duminică, 10 octombrie 2010

Moartea - o experienta marcanta

Stii... acum un an, un an jumatate, am sustinut chiar aici, pe blog, ceva care suna asa: ,,Pentru mine moartea nu reprezinta o problema... vitala". Asta a fost tocmai pentru ca, acum un an, nu ma confruntasem deloc cu chestia asta.
Sunt complet intoarsa pe dos. Alaltaieri am aflat ca un membru al familiei, destul de in varsta, a murit. Am plans. E normal, nu? Am plans mult, ma simteam tradata. Toata lumea moare, dar de ce mi se intampla tocmai mie?! De ce azi, de ce nu maine?! De ce pur si simplu?
Ieri m-am trezit cu o durere de cap, cu o stare de cacat si o dorinta nebuna de Pa!. Imi doream atat de mult sa scap cat mai repede din casa incat am crezut ca nu o sa rezist... Eram singura. Ma simteam singura. Ma simteam oricum numai in siguranta nu. 
Am reusit sa ies si, pana seara tarziu nu am venit acasa. Am fost plecata pe unde am apucat. 
Azi am 3 rude la mine. E galagie si aseara au depanat povesti despre tataia. Nu imi placea, mai ales ca maicamea a adus aminte de verile in care construiam cu el butoaie si tineam de cercurile alea care atunci erau de 3 ori cat mine, sau de intrecerile pe care le faceam cu mine ca sa ajung la magazin cat mai repede ca sa cumpar un pachet de tigari Carpati. 
Imi e dor, imi e asa de dor. Si cel mai tare ma enerveaza ca ma gandesc din cand in cand ca nu o sa il  mai vad niciodata, ca asta a fost. Din cauza asta nu ma pot stapani si cateva lacrimi curg neincetat. 
Da, imi afisez aici slabiciunile pentru ca da, asta e o experienta marcanta. 
Urmeaza sa ma duc la ceremonia aia numita inmormantare si bineinteles ca ma simt SLEITA de puteri de pe acum. 
Ureaza-mi succes si tine-mi pumnii!

11 comentarii:

xclaudiu spunea...

Se intampla. Moartea se intampla. Trebuie s-o accepti, stiu cum e, nu cred ca au trecut 3 saptamani de la moartea bunicului meu. E greu si memoriile initial cred ca vor durea, dar in final sunt ceea ce ramane, ceea ce e important. Viata merge inainte si memoriile o fac sa fie mai usor de suportat.

BeBe^^ spunea...

Xclaudiu, probabil ca asa e. Si da, mi s-au spus si lucrurile astea. Insa nu imi alina cu nimic durerea. Acum, dupa inmormantare, nu ma simt deloc mai bine, mai impacata cu mine. Pur si simplu doare, chiar daca e ceva absolut normal, ceva ce se intampla.

Deni spunea...

oh..succes !

nakudo spunea...

ti-as spune ca moartea e doar o etapa dar...dar...as minti...vrem ca cei dragi sa fie aici si sa nu plece niciodata...personal zic sa bagi moartea in pizda masii si sa apreciezi viata...moartea nu e niciodata corecta si lasa multa durere...multa...nu conteaza anii ci rostul...zau..stii?cand a murit tata mi-am dorit inca sa-l simt aici...sa pot vorbi asa cum ne spuneam numa"noi toate cretinitatile...dar nimic nu a schimbat lucrurile...doar metaforic zic...e inca aici da nu-s sigura stiintific...deci urasc moartea si o blamez...si nu vreau sa-i gasesc explicatii..din exterior merg dar cand simti moartea in casa ta nu functioneaza.este?zi ca nu-i asa...asa ca urineaza pe sfaturi...plangi..scrie si scuipa moartea intre ochi
te imbratisez sincer pentru ca stiu ce simti

BeBe^^ spunea...

Da Nakudo, ai dreptate. Cand e la altul, moartea e o problema minora. Cand e la tine, devine o chestie aproape imposibil de suportat.
Mi'e dor de tine si de serile in carre beram pe mess.

Delilah spunea...

imi pare foarte rau pt tine :(
si stiu ce simti... din nefericire.si pe langa tot ce ai spus tu aici in postul asta, am mai avut si nenorocitul sentiment ca puteam sa-mi iau ramas bun si nu am facut-o, ca m-am comportat ca si cand as timpul m-ar asculta pe mine.. si nu stiu daca poti sa-ti imaginezi acel sentiment de vinovatie absurd,care te roade pe dinauntru de-ti vine sa-l strigi in toate partile,numai sa scapi..si mie mi-e dor. si plang si acum, dupa un an..plang si realizez ca tot ce cred eu ca simt e nimic pe langa cat pot sa simt in realitate.. si doare.
ai grija de tine >:D<

Delilah spunea...

stupida intrebare: de ce azi si nu maine, cand poate as fi avut sansa sa-mi iau ramas bun?...
asta ca o completare.

Delilah spunea...

si stii care e partea ciudata? ca dupa un timp, subconstientul tau iti ascunde lucrurile astea si zambesti din nou... si uneori ma mai trezeam singura seara si imi aduceam aminte ca am zambit cam mult, ca nu am avut un gand bun despre el( ca si la mine a fost cel mai apropiat bunic).. si incepeam sa plang ca un copil ce sunt..si ma simt inca vinovata pt fiecare cuvant pe care nu l-am spus,pentru ca locul lui e gol si eu nici nu-mi mai dau seama, ca nu mai imi da nimeni bomboane si nu le mai simt lipsa, ca nu-mi mai spune nimeni acele povesti de care mi-e atat de dor si incep sa le uit...

BeBe^^ spunea...

Mda Delilah. Stiu. E ciudat... Atat de ciudat...

raza de soare spunea...

sunt alaturi de tine si cred ca am citit articolul asta in cel mai potrivit moment ca sa te inteleg fiindca azi am pierdut si eu un membru al familiei...

Tedy spunea...

Stii, intotdeauna mi-am pus problema mortii. Mi se pare complet ciudat faptul ca traim o viata intreaga/nu traim pana la batranete, ne bucuram de ea/nu ne bucuram de ea sau ne chinuim sa avem un trai cat mai bun, dar de ce? Ca sa murim?
Unii m-au sfatuit ca nu trebuie sa ne para rau, este o etapa a vietii si nu avem ce ii face, altii ca o sa lasam o amintire placut in urma(chiar daca nu o vom putea aminti sau vedea vreodata) iar unele religii spun ca o sa trecem la o a doua viata. Sincer, nu prea stiu ce sa cred pentru ca niciuna dintre variante nu o putem numi "rezonabila". Am ramas totusi cu gandul ca dupa moarte ar mai urma ceva, dar, ceva din mine imi spune ca "ar fi prea frumos ca sa fie adevarat". Este totusi un mister...
Imi pare rau pentru pierderile tuturor, si eu am avut pierderi in familie, dar sa stiti, poate ca acel trup a murit, dar aceea persoana inca mai este cu voi prin amintirile pe care le aveti impreuna cu aceia care stiu ca inca va mai sunt dragi!

Trimiteți un comentariu