S'a mai stins o lumina, nu aplaudati.

A inchis ochii si a incetat sa mai existe. Acum stai in ora de fizica si plangi printre formule si enunturi. Ne ai alaturi si totusi ne simti departe. Acum profa te'a zarit si a inceput sa isi faca griji ,,Alexandra ti'e rau?" si raspunsul sec vine de undeva de departe ,,Nu". Intr'adevar. Nu ti'e rau. Iti e foarte rau. Stii ca nu o sa il mai vezi si stii ca totul s'a terminat. Fata nedumerita a profesoarei primeste raspunsuri de la cele 3 colege care stau langa tine.
Clopotelul suna si tu ieri repede din clasa. Nu ai nevoie de intrebari si glume proaste acum. Pleci prima si te gasim in fata portii. Esti mai calma. Iti lipesc o ventuza pe obrazul stang si plec.

Glumele pe care Ana si Saba le zic sunt... funny. Dar eu am raspuns la intrbarile lor ironice. Si ele au raspuns. Doar ca acum incearca sa se rupa de realitate.

Am ramas singura si, in drum spre casa, imaginatia mea o ia razna.
Imi vine sa plang. Nu mai vad pe unde merg. tot ce vad in fata ochilor sunt momente in care prietenii mei mor, pe rand, apoi toti odata, cum raman singura, cum plang, cum tip, cum ii blestem ca m'au lasat aici. Ii blestem pentru ca ei s'au dus in rai si pe mine m'au lasat aici, singura, in Iadul oamenilor.
Vad cum se duce Saba, Ilie, Alexandra. Pe Anna nu mi'o pot imagina moarta. Ea e prea plina de viata, prea plina de stupizenia copilariei. Ea nu are voie sa moara. Apoi ma vad singura, rece, rea.
Sau vad cum eu inchid ochii si gata. Vad cum mor linistita, cu zambetul pe buze si totusi speriata de necunoscut. Si vad cum nimeni nu plange si ma bucur. Vad cum plec de pe pamant si nimanui nu ii pasa. Vad cum nu las in urma mea suferinta. Si ma bucur.

A murit un actor. Teatrul Maria Filotti Braila are cu un actor mai putin.
L'am vazut in 3-4 piese si atat. Dar a lasat o impresie placuta.

Si acum ma simt ca atunci cand am fost la gradinita si, dupa ce a lipsit cateva zile de la scoala, am aflat ca Vlad s'a stins din viata. Am vazut cum mama lui ne impartea covrigi si nu mai stiu ce printre lacrimi sarate si puteam sa jur ca si covrigii erau facuti din lacrimi, am vazut cum bunica lui, cu mana in ghips, vorbea cu educatoarea, tot printre lacrimi. Apoi mi'am dat seama ca nu il cunosteam pe Vlad. Ca nu il stiam decat ca pe ,,copilul nazbatios care injura de mic". Si mi'am adus aminte cand m'am intalnit in aprc cu el si eu ma ascundeam dupa topoganul rece de piarta si cum el a venit la mine si am inceput sa vorbim. Acum nu mai injura, nu se mai dadea in spectacol.
Mai tarziu am aflat ca mam lui il dusese la un doctor care i'a spus ca, fiind prea mic, nu ii poate face nici o operatie. Apoi, un altul, i'a spus ca e deja pre tarziu, ca operatia ar fi nefolositoare si extraordinar de costisitoare. Nu am aflat niciodata ce boala a avut, dar imaginea lui mi'a ramas intiparita pe retina: era un baiat frumos, cu apr brunet si ochii intunecati, cu gura mare si cu un raset cristalin. Era un copil.

Cornel Cimpoaie a murit si el. A murit azi-noapte. A murit si eu nu il cunosteam. A mmurit si totusi am varsat doua lacrimi amare pe care am reusit sa le ascund. Le'am varsat din ciuda, din ciuda ca un om bun a plecat dintre noi, ca acum suntem cu un om bun in minut. Si le'am ascuns de rusine. Le'am ascuns pentru ca imi era rusine ca am putut sa gandesc asa ceva, ca nu ma puteam limita la niste condoleante. Si atunci am vrut mai mult ca niciodata sa ma ridic si sa o iau in brate pe Alexandra, sa ii zic ca o iubesc si sa nu mai planga. Sa nu mai planga pentru ca el cu siguranta nu ar fi vrut sa stie ca toate lumea sufera, ca toata lumea plange din cauza lui si pentru el.
Asa ca, Alexandra, gandestete la el, si daruieste'i toate lacrimile. Pe toate. Dar nu suferi. Pastreaza'l in amintiri asa cum l'ai vazut in cele mai bune ipostaze.
Si sa stii ca noi, Eu, Anna si Saba, iti vom fi mereu alaturi. Intotdeauna. Si vom varsa si noi mai multe lacrimi, te vom face sa zambesti de mai multe ori si iti vom darui toate imbratisarile de care ai nevoie.