

Final Fericit? II

Telefonul lui suna. Numele pe care il astepta apare pe ecran, langa poza aceea in care ea zambeste si pare ATAT de fericita. 

-Ai iesit? Cum a fost? 

-Poti sa vii sa ma iei? iar in vocea ei clipesc nestemate sarate. Poti sa ma iei de unde m-ai lasat? 

-In 30 de secunde sunt acolo. Stai linistita. Respira adanc si calmeazate. 

Si inchide. O ia la fuga din nou, pe acelasi drum. In cateva minute e acolo, iar pe ea o gaseste stand pe o scara plangand, inconjurata fiind de propriile-si brate. O strage in brate si o mangaie pe cap. 

-Shhh. Gata. Ce s-a intamplat? 

-Ai avut dreptate. spune printre lacrimile care curg fara incetare. Ai avut dreptate. Sunt o cauza pierduta. 

,,Sunt o cauza pierduta?!" Fraza asta il alarmeaza. O strange si mai tare in brate sperand ca aceste imbratisari vor avea efect si asupra lui. Strage pleopele, dar o lacrima evadeaza din fortareata in care au ramas inchise celelalte. 

Sa va mai zic de ce sunt atat de diferiti? Nu mai are rost. M-as obosi sa scriu degeaba. Povestea o sa se termine imediat. Nu mai are nici un fel de sens sa va umplu capul cu prostii. Tot ce trebuie sa retineti este ca el... el nu crede in viata de apoi. Asta e tot ce conteaza. El nu crede nici in reincarnare, nici in autosugestie. 

Usa verde pe care nu a intrat niciodata pana acum arata foarte impunator in fata ei. Ii tremura mainile, iar picioarele par din cauciuc. Nu ii mai pot sustine greutatea. Isi ia inima in dinti, aproape la propriu, si bate la usa. 

Un chip zambitor de barbat apare de dincolo. Cine l-ar vedea nici nu si-ar da seama de ce verdicte ar putea da. 

-Hey. Haide. Intra. Ma pregateam sa ma duc sa mananc si sa beau o cafea, dar cred ca o sa te gasesc la urgente daca te mai las sa astepti. Ai rezultatele alea, de la acele analize? 

Nu poate spune nimic. Da din cap in timp ce intinde niste foi colorate. 

Barbatul le studiaza atent, in timp ce se indreapta spre birou. Se incrunta usor, apoi fata i se destinde. 

-Daca vrei, mai facem o tura de analize. Dar, rezultatul e destul de clar aici. Tratamentul nu mai are nici un efect asupra ta. Hai sa ne gandim. Mai ai de trait inca... nu stiu... poate 6 luni? 

Acum abordase o mina grava, si parea ca se teme de ce reactie va avea fata. Totusi invatase sa spuna problemele drept in fata, nu pe ocolite. Acolo unde nu mai erau sanse, nu putea da sperante pacientilor. El era doctorul, iar toti ceilalti erau... ceilalti. 

Fata a tacut. A multumit, a intins banii pentru control, si a plecat. A parcurs holurile, parca mai lungi ca niciodata.

,,O sa mor... O sa mor de leucemie. O sa mor pentru ca tratamentul e o prostie." 

Abia cand ajunge in fata spitalului emotiile o coplesesc. 

Dupa ce s-a plimbat ceva vreme, s-a gandit sa se duca acasa. Avea remuscari. Ii parea rau ca a insistat. Dar ce era sa faca acum? Faptul era consumat. Cand a sunat telefonul a stiut ca ceva era in neregula. Stia ca o sa regrete. Tot drumul pe care l-a alergat pana la spital s-a gandit la cat mai avea de trait. Un an? Doi? Zece? 

A murit. Fata a murit. El a suferit, ea nu a apucat. Acele 6 luni au fost crude. Aproape la doua saptamani ajungea in spital. Isi putea permite sa primeasca ingrijire la domiciliu, dar asta nu o ajuta cu nimic. Tot timpul parea obosita. Tot timpul era, de fapt, epuizata. Iubea. Si asta ii dadea putere. Era constienta ca el va suferi. Dar nu putea ramane singura. Se temea ca cele 6 luni i s-ar fi tranformat in cateva saptamani daca renunta la el. Si oricum el, el nu ar fi renuntat la ea. 

Cele 6 luni s-au transformat in 5 luni si 2 saptamani. A murit, dar cei doi au avut parte de mai multa dragoste in acele cateva luni decat altii intr-o viata. 

Deci da, se poate spune ca povestea a avut un final fericit. Nu? Putem privi si partea optimista. 

Care au fost ultimele ei cuvinte? 

-Pis. Ne vedem in alta viata. Da? 

Iar el isi spusese din reflez ,,Eu nu cred in reincarnare". Apoi s-a razganit. Ii convenea sa creada de data asta. Daca pentru a o revedea insemna sa se tranforme in altcineva, lui ii convenea asta. 

-Sigur. Sa ma astepti acolo, undeva, da? Sa nu ma uiti. Sa nu ma uiti pentru ca am nevoie de tine. 

Iar lacrimi grele au inceput sa ii brazdeze fata. 

-Te iubesc. se auzea printre suspine. 

Dar ea era calma. Speriata ce-i drept, dar parea calma. Nu voia sa il distruga de tot. Asa ca a inchis usor ochii. Si s-a terminat. Totul. 

P.S. Postarea de mai inainte *Still Thinkin'* o sa se numeasca Final Fericit? I. Este cealalta parte a  povestii. Inceputul. E vorba de cea care a fost postata in 9 decembrie. 

Scrisoare carte M(os)C(raciun)

Buna, Mosule. Sunt tot eu, cea care, acum 2 ani de zile ti-a trimis primul mail cu lista de dorinte. Avand in vedere ca anul trecut am primit sosete, chiloti si un gel de dus de la tine, cred ca te-ai plictisit de viata. Uite, daca nu iti maintesti de mine, gasesti AICI scrisoarea. Ca sa iti improspatez memoria.
Anul asta nu mai ploua, anul asta deja a nins. I-am trimis o scrisoare si lui Dumnezeu, si, spre deosebire de tine, el mi-a ascultat dorinta si s-a scarpinat putin in cap, iar matreata lui s-a asezat pe masini si pe jos.
Acum doi ani aveam mici probleme cu exprimarea, anul asta cred ca le-am mai pus putin la punct.
Acum scriu si mai incet, ca ma gandesc ca ochii ti-au slabit si mai tare. Ceea ce nu se poate spune si despre tine. Ai ramas la fel, supraponderal, si asa o sa fii intotdeauna.
Ma gandesc ca saraca Alba-ca-zapada a imbatranit si parul ei ,,negru ca abanosul" s-a tranformat in unul ,,alb ca a lui Mos Craciun". Iar picaturile ei de sange, acum cativa ani prezentate ca a fi foarte rosii si dragute, acum probabil ca abia mai sunt indentificate printre litrii de bautura consumata. Ce ma face sa cred ca Alba-ca-zapada consuma alcool? Faptul ca ea, ca sotie, te lasa sa iesi in pijamale in fiecare an. Si mie imi plac pijamalele. Dar parca nici chiar asa de mult incat sa vin la copii si sa le zic ,,Ho Ho Ho am venit sa va iau la misto!" Pe bune acuuuum.
Am acum colegi care sustin sus si tare ca Mos Craciun nu exista. Iar eu le-am spus ca ti-am trimis scrisori aproape an de an. Prajiturile de acum doi ani, le am si acum ascunse intr-un dulapior. O sa ti le dau pe toate. Le pun frumos pe o farfurioara si langa ele, ca sa para mai atragatoare, un pahar de lapte. Lapte din care, in principipiu, a baut Fritz. Cine e Fritz? Fritz e catelul meu. Micul meu Diavol. E mic, negru, cu o pata alba pe piept si doua pete gri pe labute. Ochi caprui, dinti ascutit, ghiare ucigatoare.
Bineinteles, Fritz va fi langa brad cand tu vei intra pe usa, incercand sa il faci pe Rudolf sa isi stinga nasul si sa nu mai miste clopoteii. Si, tot Fritz, va duce o lupta grea si obositoare, pe viata si pe moarte, cu renul tau obosit. 
Stii, anul asta nu imi mai doresc mare lucru. Anul asta am de toate: zapada, imbratisari, zambete. Am tot ce imi trebuie. 
De fapt iti scriu mai mult ca sa te intreb de sanatate. Cum o mai duci? De fapt, intrebarea se pune in felul urmator: o mai duci baai, sau esti intr-un scaun cu rotile si cu o ingrijitoare care te ajuta sa de duci la baie? 

