Tot ce pot facee sa stau intr-un colt al balconului, ghemuita si cu un caiet si un pix in mana. Nu pot sa scriu. Peisajul nu imi acorda timpul necesar.
Stau si astept sa se intample inevitabilul. Astept sa ma las purtata de vis in lumea aia in care doar eu si cateva frunze facem zgomot.
Undeva jos se vede un leagan din lemn, luminat de o raza mai indrazneata a lunii, iar puiul de stejar sta mandru in fata mea. Frunzele lui fasaie timid. La toate acestea se mai adauga si un iaz in care se reflecta o luna rotunda si parca mai aproape de pamant ca niciodata.
Eu si casa asta suntem in plus. Stricam armonia perfecta pe care o creeaza toate.
Parca imi pot imagina o fata stand linistita in leagan si citind un roman cu copertile invechite, iar respiratia ei neregulata, care ii dadea de gol sentimentele, mangaie aerul proaspat. Fata poarta o rochie trandafirie, vaporoasa, care ii scoate in evidenta liniile corpului. Pentru a elimina riscul unei insolatii putem adauga si o palarie din paie. [:))]
Parca ma vad stand in balansoar, cu singura mea rochie galbena, vaporoasa, citind cine stie ce roman cu copertile stralucitoare. Parca ma vad plangand si razand fara motiv, in functie de sentimentele si starile personajului pe care il simpatizez.
Un singur lucru nu ma poate face sa ma integrez in peisajul acesta perfect. Nu pot sa ma vad stand singura intr-un loc frumos. Acolo, cu mine, trebuie sa fie intotdeauna o persoana draga, un prieten, o ruda, un membru al familiei, ceva... cineva...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu