Minciuni? De ce nu?

Ne iubim prin minciuna.
Ne iubim pe net.
Ne iubim in sms-uri,
Dar de ce nu iubim realitatea?
De ce nu iubim ceea ce suntem cu adevarat?
De ce iubim doar ceea ce stim ca este minciuna?
Ceea ce stim ca nu e nici macar pe jumatate adevarat.

Ne incapatanam sa credem ca iubim.

Un simplu ,,Te iubesc!’’ spus pentru a face pe cineva sa sa simta bine e o minciuna.
Totul minte.
Suntem mintiti la orice pas si nu ne mai pasa.
Si totusi, de ce?
De ce ne deranjeaza cand aflam ca persoana iubita ne-a mintit, dar nu ne pasa atunci cand noi o mintit?
Si sentimentele mint.
Te fac sa crezi ca iubesti apoi, brusc, te trezesti ca nu mai iubesti, ca nu ai iubit niciodata de fapt.
Totul se invarte in jurul minciunilor.
Totul.
Si nimic.
Nimeni.
Ai nevoie de ajutor.
Nu vrei sa mai iubesti minciuna.
Si totusi, nu iti pasa.
Nu vrei cu adevarat sa te desparti de asta.
Si visele mint.
Mai mult ca oricine, visele mint.
Te fac sa crezi ca totul e perfect, cand de fapt nimic nu e in regula.
Totul e complet invers.

Cineva vrea sa tea jute sa scapi.
Minte.
Nu vrea.
Minte din dragoste sau politete (cel mai dureros de frumos si prostesc lucru) sau din interes (cel mai probabil).
O clasificare a minciunilor?
Sigur:
-minciuna din dragoste (atunci cand, mai mult sau mai putin, te doare si pe tine si pe celalalt)
-minciuna din interes (atunci cand il invinovatesti pe celalalt doar cand pierzi) -minciuna constructiva (atunci cand esti nevoit sa minti)

-minciuna sincera (atunci cand nici tu nu stii adevarul)
Totul e minciuna.
Si eu, acum, in timp ce scriu aceste randuri, ma mint pe mine, sau cel putin, incerc.