Toate cele bune, 

Andreea

Protitutia sufletului

Esti constient ca nu ai voie si totusi o faci. Iti incalci propriile reguli pe care ti le impui singur, iti incalci principii, dorinte, sperante, vise, tot. Doar pentru ca iubesti. Si nu doar atat. Ci pentru ca iubesti in doua parti. 
In una din ele, muzica iti mangaie timpanul la orice gand, in celalta parte, in schimb, vorbe dulci se aud si te imbratiseaza. Si atunci ce alegi? Le alegi pe amandoua. Le imbratisezi pe amandoua odata, fara nici o jena. Le iubesti pe amandoua, le auzi pe amandoua. Nu mai exista dragoste mai presus de alta. Ambele sunt mai rpesus de toate. 
Se numeste prostitutie. Iti prostituezi sufletul, in schimbul unor stari absolut necesare. Si sufletul tau stie ca nu e bine dar ii place. Stie ca nu e normal, dar nu poate renunta. 
Dorinta e superioara vointei. Nu? Dorinta invinge, mai ales la persoane ca mine. Doresc, obtin. Fapte irationale, zambete fara sens, cuvinte false, imbratisari calde, tipete calme, impacari violente. Niciodata nu e asa cum iti doresti tu de fapt sa fie. 
Tot timpul esti nemultumit. Vrei mai mult, dar nu mai poti obtine. Acela e momentul in care atingi apogeul. Si incepi sa cobori. Odata ce evoluezi, a doua dragoste dispare. Asa si prima. 
Iar asta e finalul de care toti ne temem. 

Semne ca exist.

Ieri, ei bine, ieri a fost una dintre zilele mele bune. Poate nu cele mai bune, dar am avut parte de persoane pe care nu le mai iubesc, dar le pretuiesc, de amintiri moarte, care nu invie sub nici o forma, de imbratisari care m-au facut sa imi revin si de sarutari care cu siguranta mi-au incalzit sufletul, in ciuda gerului de afara. 
Am deshcis ochii, am scos catelul afara. Nimic neobisnuit. Apoi, in jur de vreo ora, am stat la televizor. ,,Cat mai e? De ce nu suna? Mai dureaza mult? Oare ar trebuie sa sun sa vad daca mai mergem? Oare chiar vreau sa merg?" Si la 11 urcam intr-un logan, cu catelul plin de noroi. 
Am ajuns la intrarea in sat. In gand imi tot zburau ganduri repezi. ,,Nu vreau sa intru in curtea aia. Cate frunze de gutui si de visin erau acolo vara, atatea amintiri am eu legate de locul ala. Acum e iarna, iar eu nu pot face copacii sa infloreasca." Incercam sa gasesc scuze ca sa nu merg acolo. Nu a fost nevoie. Nu am fost nevoita sa merg. In schimb am vazut cam tot ce mancam noi de Craciun in stare... naturala. Faptul ca a trebuit sa asist la taierea porcului m-a facut foarte... altfel. Eram curioasa, scarbita, imi era mila. Porcul asta care avea in jur de 200 de kile, era o chestie mica si roz pe care o fugaream prin gradina.Am continuat cu glume si batai cu zapada. Am ras de Azorel si de Fritz, de gaina aia gri si de... mine. Mi-am revazut zgatia, pisica mea, puiul meu care avea al 5-lea set de pui. Apoi mi s-a facut dor... In loc de nume potrivite, incepusem sa botez. Eram atenta la orice detaliu, orice gest imi aducea aminte de un altul, orice cuvant ma facea sa ma gandesc la alte 7. Si am plecat. 
Am plecat si am ajuns acasa. Repede repede, schimbate. Repede repede iesi pe usa, suna, fugi, asteapta, imbratiseaza. 
Si s-a consumat si ziua aceea. Acum intunericul pusese stapanire pe tot orasul. 
,,Te iubesc." Si o imbratisare. 
,,Ai grija de tine" si un sarut pe obraz. 
,,Noapte buna" si o usa inchisa. 
Am ajuns acasa. ,,Mananci?" Nu. Calculator. Oare, a fost chiar asa de mult? Ce greu se scursese ziua aceea. Ma obosise. La 9:34 ma cuibaream in pat si ma intindeam. Atipesc. Apoi o alarma stresanta ma trezeste. Nume frumos, raspund cu zambetul pe buze. Nu las sa se vada incantarea. Cineva trebuie sa se controleze. Glume, zambete, rasete. ,,Adu-ti aminte, razi" Si rad. ,,Razi. Parca apas pe un buton." 
Apoi somn. Dormi. Un somn agitat, si nu imi mai amintesc daca odihnitor. Dormi. Pana la 2:46. Strange pleoapele, incruntate, ,,De ce e lumina?" Atunci am realizat ca cineva, acolo sus s-a gandit la mine. E luna. Pentru prima data, luna imi mangaie fata in timp ce dorm. Apoi imi amintesc de tine, cel ce ma alintai cu ,,raza de luna" si zambesc. S-a dus timpul tau, dar luna a ramas aici. A venit pana la geam la mine sa ma mangaie. Zambesc, imi feresc putin ochii, si adorm din nou cu zambetul pe buze. Metamorfoza. 
S-a terminat. 3 iubiri s-au stins pentru cateva ore. Maine o vor lua de la capat. Noapte buna. 

Magazine de vise

Vă ascult. Vă ascult şi vă văd. În stânga, e un grup de adolescenţi care fumează ceva. Nu o ţigară. E ceva diferit. În dreapta am, bineînţeles, alt grup de adolescenţi. Ei nu mai fumează. Ei au "evoluat". Ei trag uşor pe nas un praf alb. Unul dintre grupuri e foarte tăcut. Nu au nimic de spus, se înţeleg parcă din priviri. Ceilalţi, în schimb, preferă să fie gălăgioşi, să facă glume, să îşi facă anunţată prezenţa. 

Vorbesc despre persoanele care, în ciuda faptului că nu sunt majori, că au şcoală a doua zi, că hainele de firmă de pe ei sunt luate din banii trudiţi de părinţi, preferă să viseze cu ajutorul unor prafuri. Încearcă să îşi ridice moralul, conştienţi fiind că nu o să le fie tocmai bine. 
În primul grup, cel cu "joint-ul", un adolescent începe să vomite la câţiva păşi de ceilalţi. Prietenii lui nu îi dau atenţie, iar el tocmai a aflat că îşi dă peste cap stomacul atunci când trage cu prea multă poftă din ,"ţigară". Doi dintre adolescenţii din celălalt grup au aflat acelaşi lucru, deşi "alergia" se manifestă diferit. Deasupra buzei superioare un firicel de sânge apare şi se prelinge uşor. Ei nu se sperie. Ei ştiu că o să le treacă şi o să poată continua. 
Eu, una, sunt conştientă că "magazinele de vise" nu te fac decât să uiţi de problemele pe care le ai şi nu să scapi de ele. În schimb, ei, ceilalţi, uită asta. De fapt, nu pot fi sigură că măcar s-au gândit la asta. Nu îmi place să văd oameni de aceeaşi vârstă cu mine "luându-şi panica" cum se zice, în timp ce merg pe stradă şi au impresia că "tipul ăla de acolo se uită ameninţător. O fi poliţist?" 
Uneori mă gândesc că până şi numele acelor magazine îţi inspiră faptul că, după o oră, două, efectul dispare, iar buna dispoziţie şi ea, exact ca un vis pe care îl uiţi atunci când ridici capul de pe pernă. 

