sâmbătă, 28 martie 2009

Telefoane De Dragoste


Imi plac povestile de amor simple. Simple, directe si adesea cu nabadai, asa cum se intampla lucrurile in viata. Romanele de dragoste scrise dinadins ma calca pe nervi. Descrierea iubirii pe zeci de pagini mi se pare o momeala literara de neacceptat. Tocmai pentru ca prinde. In liceu, fetele cu care discutam despre carti si care aveau, unele, caiete de oracole si de impresii aveau o impresie ingrozitoare despre mine. Ma considerau un nesimtit care isi batea joc de marile intrebari ale existentei: “Daca iubita(iubitul) dvs. se intalneste cu altcineva, ce faceti?”. Oracolele astea circulau prin tot liceul. Eram in clasa a noua, la un trimestru dupa admitere, si de-abia incepusem sa ne cunoastem unii pe altii. Tocmai ce ma indragostisem de una dintre colegele de clasa. Ma uitam dupa ea cu un avant de cotoi iesit pentru prima oara pe acoperis. Uitata era, brusc, colega mea din clasa a opta care intrase la alt liceu. Disparusera si fetele din cartier dupa care ma uitam cu atetie. Nu mai era decat ea, dar ghinion, mai erau cativa baieti care voiau sa o conduca pana acasa, dupa ore, incat ne trezeam cate trei, patru care ne invitam singuri ca sa o insotim pana in Drumul Taberei. Unul dintre ei era baiatul cuiva, dar avea o minte de viitor inginer, cu promisiunea unei reusite de familie. Altul visa sa devina actor si avea un talent de indragostit cu care ne batea pe toti. Al treilea locuia tot in Drumul Taberei la un bloc distanta de ea, si se considera protectorul ei natural. Eu aveam un viitor asupra caruia inca nu ma lamurisem. Scriam poezii, dar nu de amor, ci ganditoare, in vers alb, pe care I le dedicam si I le citeam la telefon, seara, intr-un asediu pe care il continuau si ceilalti. Ii scriam compunerile la romana, iar atunci cand ne intalneam, duminica, doar noi doi, tot ceea ce voiam sa-I spun se topea in banalitati. Micile discursuri de dragoste pe care le pregateam dinainte se transformau in ”Ce mai faci?” si in declaratii stangace de dragoste, cu pauze si fara nimic din acele cuvinte pe care as fi vrut sa I le spun, dar imi sunau mie nefiresc in cap. Nu-I recitam nici macar versurile altora, fiindca ma simteam intr-o criza de timp permanenta. Nu voiam s-o cuceresc, ci sa ma apropii de ea. Stiam ca ne iubim, dar cand s-a terminat clasa a noua, ea s-a dus la clasa speciala de matematica, iar eu la uman. Ne intalneam din cand in cand, dar fara sa afisam ca atare. De-abia in clasa a 12-a, la banchetul de dupa bacalaureat, ea n-a dansat decat cu mine si eu numai cu ea. Imi aduc aminte cu exactitate cum era imbracata, intr-o rochie verde, speciala, era usor fardata si deodata toata discretia ei disparuse. Toate temerile ei ca iubirea noastra ar fi putut fi discutata si forfecata se metamorfozasera intr-un dans expulberant de bun ramas.
Apoi ea s-a dus la Medicina, iar eu la Filologie. Se cam rupsese filmul. Intrasem in lumi diferite. Ne intalneam pe apucate si incepuseram sa vorbim limbi diferite. Si, asa cum nu se intampla in romanele de dragoste, nu mai eram aceeasi, si nu prea mai stiam bine unul de celalalt, incat de fiecare data cand ne intalneam ne luam la cearta. Asa ca am decis sa terminam, pe refrenul asta e viata. Pe ea o ceruse oficial in casatorie un medic de mare viitor, eu intrasem intr-o combinatie pe care nu stiam cum s-o inchei. Intr-o seara am inceput sa scriu povestea asta. Dupa cateva randuri am pus mana pe telefon. “Stii, m-am gandit sa scriu despre ce ni se intampla noua acum.” Si? Nu voiam sa inventez finalul. Trebuia sa ne intalnim, sa discutam. Dupa ce ne-am intalnit, povestea a ramas nescrisa. Pe atunci nu-mi placeau finalurile optimiste.


Cristian Teodorescu




Copiata dintr-o carte.

1 comentarii:

Warning spunea...

just fucking awsome... words wouldn't be able to describe what i'll wanna say

Trimiteți un comentariu