miercuri, 17 noiembrie 2010

Fragment din jurnalul lui Adam

Poate merita sa amintesc ca este foarte tanara, vesela si prietenoasa. Este plina de interes fata de tot ce o inconjoara, isteata, vioaie, parandu-i-se ca lumea este doar farmec, frumusete, mister si bucurie; nu se poate abtine sa vorbeasca incantata atunci cand gaseste o floare noua, pe care trebuie neaparat sa o alinte, sa o mangaie si sa-i vorbeasca, punandu-i intr-o clipa un nume dragastos. In plus, este nebuna dupa culori: brunul rocilor, galbenul nisipurilor, verdele frunzelor, albastrul cerului, sidefiul zorilor, purpuriul umbralor de pe munti, auriul si purpuriul in care apusul imbraca insulele si marile, argintiul lunii care calatoreste pe cer, umbrita uneori de nori, sclipirea diamantina a stelelor din vastul neant. Toate aceste lucruri nu sunt folositoare la nimic, din cate stiu pana acum, dar pentru ca au un astfel de colorit si sunt atat de maiestoase, pentru ea este destul spre a-si pierde mintile dupa ele. Daca ar sta locului si ar tacea doua minute la rand, ar fi un lucru extrem de linistitor pentru mine. Daca ar face asta, cred ca as avea timpul necesar sa ma pot bucura de prezenta ei, si chiar as face-o, deoarece incep sa realizez ca este o creatura remarcabil de dragalasa, zvelta, dar cu rotunjimi placute acolo unde trebuie, gratioasa. Atunci cand sta nemiscata, scaldata de razele soarelui, cu capul dat pe spate si mainile facute streasina la ochi, privind la o pasare, in zbor, din inaltul cerului, recunosc ca este chiar frumoasa.

LUNI DUPA-AMIAZA
Daca exista ceva pe lumea asta care sa nu o intereseze, atunci nu am aflat eu inca. De exemplu exista animale, care nu inseamna nimic pentru mine, dar asta nu e valabil si in cazul ei. Ei ii plac toate, fara nici o discriminare, gandind despre toate ca sunt niste comori, si deci, orice animal nou este binevenit.
Cand uriasul brontozaur mi-a calcat tabara in picioare, ea l-a privit ca pe o noua achizitie, in timp ce eu, ca pe o calamitate. Iata un bun exemplu pentru a demonstra lipsa unor opinii comune asupra lumii. Ea vroia sa il imbralnzeasca, eu voiam sa ma mut de acolo. Ea credea ca daca se poarta frumos cu el, il poate imbranzi si transforma in animal de casa; eu, pe de alta parte, i-am spus ca un animal de casa de 24 de metri lungime nu ar fi lucrul cel mai indicat pe care sa ti-l doresti prin casa, pentru ca, fara a avea intentii rele, el ne poate darama usor adapostul, calcand din neatentie pe el, deoarece se putea vedea cu ochiul liber ca era un animal fara minte.
Dar ea avea ideea fixa de a pastra monstul si nu a renuntat deloc la ea. S-a gandit ca monstrul ar putea fi primul dintr-o ferma de animale de lapte, rugandu-ma sa o ajut sa il mulga. Dat eu nu vroiam asa ceva, pentru ca era prea riscant. In cele din urma, s-a dovedit ca se inselase asupra sexului animalului, si in plus nu avea nici scara. Daca a vezut ca aceasta idee nu a mers, s-a hotarat sa il calareasca, si iata ce s-a intamplat. Coada animalului, cu o lungime de circa 40 de picioare, statea intinsa pe pamant, ca un copac prabusit. Ea s-a gandit ca se va putea urca pe coada pentru a ajunge in spinarea animalului, dar s-a inselat, pentru ca suprafata acesteia era prea ingusta si alunecoasa, astfel incat, la un moment dat, a inceput sa alunece vertiginos in jos, si s-ar fi lovit foarte rau, daca nu as fi fost eu acolo sa o prind.
Ma intreb daca acum era multumita. Nu. De fapt nimic altceva inafara de demonstratii nu o poate multumi; nici o teorie neprobata nu ii sta in cale, si nu-i va sta in cale, atunci cand si-a propus ceva. Este un spirit intreprinzator, care ma atrage si care ma influenteaza. Cred ca daca as sta cu ea mai mult, as deveni ca ea. Ei bine, i-a mai venit o idee referitoare la monstru, si anume ca daca am putea sa-l imblanzim, domesticindu-l , am putea sa il folosim pe post de pod peste rau. Considerand ca monstrul era deja destul de domesticit, dupa parerea ei, s-a apucat sa isi testeze teoria, dar din nou a esuat, pentru ca de fiecare data cand reusea sa aseze animalul intr-o pozitie propice pentru a fi folosit ca pod, in momentul in care umbla pe tarm pentru a urca pe el, brontozaurul iesea din apa, urmand-o peste tot, exact ca un animal de casa. De fapt, ca toate celelalte animale. Toate au acest instinct.

1 comentarii:

raza de soare spunea...

deci trebuie NEAPARAT sa citesc cartea asta...

Trimiteți un comentariu