Cred că e timpul să deschideţi ochii, să vedeţi adevărul din spatele ambalajului! 

Il mai gasesti si AICI

Ritual pentru... gandire?!

Tocmai ma gandeam ca, atunci cand cineva vorbeste, chiar daca nu mi se adreseaza direct mie, ci unui grup mai mare de persoane, nu ma pot gandi pur si simplu la ,,ale mele".
E  nevoie de un adevarat ritual pentru a-mi putea analiza gandurile. Trebuie sa acult cu atentie discursul sau dialogul, pentru a ma asigura ca nu ma intereseaza. Daca macar putin, discursul pare interesant, imi pot lua adio de la ,,meditatia" mea. Dupa asta, daca discursul este intr-atat de jalnic, trebuie sa gasesc o carte. 
O carte, nu conteaza care, un roman, o culegere, un abecedar, orice. Nu conteaza daca mi se pare atragatoare sau nu. Trebuie doar sa o pot citi. Si ma las furata de lectura. Ma cufund incet, fara graba, de lectura. Dupa doua pagini incep sa ma gandesc la a mele, parcurgand cartea doar cu privirea, ochii mintii vad doar ganduri mici, seci, simple sau complexe, chinuitoare, dulci sau dureroase. 
Tind spre masochism. 

Final Fericit? I

Merg pe strada. Mainile lor au transpirat dar refuza sa se desparta. Sunt prinse intr-o imbratisare vesnica. Amandoi zambesc, dar nu spun nimic. Zambesc ca si cum ar pastra amandoi un secret. Unul pe care nu il va sti nimeni niciodata, inafara de ei. Un secret al lor.
Sunt speciali. Sunt un cuplu special, iesit din comun. Si asta o poti spune doar uitandu-te la ei. Sunt frumosi impreuna, separati dun banali.
Ea merge langa el, se gandeste cat il iubeste si cum rezista relatia lor. Nu se mai gandeste la ,,cand o sa ne despartim". Pare imposibil acum. Sunt impreuna de prea mult timp.
El stie ca sunt speciali. Stie ca sunt speciali tocmai  pentru ca se iubesc la nebunie.
Ajung in fata cladirii mari si o strange incurajator de mana.
-O sa iasa bine.
Se uita ciudat la el, speriata. Zambetul calm s-a tranformat in unul crispat, nervos.
-Nu vreau...
-Trebuie.
Nesiguranta se citeste pe chipul ei mai accentuat ca niciodata.
-O sa fie bine, ce Dumnezeu? Stii ca o sa fie bine. Calmeaza-te. Daca as fi putut veni cu tine, as fi venit.
Si ea pleaca. Fara nici un cuvant.
,,Nu te intoarce, nu te intoarce, nu te intoarce." Si nu s-a intors. ,,Nu o lua la fuga, nu o lua la fuga, nu o lua la fuga." Si nu a fugit.
Cladirea aceea ii dadea fiori. Venea des aici: in asta consta practica ei de la facultate, dar nu venise de cand era copil in alt scop inafara vizitelor si a muncii.
El isi sterse picaturile reci de sudoare care ii aparuse sub bretonul lung. Ii era teama pentru ea. Nu era chiar atat de sigur ca va fi bine.  A plecat. Asa au hotarat. O sa il sune imediat ce o sa poata vorbi.

Sa va povestesc acum despre ce e de fapt vorba, de ce spuneam ca sunt atat de diferiti.
Gandeau complet diferit. 
Daca ea credea in destin, el credea ca destinul ti-l facit singur. 
Daca ea credea in noroc, el credea ca depinde totul de tine. 
Daca ea credea in viata de apoi, el credea ca te adancesti intr-un somn vesnic.
Daca ea era supertitioasa, el era indiferent. 
Daca ea credea ca vanilia contine hormoni ai fericirii, el credea ca fericirea depinde de tine. 
Si tot asa. 


Acum el merge linistit pe drumul pe care venise. Se gandea ca, de fapt, el fusese cel care deschisese cutia pandorei. El insistase. Iar ea, dupa cateva Nu Nu Nu a renuntat si a facut ca el. Ii parea rau. Ii era frica de ce urma sa afle. Nu mai voia. Ii era frica. Credea ca facea asta pentru binele ei, dar de fapt insistase doar pentru a se simti el bine. Asta era tot ce facuse. Fusese egoist. 


Ea mergea incet pe coridoarele lungi lungi. Parca totul parea ciudat, totul era diferit. Se uita fara graba la toate numele scrise pe usi. Numele ii sunt, majoritatea, cunoscute. Unii angajati o saluta cu zambetul pe buze spunandu-si ca iar a venit sa lucreze. Dar nu. De data asta nu venise pentru asta. 

Stiu stiu ca nu am mai scris de mult. E perioada aia in care nimeni nu imi mai spune nimic, cand toti vorbesc mult dar nu spun nimic. Ma imt putin goala, putin distanta, putin nepasatoare, putin suparata. Cate putin din toate. Nu stiu. Ma simt bine doar cand ma alint. Si imi dau silinta sa fiu draguta si sa nu va omor pe toti. Si, cred eu, imi iese.
Nu sunt chiar ultima scorpie, cum eram inainte, nu sunt nici mieluselul ala care nu comenteaza, cum nu am fost niciodata. Sunt doar eu, satula de banalitati si de voci care imi zgarie creierul.
Singura voce care imi alina zgarieturile e prea stinsa si prea indepartata.
Cand o sa revin, promit ca o sa o fac in forta. Pentru ca stii cum sunt eu: Azi vin maine plec.

Soarele sau Cum vad eu omenirea

Incercati sa ma priviti, dar nu va las. Va fac sa intoarceti privirea din momentul in care am intrat in raza voastra vizuala. 
Tu nu stii ca nu am suflet, eu pot sa vad o lume cu toate detaliile ei. Nu ma sperii. Voi nu puteti ajunge la mine. 
Uneori incerc sa va scriu mesaje dar, cumva, scrisul meu nesfarsit si ilizibil nu va atrage atentia. Imi doresc sa am companie, sa vorbesc cu cineva. M-am saturat de singuratate. 
Din cand in cand, incep sa stau la povesti cu suflete curate. Acele creaturi mici, mici si firave. Bebelusii, copiii puri sunt coloana vertebrala a omenirii. Aveti grija de ei. Cand unul moare, tristetea mea e namarginita. Atunci scriu intr-un roman nesfarsit despre sentimente, durere si egoism. De ce egoism? Pentru ca sunt egoist. Ma gandesc ca s-a mai dus o sansa de a comunica, o sansa de a povesti. 
Pe masura ce cresc, copiii isi inchid ochiul mintii. Nu ma mai vad, nu ma mai saluta, nici macar nu se mai gandesc la mine. 
Lacrimile mele, voi le numiti explozii solare. Banale explozii solare. Lacrimile voastre, eu le numesc suferinta, durere, regret si incerc sa le alin. 
Asa sunt eu, mai sentimental, mai sensibil la durere. Cu toate astea, eu voi fi intotdeauna aici, sus, iar voi acolo, jos. Aici m-a lasat Dumnezeu, singur. Dar daca nici eu, Soarele, nu va luminez viata, atunci cine?

