Distanta… e urat nu? Nu e bine. De ce s-au inventat distantele? De ce nu suntem toti bagati intr’o sfera de cristal, sau intr-un borcan, undeva unde sa fim cu totii fata in fata, unul langa altul? E chiar atat de greu? Ce ti-ai putea dori mai mult daca nu sa fii alaturi de toti si toate? Alaturi de cei dragi, alaturi de persoane noi care sunt pe cale sa devina acele persoane dragi, langa cei care iti sunt simpatici dar si antipatici, langa cei pe care ii iubesti dar si langa cei pe care nu ii prea ai la suflet. Cu bune si cu rele ar fi bine intr-un borcan. Un borcan cu capacul pus, cateva gauri in acel capac pentru a avea aer si pentru a patrunde razele soarelui.
Sau… de ce nu ne putem face chiar noi un borcan, o sfera in care sa fim numai noi, numai noi doi, fara altcineva sau altceva. Doar noi, sa ne traim viata noastra scurta impreuna, sa fim fericiti, sa nu avem nici o grija, nici o problema care sa ne apese umerii. O viata perfecta, alaturi de tine, alaturi de noi, iar sfera noastra sa se sparga abia cand totul se termina, cand totul se sfarseste tragic, cand iubrea nu mai are loc, nu mai incape, iar razele soarelui sa nu mai patrunda pana la noi, sa nu ne mai mangaie, sa nu ne mai insoteasca peste tot. E greu nu?
De ce sa nu fim impreuna? De ce sa nu urmarim in fiecare duminica, la apus, fluturele negru care vine, ne observa, care probabil ne compatimeste dar fara sa stie cat de fericiti suntem impreuna, doar noi doi. Si in fiecare miercuri, sa vedem pe partea cealalta a peretelui din sticla o umbra, o umbra mai mica decat a noastra, forma unui copil, unei fetite, cu codite blonde si o rochita albastra. Copilul se apropie de borcan, atinge incet sticla si dispare. Da! Dispare. Se duce la alt borcan, unde copilul durerii sa isi faca loc, unde sa poata intra, impreuna cu moartea, fluturele negru si gratios. Toti pleaca de langa borcanul nostru. Nici unul nu ramane Inafara de gargarita aceea mica, iubirea, nimeni nu ramane la noi. Uneori, gargarita, mai ales vinerea, gargarita isi aduce si firul de nisip, acel firicel aporape invizibil dar care are un efect urias asupra noastra. Da! Bucuria, vine doar din cand in cand pentru ca, nu ii da nimeni voie sa se mareasca. De ce am avea nevoie de un al doilea fir de nisip? Avem deja unul. De cand ne-am cunoscut il avem. Noaptea, gargarita ne lasa in pace, ne lasa putina intimidate. Atunci, ei bine, atunci nu se intampla nimic special, doar o noapte de somn, linistita.
De ce ne mintim? De ce nu intelegem ca nu putem? De ce nu INTELEG? De ce prefer sa scriu neadevaruri, minciuni, nimicuri, fara nici un rost? Pierdere de timp. De ce nu inteleg? De ce nu incearca nimeni sa ma trezeasca la realitate? De ce nu ma face nimeni sa relizez ca tot ce fac este fara rost, ca nimeni nu citeste cu placere, poate doar eu, si tu… poate atat. Sau poate ca, tu mai ai de exersat. Poate tu inca nu ai realizat ca iti place.
Pacat ca nu sunt prea normala, pacat ca numai tu ma intelegi, pacat ca sunt o mincinoasa, pacat ca te urasc, pacat ca nu te mai suport, pacat ca nu ma mai suport, pacat ca nu ma pot intelege, nici pe mine, nici pe tine.
Sau… de ce nu ne putem face chiar noi un borcan, o sfera in care sa fim numai noi, numai noi doi, fara altcineva sau altceva. Doar noi, sa ne traim viata noastra scurta impreuna, sa fim fericiti, sa nu avem nici o grija, nici o problema care sa ne apese umerii. O viata perfecta, alaturi de tine, alaturi de noi, iar sfera noastra sa se sparga abia cand totul se termina, cand totul se sfarseste tragic, cand iubrea nu mai are loc, nu mai incape, iar razele soarelui sa nu mai patrunda pana la noi, sa nu ne mai mangaie, sa nu ne mai insoteasca peste tot. E greu nu?
De ce sa nu fim impreuna? De ce sa nu urmarim in fiecare duminica, la apus, fluturele negru care vine, ne observa, care probabil ne compatimeste dar fara sa stie cat de fericiti suntem impreuna, doar noi doi. Si in fiecare miercuri, sa vedem pe partea cealalta a peretelui din sticla o umbra, o umbra mai mica decat a noastra, forma unui copil, unei fetite, cu codite blonde si o rochita albastra. Copilul se apropie de borcan, atinge incet sticla si dispare. Da! Dispare. Se duce la alt borcan, unde copilul durerii sa isi faca loc, unde sa poata intra, impreuna cu moartea, fluturele negru si gratios. Toti pleaca de langa borcanul nostru. Nici unul nu ramane Inafara de gargarita aceea mica, iubirea, nimeni nu ramane la noi. Uneori, gargarita, mai ales vinerea, gargarita isi aduce si firul de nisip, acel firicel aporape invizibil dar care are un efect urias asupra noastra. Da! Bucuria, vine doar din cand in cand pentru ca, nu ii da nimeni voie sa se mareasca. De ce am avea nevoie de un al doilea fir de nisip? Avem deja unul. De cand ne-am cunoscut il avem. Noaptea, gargarita ne lasa in pace, ne lasa putina intimidate. Atunci, ei bine, atunci nu se intampla nimic special, doar o noapte de somn, linistita.
De ce ne mintim? De ce nu intelegem ca nu putem? De ce nu INTELEG? De ce prefer sa scriu neadevaruri, minciuni, nimicuri, fara nici un rost? Pierdere de timp. De ce nu inteleg? De ce nu incearca nimeni sa ma trezeasca la realitate? De ce nu ma face nimeni sa relizez ca tot ce fac este fara rost, ca nimeni nu citeste cu placere, poate doar eu, si tu… poate atat. Sau poate ca, tu mai ai de exersat. Poate tu inca nu ai realizat ca iti place.
Pacat ca nu sunt prea normala, pacat ca numai tu ma intelegi, pacat ca sunt o mincinoasa, pacat ca te urasc, pacat ca nu te mai suport, pacat ca nu ma mai suport, pacat ca nu ma pot intelege, nici pe mine, nici pe tine.
2 comentarii:
Stii..imi place stilul tau, dar poate ca dak ai incerca sa indulcesti compunerile ar fi mai bn pt k nu este bine sa vezi totul in alb-negru . VIata are shi noante . Este bine sa vezi realitatea dar uneori poti sa visezi shi sa iti realizezi propria realitate .
Pentru ca nu are rost sa vezi realitatea. Nu merita.
E greu sa traiesti un vis, dar e mult mai dulce visul decat realitatea.
...Pentru ca speranta din inima ta va muri doar odata cu focul care o hraneste.
Trimiteți un comentariu