Epilog 2

A 17-a lacrima curge pe foile cartii. Da. Si-a numarat lacrimile ca sa stie cate imbratisari si sarutari trebuie sa primeasca mai tarziu. Lui ii placea sa ii sarute incet fiecare picatura sarata care ii aluneca pe fata, si asa, pierdea sirul si nu mai putea sa le numere. Dar acum el nu mai exista pentru ea. Sau poate ca ea nu mai exista pentru el. Totul s-a intunecat atat de brusc. Nici macar nu a apucat sa isi alunge sentimentele. Sta si isi planga de mila. Nu ii place. Scoate un servetel mototolit din buzunar, isi sterge lacrimile repede si apasat, apoi ridica capul triumfatoare. Lacrimile au incetat. Dar ramane socata. Are vedenii? Ce cauta EL aici? Ce face? Nu trebuia sa se distreze si sa petreaca undeva? Incearca sa se ridice de pe scaun pentru a evita privirea lui fixa dar picioarele ii tremura. Nu poate face nimic? Nu se mai poate controla. Nu incepe sa planga in schimb incepe sa simta din nou gaura aceea imensa in piept. Se intreaba ce o sa faca. Cum o sa scape? Apleaca incet capul si deschide din nou cartea inchisa cu cateva secunde in urma. Acum incearca sa citeasca. Incearca sa inteleaga ceva din cartea aia. Parca pana si literele sunt mai chinuite si mai mici ca niciodata. Inainte jucau in mintea ei si dadeau sens propozitiei citite, acum insa totul e lipsit de sens. Citeste acelasi paragraf de cateva ori dar nu ajuta. Viziunea o surprinse, ca si cum in mintea ei s-ar fi deshis brusc o usa imaginara. Ochii albastri, inspaimantati si injectati de plans. Obrajii pistruiati, manjiti de noroi. Parul roscat, incalcit si transpirat. Un tipat ingrozit: ,,Tati, ajuta-ma!"
,,Tati, ajuta-ma" Asta vrea si ea. Un mic ajutor. Un umar pe care sa planga sau poate un zambet de incurajare. Dar acesta intarzie sa apara. Ridica putin privirea. El tot acolo e. Nu s-a miscat. Sta cu o carte in mana si priveste uimit. Ce e cu tipul ala? De obicei nu sta asa, nemiscat si cu gura cascata.

Se uita la ea cu atentie. O studiaza fara sa evite nici un amanunt. Se uita la parul ei lipsit de culoare si observa fiecare fir de par rebel. Ii priveste imbracamintea inchisa la culoare si la mainile tremuratoare. Observa cum fata isi plimba mainile incet peste lacrimile care curgeau pe foile cartii. Ea numara lacrimile. Le numara ca sa recupereze mai tarziu fiecare picatura sarata pierduta. Tocmai isi scoate un servetel mototolit din buzunar si isi sterge ochii lasand urme pe acolo pe unde trece servetelul. Apoi se ridica de pe scaun, inchide cartea si ridica capul. El trebuia sa plece. Nu trebuia sa stea sa se holbeze la ceea ce a pierdut. La ceea ce a zdrobit. Simtea ca acum va fi mult mai rau decat se astepta. Stia ca pentru ea, el era ca si mort. Chiar daca se va intoarce, nu va putea recupera nimic. Totul facea parte din trecut. Ea nu il va uita prea curand. Simtea el asta. Stia ca tocmai a pierdut marea lui sansa. Si a pierdut-o. Nu a stiut cum sa aiba grija de acea relatie minunata. Ea se uita inmarmurita la el. Voia sa plece dar nu avea pe unde. El ii bloca drumul. Si totusi, oricat se chinuia, nu se putea misca. Ea asezata pe scaun, a deschis din nou cartea pe care chipurile o citea. El statea acolo, fara sa se miste, gandindu-se intens la ea si la ce a lasat in urma. La ce a pierdut. Nu o iubea pentru cum arata. Ci pentru ce era. Si-a derulat in cap primul sarut si reactia ei, ochii ei sclipitori veseli si plini de mandrie. Credea ca nu o sa fie mare lucru intre ei. Si totusi se inselase. Din nou. In mai putin de 24 de ore o sa plece si o sa o lase sa isi vada de viata ei, cu cine vrea. O sa plece pentru ca asa era mai bine pentru amandoi. Spera ca, macar din acest punct de vedere, sa nu se insele.