Compunere facuta pentru Teza la Romana

Dulce Companie

Cat dureaza o iubire intre doi oameni? Dar o iubire intre un om, si un inger? Iubire intre natural si supranatural, nu? Cand un inger coboara din cer si, mai presus de asta, cand se ridica inapoi? Are voie sa renunte la eternitate, la aripi si puf, pentru o fiinta omeneasca? Daca incepe sa iubeasca, isi poate pastra vie iubirea? 
Sunt doar cateva intrebari pe care cartea ,,Dulce Companie" de Laura Restrepo m'a facut sa mi le pun. Acum ma intreb daca ingerii nostri sufera de epilepsie si daca pot fi vindecati. Sunt curioasa daca un inger poate vorbi multe limbi straine, inclusiv cele moarte. 
Dar singura intrebare daca ma mananca pe interior este una din cele spuse mai sus: poate un inger iubi? Poate renunta la infinit pentru a cadea pe pamant? Si daca da, cat de mult poate sa iubeasca? Cat va dura pana se va plictisi si va incepe sa regrete ca a renuntat la etern? Isi va aduce aminte de viata lui din ceruri, de indiferenta pe care o simtea fata de oameni, desi interactiona cu ei? 
Dumnezeu iarta oamenii, nu? Dar pe ingeri cine ii mai iarta? Nu sunt ei oare pedepsiti pentru ca isi abandoneaza scopul pentru care au fost creati, si anume acela de a-l sluji pe Dumnezeu? 

Cand mi-a venit randul, m-am aplecat ca sa incap si m-a izbit un miros neplacut de umezeala. Centrul pamantului, mi-am zis, apoi, prin autosugestie: miros de eternitate. Sau de mormant? Da, mai curant asta.

Fragment din jurnalul lui Adam

Poate merita sa amintesc ca este foarte tanara, vesela si prietenoasa. Este plina de interes fata de tot ce o inconjoara, isteata, vioaie, parandu-i-se ca lumea este doar farmec, frumusete, mister si bucurie; nu se poate abtine sa vorbeasca incantata atunci cand gaseste o floare noua, pe care trebuie neaparat sa o alinte, sa o mangaie si sa-i vorbeasca, punandu-i intr-o clipa un nume dragastos. In plus, este nebuna dupa culori: brunul rocilor, galbenul nisipurilor, verdele frunzelor, albastrul cerului, sidefiul zorilor, purpuriul umbralor de pe munti, auriul si purpuriul in care apusul imbraca insulele si marile, argintiul lunii care calatoreste pe cer, umbrita uneori de nori, sclipirea diamantina a stelelor din vastul neant. Toate aceste lucruri nu sunt folositoare la nimic, din cate stiu pana acum, dar pentru ca au un astfel de colorit si sunt atat de maiestoase, pentru ea este destul spre a-si pierde mintile dupa ele. Daca ar sta locului si ar tacea doua minute la rand, ar fi un lucru extrem de linistitor pentru mine. Daca ar face asta, cred ca as avea timpul necesar sa ma pot bucura de prezenta ei, si chiar as face-o, deoarece incep sa realizez ca este o creatura remarcabil de dragalasa, zvelta, dar cu rotunjimi placute acolo unde trebuie, gratioasa. Atunci cand sta nemiscata, scaldata de razele soarelui, cu capul dat pe spate si mainile facute streasina la ochi, privind la o pasare, in zbor, din inaltul cerului, recunosc ca este chiar frumoasa.

LUNI DUPA-AMIAZA
Daca exista ceva pe lumea asta care sa nu o intereseze, atunci nu am aflat eu inca. De exemplu exista animale, care nu inseamna nimic pentru mine, dar asta nu e valabil si in cazul ei. Ei ii plac toate, fara nici o discriminare, gandind despre toate ca sunt niste comori, si deci, orice animal nou este binevenit.
Cand uriasul brontozaur mi-a calcat tabara in picioare, ea l-a privit ca pe o noua achizitie, in timp ce eu, ca pe o calamitate. Iata un bun exemplu pentru a demonstra lipsa unor opinii comune asupra lumii. Ea vroia sa il imbralnzeasca, eu voiam sa ma mut de acolo. Ea credea ca daca se poarta frumos cu el, il poate imbranzi si transforma in animal de casa; eu, pe de alta parte, i-am spus ca un animal de casa de 24 de metri lungime nu ar fi lucrul cel mai indicat pe care sa ti-l doresti prin casa, pentru ca, fara a avea intentii rele, el ne poate darama usor adapostul, calcand din neatentie pe el, deoarece se putea vedea cu ochiul liber ca era un animal fara minte.
Dar ea avea ideea fixa de a pastra monstul si nu a renuntat deloc la ea. S-a gandit ca monstrul ar putea fi primul dintr-o ferma de animale de lapte, rugandu-ma sa o ajut sa il mulga. Dat eu nu vroiam asa ceva, pentru ca era prea riscant. In cele din urma, s-a dovedit ca se inselase asupra sexului animalului, si in plus nu avea nici scara. Daca a vezut ca aceasta idee nu a mers, s-a hotarat sa il calareasca, si iata ce s-a intamplat. Coada animalului, cu o lungime de circa 40 de picioare, statea intinsa pe pamant, ca un copac prabusit. Ea s-a gandit ca se va putea urca pe coada pentru a ajunge in spinarea animalului, dar s-a inselat, pentru ca suprafata acesteia era prea ingusta si alunecoasa, astfel incat, la un moment dat, a inceput sa alunece vertiginos in jos, si s-ar fi lovit foarte rau, daca nu as fi fost eu acolo sa o prind.
Ma intreb daca acum era multumita. Nu. De fapt nimic altceva inafara de demonstratii nu o poate multumi; nici o teorie neprobata nu ii sta in cale, si nu-i va sta in cale, atunci cand si-a propus ceva. Este un spirit intreprinzator, care ma atrage si care ma influenteaza. Cred ca daca as sta cu ea mai mult, as deveni ca ea. Ei bine, i-a mai venit o idee referitoare la monstru, si anume ca daca am putea sa-l imblanzim, domesticindu-l , am putea sa il folosim pe post de pod peste rau. Considerand ca monstrul era deja destul de domesticit, dupa parerea ei, s-a apucat sa isi testeze teoria, dar din nou a esuat, pentru ca de fiecare data cand reusea sa aseze animalul intr-o pozitie propice pentru a fi folosit ca pod, in momentul in care umbla pe tarm pentru a urca pe el, brontozaurul iesea din apa, urmand-o peste tot, exact ca un animal de casa. De fapt, ca toate celelalte animale. Toate au acest instinct.

Zodia Indragostitilor

De data asta, ceea ce scriu e dedicat vouă, tuturor romanticilor, celor care cred în dragoste la prima vedere şi care cred că pot număra stelele de pe cer urmărindu-le cu degetul.

Ca să nu vă mai ţin în suspans, vă voi spune despre ce carte e vorba: "Zodia îndrăgostiţilor" scrisă de Giulia Carcasi. Prima dată când am zărit-o în librărie, m-a atras faptul că romanul este structurat în două părţi: prima, care prezintă câteva luni, din punctul de vedere al protagonistei, Alice, iar cea de-a doua parte prezintă aceeaşi perioadă de timp, din punctul de vedere al colegului ei de clasă, Carlo.

Alice este genul fetei care nu crede în dragoste de niciun fel, cea care reuşeşte să îşi schimbe toată viaţa în preajma bac-ului, care nu îşi înţelege prietena când se întoarce la iubitul ei după fiecare ceartă. Confundă dragostea cu "Adevărata Dragoste", se lasă rănită, apoi se redresează. Îşi dă seama cine îi place, de ce şi că e plăcută. Viaţă i se schimbă şi, după încercări nenumărate, află că da, poţi număra stelele de pe cer, atât timp cât lângă tine e persoana potrivită.

O gasesti ai AICI.

Dorinte de adolescent

Aş putea, ştii, să scriu despre pub-uri sau despre teatru ori despre gropile din Brăila, despre cum sunt liceele sau despre evenimentele care fac înconjurul oraşului în câteva zile. Dar o să abordez o temă care, spre deosebire de altele, e vastă. Foarte vastă, iar părerile diferă de la persoană la persoană. 
O să vorbesc despre adolescenţă şi iubire. O să vorbesc despre ceea ce unii dintre voi, oamenii mari, uitaţi. O să vorbesc despre momentele în care spontaneitatea e la putere şi, în afară de tine, nimeni nu te poate salva.

