marți, 15 noiembrie 2011

Ce e marea?


Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început. 
De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic. 
Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta. 
Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum  să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo. 
Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze. 
-Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine. 
Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.
-Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi... Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi. 
Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.
Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.
Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc. 
-Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și  să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine. 
Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele. 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu