luni, 14 iunie 2010

A treisprezecea poveste de Diane Setterfield

Aceasta scrisoare nu era la fel de provocatoare ca altele. Incepea cu un scurt ,,Domnisoara Lea", apoi hieroglifele luau forma clara a literelor, cuvintelor, propozitiilor. Iata ce am citit:
Odata am dat un interviu pentru Banbury Herald. Trebuie sa-l caut intr-una din zile pentru biografie. Mi-au trimis un tip foarte ciudat. Un baietel. Inalt ca un barbat, dar cu o fata de copil. Stangaci in costumul lui cel nou. Costumul era maro, urat si potrivit unui barbat mult mai in varsta. Gulerul, croiala, materialul, toate erau nepotrivite. Era genul de imbracaminte pe care o mama ar cumpara-o baiatului ei care paraseste scoala ca sa intre la primul serviciu, imaginandu-si ca astfel copilul se va maturiza. Dar baietii nu-si sfarsesc copilaria cand inceteaza sa mai poarte uniforma de scoala.
Avea ceva straniu in comportament. O anume intensitate. Din clipa in care l-am vazut, mi-am spus: ,,Oare ce urmareste?"
Nu am nimic impotriva oamenilor care iubesc adevarul. In afara de faptul ca sunt parteneri plicticosi. Atat timp cat nu insista asupra sinceritatii povestitorului, cum fac unii dintre ei. Evident ca asta ma enerveaza. Dar, daca ma lasa-n pace, nu le fac rau. 
Problema mea nu vizeaza iubitorii de adevar, ci adevarul insusi. Ce ajutor, ce consolare poti avea in adevar, in comparatie cu o poveste? La ce e bun adevarul la miezul noptii, in intuneric, cand vantul suiera salbatic pe horn? Cand fulgerul arunca umbre pe peretele dormitorului si ploaia bate in fereastra cu degetele ei lungi? Nu. Cand intepenesti de frica si de frig in patul tau, nu te astepta ca adevarul pur si dur sa alerge in ajutorul tau. Ai nevoie de farmecele durdulii ale unei povesti. De siguranta mangaietoare, mamoasa a unei minciuni. 
Unor scriitori nu le plac, desigur, interviurile. Se supara din cauza asta. ,,Aceleasi vechi intrebari?" se plang ei. Ei bine, dar la ce se-asteapta? Reporterii sunt niste impostori. Noi, scriitorii, suntem adevaratii creatori. Doar fiindca pun mereu aceleasi intrebari nu inseamna ca trebuie sa le dam mereu aceleasi raspunsuri, nu-i asa? Adica sa inventam lucruri, asta ne e meseria. Asa ca dau zeci de interviuri pe an. Sute, de-a lungul vietii.
In primii ani au incercat sa ma prinda nepregatita. Faceau cercetari, dadeau la iveala cate-o ramasita de adevar bine ascunsa in buzunar, o scoteau la momentul potrivit si sperau sa ma faca sa dezvalui mai mult. Trebuia sa fiu atenta. Sa-i indrept in directia in care eu voiam s-o ia, sa folosesc momeala pentru a-i atrage usor si imperceptabil spre o poveste mai frumoasa decat cea pe care ei o alesesera. Buna strategie. Ochii incepeau sa le straluceasca, iar frantura de adevar le juca printre degete pana cand le scapa din mana si cadea neobservata pe podea. Strategia a functionat mereu. O poveste buna este mereu mai captivanta decat adevarul. 
Pentru ca nu am crezut niciodata ca geniul trebuie ascuns vederii ca sa infloreasca. Geniul meu nu este atat de fragil incat sa se tupileze de frica degetelor murdare ale ziaristilor.
Mai tarziu, dupa ce am devenit celebra, interviul luat Videi Winter s-a transformat intr-un fel de ritual pentru ziaristi. Stiau in mare la ce sa se astepte si ar fi fost dezamagiti sa plece fara o poveste. Se treceau in revista intrebarile obisnuite (,,Cum va vine inspiratia?" ,,Va bazati personajele pe realitate?" ,,Cat din propria identitate ati pus in personajul principal?") si, cu cat raspunsurile mele erau mai succinte, cu atat le placeau mai mult. (,,Din capul meu." ,,Nu" ,,Nimic") Apoi detaliul pe care il asteptau, povestea pentru care venisera de fapt. O expresie visatoare, plina de speranta le aparea pe fata. Parca erau niste copii la ora de culcare. Povestiti-ne despre dumneavoastra, domnisoara Winter.
Si le povesteam. Simple povestioare, bineinteles, nu cine stie ce. Cateva detalii, aranjate intr-o naratiune frumoasa, un motiv memorabil aici, cateva artificii mai incolo. Firimiturile de pe fundul sacului. Mai ramaneau inca multe nespuse. Episoade din romane si povestiri, intrigi pe care nu le-am dus niciodata pana la capat, personaje necreate, descrieri pitoresti pe care nu le-am folosit niciodata. Detalii la care renuntasem inainte sa public cartea. Totul sta in rotunjirea marginilor, lipirea fragmentelor si povestea e gata. Alta biografie nou-nouta.