Încep prin a da un sfat: urmează-ţi inima, apoi capul. Mi-am demonstrat de atât de multe ori că, deşi nu îmi asigură tot timpul o reuşită, dacă iau deciziile pe care şi inima le ia, atunci sunt mult mai mulţumită decât atunci când fac ce îmi spune conştiinţa. Sunt adolescenţi, poate nu mulţi, poate mai mulţi decât mă aştept, care aşa fac şi au mai puţine probleme, sunt mai mulţumiţi de ei, au inima împăcată şi sunt mai lipsiţi de griji. Deşi, uneori, efectul poate fi şi... invers. Depinde de atitudinea pe care o ai, de problema pe care o abordezi şi, bineînţeles, de decizia pe care o CREZI corectă.

Continui prin a ţipa la voi, la maturii de zi cu zi, care uitaţi pur şi simplu de noi, de sentimentele noastre, de dorinţa noastră de a trăi fiecare clipă, de a simţi adrenalina pulsând în vene, de a încălca reguli. Aţi uitat că şi voi eraţi la fel, că vă plăcea să vă distraţi şi în timpul săptămânii, nu doar în weekend-uri. Aţi uitat că o jumătate de oră nu vă era îndeajuns că să simţiţi aerul curat şi mângâierile soarelui. Acum tot ce puteţi face este să staţi pe aici, pe undeva, să comentaţi despre "un nu-ştiu-care ins dintr-un nu-ştiu-care loc care are nu-ştiu-ce" mai bun decât al vostru.

Poate că nu m-ar enerva aşa de tare atitudinea asta, dar simplul fapt că nu puteţi fi cinstiţi (majoritatea), că nu puteţi avea un dram de sinceritate, mă scârbeşte de-a dreptul. De ce sunteţi tentaţi să minţiţi şi să ne trataţi cu o aparentă indiferenţă?

Acum urmează o dorinţă pe care chiar trebuie să o auziţi: lăsaţi-ne să luăm singuri decizii, să avem propriile principii, să avem propriile păreri şi propriile sentimente. Nu ne mai sugeraţi ce să simţim, ce să facem şi cum să facem. Ne place să ne trăim adolescenţa pentru că acum e diferit de cealaltă parte a vieţii, de copilărie: suntem o idee mai independenţi sau cel puţin, vrem să fim. Nu cred că "a-ţi lua lumea-n cap" e echivalent cu a petrece mai mult timp cu prietenii şi a avea un cuvânt de spus. Nu. Aia îmi pare a fi... dorinţă. Dorinţa de a scăpa de sub "braţele protectoare" ale voastre.

În ochii voştri, a ne ţine sub aripă înseamnă să ne apăraţi de "prin ce aţi trecut voi". Dar nu ne puteţi apăra pentru totdeauna. Tot ce faceţi este să ne împiedicaţi să zburăm, să plecăm, să scăpăm.

Il gasesti si AICI

Ajuta Tineretul! :)

Hai pune mana si ajuta. Ca nu iti pica butoanele de la mouse.
Sustine si tu o trupa buna, cu oameni sub 70 de ani.
http://concurs.mtv.ro/gbob/index.php?uid=495497&page_ID=1 
Daca nici tineretul nu e sprijinit, muzica de buna calitate si munca tinerilor, atunci, NATIUNE, KILL YOURSELF!
Cheers! :)

Scuze?...

-Eu plec de acum... spui si stii ca asta o sa ma faca sa te urasc.
-Ai gasit rezolvarea. iti raspund nervoasa. 
,,Ai gasit rezolvarea" e modul meu de a-ti spune ,,Asta stii tu sa faci: sa fugi cand dai de greu. Fugi de tot, nu doar pentru cateva minute. Fugi pentru o noapte intreaga, la fel ca Cenusareasa. O sa fugi si o sa astepti sa vin eu la tine, sa te caut, sa te gasesc, sa imi cer scuze. Fugi... fugi cand e mai greu. Nu iti complica viata." Dar poate ca da, poate ca eu chiar ar trebui sa imi cer scuze, sa nu mai reactionez asa, sa nu mai stric cele mai perfecte nopti. Am fost nervoasa si imi pare rau. Stii... vreau sa iti explic aici, pentru ca in alta parte nu o sa funtioneze la fel. Vreau sa iti explic ca nu eu am reactionat asa, ci instinctul meu, probabil animalic. 
Parea frumos, parea asa de frumos si de odata, seara aia minunata s-a tranformat intr-un mare FSSSS! Am fost dezamagita, nervoasa, ma simteam tradata. Voiam sa nu fi auzit. Dar ce puteam sa fac? 
Toate astea mi-au trecut rpin minte intr-o secunda. Apoi, a urmat replica ta. Simpla, dar care m-a facut sa ma gandesc mai bine la mine, la atitudinea mea: 
-Dar tu nu [ai gasit nici o rezolvare]. 
 Si ai avut dreptate. Tot ce puteam eu sa fac in momentul ala era sa stau incordata, uitandu-ma la tipa aia care dadea foc la bar si la tipul ala de langa mine cu 10 ani mai mare care im dadea coate ca sa dansez cu el. Incercam sa ma rup de realitate si sa fug in lumea mea, aia perfecta. Dar pentru prima data, a fost imposibil. Probabil era prea mult zgomot. Probabil ca da. 

Si intr-o zi m-am stins.

Si intr-o zi m-am stins. Asa, fara nici un cuvant. Am inchis ochii si am adormit: somnul de veci. 
Nu stiu cum s-a intamplat. Stiu doar ca asa e. Sunt aici, si de fapt nu mai sunt. 
E ca atunci cand, desi esti foarte obosit, incerci sa te uiti la un film si adormi. Cand te trezesti nu mai stii la ce parte ai ramas. Doar ca eu... eu nu ma mai trezesc. 
Oare de ce am murit? Eram prea obosita? Sau poate ca asta am simtit nevoia sa fac? Si totusi sunt aici, si nu mai sunt. 
Imi vad prietenii cum plang, si parintii, rudele. Vad doar fete cunoscute, doar persoane la care tin. Si da, unii plang. Altii, desi... erau aproape de mine, nu reusesc sa verse nici o lacrima. Ei nu plang niciodata... Ei chiar nu plang niciodata. Eu doar m-am stins. 
Iar eu stau aici, cu sufletul gol, cu inima rece, lipsita de sentimente, de durere, de compasiune pentru ei. Acum sunt moarta, acum nu mai simt nimic. 
Deci asa e, asa e sa mori. Ma vad intinsa pe covorul de o culoare incerta de la mine din camera. Catelul se invarte nelinistit pe langa mine, ma trage de urechi, ma musca de degete, ma linge pe ochi. De ce nu ma mai trezesc? Catel... sunt moarta. Si parca intelege. Se aseaza usor pe umarul meu, acolo unde adoarme de obicei si plange incet. Stie ca eu sunt doar moarta.
Eu sunt undeva, spanzurata in aer, fara sfoara. Nu ma pot misca, si totusi vad tot. Nici macar nu stiu cum arat acum. Dar vad cum persone dau navala la mine in camera, ma vad, ma analizeaza. Apoi ma dezbraca, ma spala, plange toata lumea. Imi schimba hainele in unele noi, nu le-am vazut pana acum. Ma aseaza intr-o cutie si imi pun flori pe langa mine. De ce nu realizeaza nimeni ca nu am ce face cu ele? De ce au cheltuit atatia bani pentru mine? 
Sunt doar moarta. Pur si simplu m-am stins. Nu mai plange.
 Si intr-o zi m-am stins. 

Imi place acolo sus...

Am suferit o deceptie. La ore, acum cateva ore, profa de romana ne dicta despre ADOLESCENTA! si ghici cum suna una dintre definitii:

Narcisismul tineresc, impotrivirea la tot ce inseamna dogma, spiritul refractar fata de lumea maturilor, a conventiilor sociale, a stereotipurilor didactice, revolta impotriva aprintilor epuizati de viata lansandu-se in reprosuri adresate copiilor pentru neimplinirile lor, exuberanta si impetuozitatea, teribilismul, sunt caracteristici ale adolescentei.

Stii ce e gresit aici? Ca mi se potriveste ca o manusa: perfect. Mi s-a confirmat ca nu sunt un adolescent special cum zice Nakudo, ca nu am nici un strop de adevar, ca sunt o copie, o papusa, o ce vrei tu. Mai exista miliarde de exemplare ca mine. Mi-a disparut luciul, mi-a disparut originalitatea, increderea in mine, dorinta de a ma mai afirma.... Nu mai pot. Aripile pe care mi le plasmuisem au disparut. Nu mai sunt. S-a dus munca mea. S-a dus pe apa sambetei.
Vreau si totusi nu mai am.
Imi doresc si totusi nu mai am curaj.
O sa obtin, si totusi nu sunt sigura.
O sa incerc si totusi o sa dezertez.
Si totusi ma asteptam sa ma afecteze putin mai mult si, ce-i drept, in timp ce scriam pe caiet definiatia, am simtit cum ma izbesc de un zid, apoi ca ma scurg usor de pe el. Si mi-a trecut. Asta a fost tot. Dar stiu de ce nu ma afecteaza. Pentru ca am mintea plina de tine si de ceea ce insemni tu, de tine si de dragoste. Sunt cu capul in nori mai mult ca niciodata si imi place. Nu fac nici un efort sa revin printre cei normali. Pentru ca imi place sus acolo.
Imi place sus acolo...

14.10.2009/2010

14.10.2009
Intr-o postare ziceam ca urasc toamna si am ajuns la concluzia ca... CHIAR URASC TOAMNA!
In primul rand e al naibi de frig. Cand e frig eu racesc. Cand racesc imi e rau. Deci da. Urasc toamna.
In al doilea rand nu mai gasesc frunze. Vantul le matura pe toate iar ploaia le amorteste pana cand nu mai am pe ce sa calc.

In al treilea rand toata lumea se desparte toamna. Incepe scoala si se distrug relatiile d epe timpul verii. Asta e Emo.
In al patrulea rand incepe scoala. Si daca prin asta o sa ma crezi un copil insensibil care nu isi iubeste colegii te inseli. Pe cei pe care am vrut sa ii vad i'am vazut si in timpul vacantei.
Si totusi... Hai sa nu fiu rea [ca de obicei] si sa gasesc si un avantaj la toata chestia asta... Pai... ei bine... sunt Gutui. Iubesc gutuile. Toata ziua rontai gutui. Afinele si gutuile sunt fructele mele preferate. Congelatorul e plin de afine congelate si cosul pentru fructe e tixit de gutui. Asa e si cosul de pe masuta din sufragerie, si cosuletul de la mine din dormitor.

14.10.2010

Nu stiu daca anul asta mai urasc toamna. Toamna asta am aflat ca nu toate relatiile din timpul verii se distrug, am aflat ca afinele din piata au gust de cauciuc si ca scoala nu e asa de rea. Acum nu mai am aceeasi colegi si imi e dor de ei. Acum abia astept sa treaca mai repede zilele, nu anotimpurile, desi ele trec foarte foarte repede [si zilele si celelalte]. Dar sunt nerabdatoare sa vad ce imi rezerva viitoru' asta. 

La dracu' cu timpu'

Zilele trecute am vazut un episod dintr-un serial in care o actrita spunea ceva de genul asta:

As vrea sa mor cu gatlejul taiat de un diamant, sa fiu impuscata cu perle sau sa fiu asfixiata cu miros de levantica. Am aflat cu timpul ca moartea are zece mii de usi pe care poti scapa. 

Mi s-a parut foarte dragut ceea ce a spus. Mi s-a parut aproape adevarat. Moartea poate fi pacatlita prin metodele alea, nu?


De fapt, in postarea asta voiam sa vorbesc despre durere, nu despre moarte. Sau poate ca ,,moartea sufletului" e rezultatul durerii, nu?
Te-ai prins: nu vorbesc de durerea fizica. Ce inseamna ea pentru mine? Nimic. Durerea fizica poate fi intrecuta si sunt sute, mii de metode prin care o poti face sa dispara, nu?
Cand vine vorba de durerile sufletului nu poti sa iei un Valium sau orice alt sedativ. Poate ca poti sa iei ceva mai putin legal, dar nu trece, doar se amana.
Ma gandesc ca doare, si se simte asa, ca o gaura. Nu? O gaura neagra care pare sa absoarba orice. Si e cam sacaitor.
Parca ai vrea sa dai timpul inapoi, parca te doare cand te gandesti ca adevarul a ranit pe altcineva, nu? Si totusi stii ca tu ai dreptate.
Poate ca un zambet e singurul lucru care iti mangaie sufletul acum e... mai e?
Stii ca, probabil daca ai auzi un ,,TE URASC!" clar si raspicat ar fi mai usor. A uri inseamna ca exista ceva. Inseamna ca simti ceva. Cel mai dureros sentiment mi se pare indiferenta si poate ca nu ar trebui sa zic asta, dar indiferenta mi se pare ABSOLUT ingrozitoare, ingrozitor de greu de suportat.

Toate se strica, nu? NOI ne stricam.

Pacat... Foarte pacat. 

Nu stiu daca ai inteles, dar tot timpul e de vina. Nu? Timpul... distruge si cladeste. Timpul. 

La dracu' si cu timpul asta. De ce e el prezent in toate problemele mele, toate problemele noastre?! 

E ca si cum as incerca sa dau la dracu' un basm. Dar e imposibil. 

Timpul va fi tot timpul in problemele mele. Sau poate ca el va fi, de fapt, problema mea...

Despre pentagrama si semnificatiile ei

Pentagrama este unul dintre cele mai vechi simboluri de pe pamant si a fost folosit cu peste 4000 de ani inainte de Hristos.  
Este un simbol religios pagan. Termenul de ,,pagan" nu este sinonim cu ,,adorarea diavolului". Acest termen provine din latinescul paganus, care inseamna locuitor al zonelor rurale. Paganii erau, de fapt, taranii needucati, cae practicau vechea religie intalnita la tara: a venerarii naturii. Deci este un simbol precrestin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau ca lumea are doua componente - cea masculina si cea feminina. Zeii si zeitele lor colaborau pentru a mentine echilibrul de forte. Yin si yang. Cand masculinul si femininul se aflau in echilibru, in lume domnea armonia; dezechilibrul lor aducea haos. Pentagrama este reprezentativa pentru componenta feminina a tuturor lucrurilor - un concept pe care istoricii religiei il numesc ,,Femininul sacru" sau ,,Zeita". 
In sensul sau de baza, pentagrama o simbolizeaza pe Venus, zeita iubirii sexuale si a frumusetii. Zeita Venus si planeta cu acelasi nume constituiau o entitate unica. Zeita isi avea locul ei pe cerul noptii si era cunoscuta sub mai multe nume - Venus, Steaua Rasaritului, Istar, Astarte - toate constituind concepte feminine pline de forta in relatie cu natura si cu Pamantul-Mama. 
Cea mai uimitoare trasatura a pentagramei este reprezentata de originea grafica a legaturii sale cu zeita Venus. Venus schita la fiecare patru ani un pentagon perfect pe ecliptica. Atat de surprinsi au fost Anticii de acest fenomen, incat Venus si Pentagrama ei au devenit simbolurile perfectiunii, frumusetii si ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de patru ani pentru a insemna momentul in care incepea Jocurile Olimpice. In prezent, putini oameni stiu ca acest interval de patru ani intre doua editii ale Jocurilor corespunde cu ciclul planetei Venus. Si mai putitni stiu insa ca steaua cu cinci colturi urma sa fie sigla oficiala a Jocurilor Olimpice, dar a fost inlocuita in ultimul moment cu cele cinci cercuri intrepatrunse, care ilustreaza mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor. 
Steaua cu cinci colturi a devenit nelipsita din filmele cu ucigasi satanisti in serie si aparea de obicei scrijelita pe zidurile vreunui apartament, alaturi de alte simboluri presupus demonice. 
Semnificatia feminina initiala este cea corecta, dar simbolismul sau a fost pervertit in decursul secolelor. In acest caz, prin varsare de sange. 
Simbolurile au perenitatea lor, dar semnificatia pentagramei a fost alterata de Biserica Romano-Catolica in vremea inceputurilor sale. In cadrul companiei duse la Vatican pentru a eradica religiile pagane si a converti mesele la crestinism, Biserica a lansat o actiune de defaimare a zeitatilor pagane, acuzandu-le ca folosesc simboluri demonice. Metoda este frecvent utilizata in perioade de tulburari sociale. Puterea nou-creata preia simbolurile existente si le altereaza in timp, in incercarea de a le anula semnificatia initiala. In ,,lupta" dintre simbolurile pagane si cele crestine, primele au fost invinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, palaria tuguiata a vraciului a fost transformata intr-un simbol al vrajitoarelor, iar pentagrama zeitei Venul a fost etichetata ca semn al diavolului. Din pacate, si structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificatia pentagramei, aceasta reprezentand in prezent simbolul razboiului. Steaua cu cinci colturi este desenata pe fuzelajul bombardierelor si fixata pe epoletii generalilor. Cine sa-si mai aminteasca de zeita dragostei si a frumusetii?!
Aceasta imagine este una dintre cele mai pline de forta imagini pe care le ve-ti vedea. Simbolul este considerat deopotriva magic si divin in numeroase culturi. Liniile se intersecteaza astfel incat aceasta respecta automat proportia divina. Toate rapoartele dintre segmentele unei pentagrame sunt egale cu numarul phi si, drept urmare, acest simbol a devenit expresia absoluta a proportiei divine. 