Plecau fericiti, strangand agendele in maini ca niste copii care au primit bomboane la sfarsitul unei aniversari. Erau un eveniment de povestit la nepoti: ,,Intr-o zi m-am intalnit cu Vida Winter, iar ea mi-a spus o poveste."
Apropo, baiatul de la Banbury Herald mi-a zis: ,,Domnisoara Winter, va rog, spuneti-mi adevarul." Ce fel de rugaminte mai era si asta? Oamenii foloseau tot felul de tactici ca sa ma pacaleasca sa le povestesc si le miroseam jocurile de la kilometri distanta, dar pustiul asta... Ridicol! Adica la ce se astepta?
Buna intrebare. La ce se astepta? Ochii ii luceau febril. Ma privea extrem de atent. Cercetand. Analizand. Cauta ceva neobisnuit, sunt sigura. Fruntea ii era acoperita de sudoare. Poate ca ceva il durea. ,,Spuneti-mi adevarul", mi-a zis. 
Am avut o senzatie ciudata, ca si cum trecutul revenea la viata. Amintirile unei vieti trecute galgaind in stomacul meu, o maree care mi se ridica in vene si care-si trimitea valurile reci ce mi se zbateau in tample. Tremurul ciudat al acestei stari. ,,Spuneti-mi adevarul." 
M-am gandit la cererea lui. Am meditat asupra ei, am cantarit posibilele consecinte. Ma intriga baiatul asta cu fata palida si ochi stralucitori. ,,Foarte bine", am spus. 
Dupa o ora a plecat. Si-a luat ramas-bun cu voce slaba si distrata, fara sa priveasca inapoi. 
Nu i-am spus adevarul. Cum as fi putut? I-am spus o poveste. O schita saracacioasa si neinteresanta. Fara stralucire, fara zorzoane, doar cateva detalii plicticoase si invechite, aruncate gramata unele peste altele, fara margini cizelate. O poveste care seamana cu viata. Sau ceea ce isi imagineaza oamenii ca ar putea fi viata, un lucru diferit. Nu-i usor pentru cineva cu talentul meu sa creeze o asemenea poveste. 
L-am privit pe fereasta. Mergea anevoie pe strada, adus de umeri, cu capul plecat. Toata energia, toata pasiunea, toata verva disparusera. Il omorasem. Nu ma invinuiesc doar pe mine. N-ar fi trebuit sa ma creada. 
Nu l-am mai vazut niciodata. 
Sentimentul pe care l-am avut, golul din stomac, furnicaturile din tample si din varfurile degetelor m-au urmarit un timp. Ele cresteau si descresteau odata cu amintirea cuvintelor baiatului. ,,Spuneti-mi adevarul." ,,Nu.", am spus. Iar si Iar. Nu. Dar nu-mi gaseam linistea. Era felul meu de a ma amuza. Mai mult, era un pericol. In cele din urma m-am hotarat. ,,Nu inca."  Sentimentul a oftat, s-a foit, dar in cele din urma s-a potolit. Atat de tare s-a potolit, ca am uitat complet de el.
Cat de demult s-au intamplat toate astea?  Treizeci de ani? Patruzeci? Poate mai mult. Timpul trece mai repede decat crezi. 
M-am gandit de curand la acel baiat. ,,Spuneti-mi adevarul." Si tot de curand am simtit din nou tremurul acela ciudat. Ceva creste inauntrul meu, divizandu-se, multiplicandu-se. Il simt in stomac tare si rotund, cam de marimea unui grepfrut. Imi suge aerul din plamani si-mi roade maduva din oase. Lunga stare de toropeala l-a schimbat. De la un lucru neinsemnat ce putea fi controlat a devenit un tiran. Refuza orice negociere, nu sta la discutii, isi declara drepturile. Nu vrea sa cedeze. ,,Adevarul", imi reaminteste mereu, chemandu-l pe baiat, privindu-l cum se indeparteaza. Apoi se intoarce impotriva mea, imi strange tot corpul in gheare,  ma domina. Am avut o intelegere, iti amintesti? 
A venit timpul. 
Veniti luni. Voi trimite o masina sa va ia cand ajungeti cu trenul, la patru si jumatate, la Gara Harrogate.

Vida Winter
Cat timp am stat pe trepte dupa ce am citit scrisoarea? Nu stiu. Eram in transa. Cuvintele au puteri speciale. In maini pricepute, folosite cu indemanare, te fascineaza. Se rasucesc in jurul membrelor tale ca o panza de paianjen si, cand esti atat de absorbit, incat nu te mai poti misca, iti strapung pielea, iti intra in sange, iti amortesc gandurile. Te vrajesc pe dinauntru. Cand mi-am revenit, in cele din urma, am putut doar sa ghicesc ce se intamplase in intunericul din subconstientul meu. Ce-mi facuse acea scrisoare?

2 comentarii:

raza de soare spunea...

am citit-o pe nerasuflate...e minunata aceasta cautare a adevarului si niciodata nu o sa-l gasim pe el singur...

BeBe^^ spunea...

Stiu. E doar o aprte din primul fragment al cartii. Am citit doar vreo 30 de pagini dar iti ecomand carte cu cea mai mare caldura. ;))

Trimiteți un comentariu