Numarul phi: 1,618 are o importanta cu totul deosebita, mai ales in arta. Este considerat cel mai frumos numar din intreg universul. Acest numar este atotprezent in natura. Plantele, animalele si chiar fiintele omenesti sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizara exactitate de numarul phi. Frecventa cu care este intalnit peste tot in natura nu poate fi considerata o simpla coincidenta, astfel ca anticii au presupus ca numarul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savantii din vechime chiar au numit acest numar ,,proportia divina". 
Chiar si in biologie se pomeneste despre aceasta proportie. De exemplu, daca imparti numarul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume  obtii acelasi numar: phi. 
Semintele de floarea soarelui sunt dispuse sub forma de spirala stransa. Stiti care e raportul dintre diametrele oricaror doua spirale alaturate? Numarul phi a fost folosit chiar si de Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor in forma de ,,f" ale celebrelor sale viori. 

Datele si informatiile prezentate aici au fost extrase din cartea ,,Codul lui DaVinci" de Dan Brown si Wikipedia. 

Moartea - o experienta marcanta

Stii... acum un an, un an jumatate, am sustinut chiar aici, pe blog, ceva care suna asa: ,,Pentru mine moartea nu reprezinta o problema... vitala". Asta a fost tocmai pentru ca, acum un an, nu ma confruntasem deloc cu chestia asta.
Sunt complet intoarsa pe dos. Alaltaieri am aflat ca un membru al familiei, destul de in varsta, a murit. Am plans. E normal, nu? Am plans mult, ma simteam tradata. Toata lumea moare, dar de ce mi se intampla tocmai mie?! De ce azi, de ce nu maine?! De ce pur si simplu?
Ieri m-am trezit cu o durere de cap, cu o stare de cacat si o dorinta nebuna de Pa!. Imi doream atat de mult sa scap cat mai repede din casa incat am crezut ca nu o sa rezist... Eram singura. Ma simteam singura. Ma simteam oricum numai in siguranta nu. 
Am reusit sa ies si, pana seara tarziu nu am venit acasa. Am fost plecata pe unde am apucat. 
Azi am 3 rude la mine. E galagie si aseara au depanat povesti despre tataia. Nu imi placea, mai ales ca maicamea a adus aminte de verile in care construiam cu el butoaie si tineam de cercurile alea care atunci erau de 3 ori cat mine, sau de intrecerile pe care le faceam cu mine ca sa ajung la magazin cat mai repede ca sa cumpar un pachet de tigari Carpati. 
Imi e dor, imi e asa de dor. Si cel mai tare ma enerveaza ca ma gandesc din cand in cand ca nu o sa il  mai vad niciodata, ca asta a fost. Din cauza asta nu ma pot stapani si cateva lacrimi curg neincetat. 
Da, imi afisez aici slabiciunile pentru ca da, asta e o experienta marcanta. 
Urmeaza sa ma duc la ceremonia aia numita inmormantare si bineinteles ca ma simt SLEITA de puteri de pe acum. 
Ureaza-mi succes si tine-mi pumnii!

Invitatie la valsul cuvintelor

Se întâmplă uneori să vrei să scrii, să vrei să îţi faci publice părerile despre tot ce te întâmplă în jurul tău, în Brăila.

Hm.. Brăila. Oraşul ăsta... cum e? Are părţi bune şi părţi mai puţin bune, nu? Te revolţi uneori şi vrei să crezi că părţile mai puţin bune se vor schimba sau poate că părţile bune se vor face şi mai bune.
Şi acum, în al IV-a an de Obiectiv Junior, ai ocazia de a scrie la ziar, de a încerca să schimbi multe, de a te deosebi de ceilalţi prin acest "ceva" care îţi va pune imaginaţia la încercare. 
Cine nu îşi doreşte să valseze printre cuvinte şi să cânte cu sunetele, acompaniat de cele mai noi veşti, de cele mai proaspete păreri şi de cele mai simpatizate ştiri? 
Îţi trebuie doar puţină înclinaţie, puţină răbdare şi, bineînţeles, un punct de vedere original!
Ne vedem pe paginile următoare, copil cu dorinţa de schimbare!

Il gasesti si aici.

S'a intamplat vreodata sa...?

S-a intamplat vreodata sa:

• Citesti o carte si sa gasesti printre randuri o fraza care tipa la tine Maturizeaza'te! in timp ce actiunea se desfasoara fara oprire?
• Te simti vinovat pentru ceva ce nu ai facut, si totusi te simti vinovat, pentru vinovatia altuia, si pentru ca ai totusi legatura cu acel cineva sau acel ceva? 
• Simti ca ai nervii intinsi la Maximum si cand crezi ca dai de un loc care sa te faca sa uiti si sa te relaxezi, cineva vine si te tampeste cu niste chestii care aproape ca te fac sa explodezi, si totusi nu o faci ca nu poti? 
• Vrei sa dai timpul inapoi si sa uiti ca ai citit horoscopul care iti pregatea doar o zi nasoala si simti ca te influenteaza uimitor de mult? 
• Vrei ceva si sa stii ca nu il poti obtine decat daca te chinui foarte mult, iar acel FOARTE este prea mult pentru moftul ala care o sa te multumeasca doar pentru 30 de secunde?
• Sa vrei sa tipi, sa alergi, sa saruti si sa imbratisezi dar sa nu ai cu cine, sau cui, sau macar un impuls din partea prietenilor care incearca sa te faca sa te calmezi, prin problemele lor de ,,oameni mari"?
• Sa vrei sa sari in balti, sa faci copilarii, dar sa stii ca nu mai ai cu cine, desi  candva cineva ti-a fost alaturi?

Pentru ca mie... mi s-a intamplat. 

,,Cititorul din Pestera" de Rui Zink

-Dar, Saramago iti place? Tare mandri trebuie sa fiti. Singurul Nobel portughez. Asa e. Pesemne ca-l iubiti aproape la fel ca pe Fernando Pessoa. 

-Nu stiu sa-ti spun mare lucru, am murmurat. 

De fapt nu stiam nimic. Tata cumparase vreo doua, trei carti de-ale lui, chiar imi aminteam de una cu eticheta premiului pe coperta. Dar, dupa cate stiam, nici el, nici mama nu trecusera de coperta. Am facut prostia sa-mi gasesc o scuza:

-Nu-mi plac cartile cu multe virgule.

-Ia asculta, esti idiot sau te prefaci? mi-a taiat-o Anibalector. La urma urmelor, ce-ti place?

Mi-am umplut pieptul cu aer:

-Imi plac povestile bine povestite. 

-Povesti bine povestite, hm. Si ce inseamna o poveste bine povestita, se poate sti? 

-Pai...

-Pai afla ca o poveste prost povestita poate sa prezinte mult mai mult interes, gust, sare si piper, decat o povestebinepovestita. O povestebinepovestita poate sa fie lucrul cel mai nesarat de pe lume... In schimb, o poveste porst povestita poate fi de milioane. Nu iti plac cartile cu prea multe virgule, spui? 

-Da... Cand voiam, puteam si eu sa fiu incapatanat. 

-Ei bine, raspunsul meu este: depinde. Uneori vocea naratorului are nevoie de spatiu, nu se multumeste cu o fraza marunta, nu toti trebuie sa fie telegrafici, uneori fraza care vrea sa se intinda, sa calatoreasca, sa vada pana unde poate merge, transformata in canoe coborand pe suvoaiesau nimerind intr-o cascada si contorsionandu-se toata ca sa nu se loveasca de pietre, sau vocea devine un talaz care se aude treptat pana ce bubuie, si tuna, si explodeaza, ca o orchestra cantand un vals din care la inceput aproape ca nu se aude nimic, apoi, putin cate putin, intra instrumentele, si urca, si urca, si simtim o surescitare, anticipam ca ceva se va petrece, dar inca nu suntem acolo, naratorul incetineste povestirea intentionat, ne face sa suferim, ne obliga sa ne stapanim, promite ca la capatul calatoriei exista ceva rasplatitor, dar rade de noi, ne inteapa, spune ca (daca vrem) putem renunta, e o voce care ne vorbeste ca un sergent la antrenamentul unor forte speciale, al unor trupe de comando, iar sergentul ne sopteste la ureche Mai baiete, du-te acasa, n-ai stofa pentru asta, du-te si aseazate in fata televizorului sa vezi un concurs si sa bei pana cazi jos, doar pentru asta esti bun renunta dragul meu, pagina asta nu-i pentru tine acum nici macar virgulecarji nu mai ai ca sa te sprijini o mare pitigoi e prea imbibat cu litere pentru camioneta ta nici nu mai reusesti sa te concentrezi asupra frazei ai pierdut ritmulnici nu stii la ce rand ajunsesei esti terminat mai bine renunta, du-te de-ti cumpara unul din romanele acelea siropoase care sunt intoarce discul si canta la fel, lef al atnac is lucsid ecraotni nici macar asta nu pricepi pentru ca nu esti de pe vremea discurilor serioase, fata A si fata B, tu esti mai mult dupa moda lui mp3, generatia ta nici nu stie sa dea denumiri lucrurilor, doar sigle, pana si muzica voastra e o ramanere in urma a vietii, hip hop, hip hip hop, hip!, hop!, parca ar sughita, hip!, sau le-ar salta o broasca in gura, hop!, si dupa aceasta avalansa cititorul se simte silit sa renunte, caramba, colac peste pupaza nici povestirea nu avanseaza, paragraful ocupa deja o pagina si jumatate si fraza inca nu a ajuns la capat, si cititorul e gata sa renunte, chiar gata, gata, GATA SA RENUNTE, pana ce (brusc, ca o sfanta aparandu-i unui mic pastor) intelege ca uneori paginile unei carti trebuie chiar sa faca tobogan si daca te opui, te ineci, singura solutie e sa te lasi dus, sa te alsi dus de torent, sa te alsi absorbit de vartejul cuvintelor, in loc sa stai tot timpul sa te vaicaresti ca vrei o carte cu mai putine virgule...

-Da, da am priceput, am spus eu, ca sa termine odata.

Dar Anibalector nu voia sa se lase terminat.

-Stil, voce, muzica. O carte valoreaza tot atat prin ceea ce spune ca si prin felul cum o spune. Intelegi? 

-Inteleg, am admis. 

(Cu convingerea unei oi transportate prin vazduh de un condor.)

Cititorul din pestera - Rui Zink

Asta e asa, de dragul vremurilor trecute, cand stateam cu Anna si cu Alexandra si cu Saba si ne minunam de ,,propozitia aia de o pagina jumate". Pentru ca e e pagina noastra, fragmentul nostru, amintirea noastra. :) Ne apartine cu totul, exceptand dreptul de autor.  

18.05.2009/30.09.2010

18.05.2009

Ma invart. Nu eu. Eu stau si lenevesc in pat. Lumea mea. Mintea mea. Ceva de genu' asta. Asta se invarte. Se invarte si incet, cu ochii deschisi, realizez ca ma indepartez de culori. Ma indepartez de culori. Sunt inconjurata de un gri surazator. Doar gri. E obositor.

Uite! Acolo depate, e o umbra. Cine e? Unde se duce? Incer cs ama apropii. Sunt eu. Sunt eu un copil-adult. Ma indepartez de tot si de toate. Fug. Oare unde ma duc? Oare stiu in ce directie trebuie sa merg? Cuvintele mele se zbat intre buze. Danseaza. Un vals. Un vals al cuvintelor. Un vals colorat.

Sunt inconjurata de amintiri. Amintirile MELE! Pleaca! De ce pleaca? Se transforma in cenusa. Ce pot sa fac cu cenusa? Sa o fumez? Cu ce folos?

Toate imaginile se topesc. Toate prind aripi si zboara. Zboara in necunoscut. Nu e bine asa.

Nu e finalul potrivit. Eu vreau sa zboare, sa zburde, sa infloreasca sia poi sa se intoarca la mine. Mai colorate is mai vii ca niciodata. Nu sub forma de cenusa.

Dar ce conteaza ce vreau eu? Oare conteaza?

Prefer sa ma ratacesc printre aberatii si vise. Aberatii. Aberez frumos. Visez frumos.

30.09.2010
Vezi? Anul trecut eram mai buna. Stiam sa scriu mai frumos. M-am alterat. M-am stricat. Ce pacaaat. Dar lasa ca ma pun din nou pe citit cantitati industriale, ma pun pe studiat si sigur imi revin. Gasesc eu subiecte frumoase. :)

22.12.2009 
Imi inec amarul in apa chioara si lacrimile in hartii aspre.
Beau apa fara sa ma opresc. Beau pana obosesc si nu ma mai pot misca. Nu'mi pasa nici de ce iti doresti tu, nici de ceea ce imi doresc eu.
Acum sunt cu gandul.. nicaieri.

Da, postarea asta a fost scrisa acum... o groaza de timp. Nu mai stiu ce ma afectase atat de tare dar... oricum.  A trecut.

Cautam Juniori!

Hei! Iti place sa scrii? Te-ar atrage ideea de a scrie intr-un ziar? Obiectiv - Vocea Brailei iti ofera sansa! Daca crezi ca ai talent, daca ai ceva de spus si altora contacteaza-ne printr-un mesaj pe blogul meu sau aici. :)

Unde s-a pierdut?

Am nevoie de o stea. Imi simt sufletul prea greu. iar razele sclipitoare ale stelei imi vor face mai usoara greutatea... Dar unde sa pot gasi eu una la sfarsitul lui Septembrie, anotimp rece care nu imi permite sa imi gasesc pe cer propria-mi stea din cauza norilor. Mai e asa de mult pana la noptile calde, cu stele.... Parca prea mult. 
O sa reusesc sa razbat toamna si iarna asta? O sa reusesc sa imi regasesc echilibrul? O sa reusesc vreodata sa fiu puternica? Nu... nu cred... Puterea e pierduta si prea greu sa o recapat. 
Nu mai am drame pe care sa le traiesc, drame care sa imi faca puterea sa revina. 
Macar de as sti cand s-a pierdut si unde... ca sa ma duc dupa ea, sa o caut din nou. Umilinta ma chinuie prea tare. As fi in stare sa fac cale-ntoarsa pana cand as putea sa o gasesc... sa o regasesc [asta daca am avut-o vreodata.]. 
Si credeam ca odata capatata nu o voi pierde...