Handicap emotional.

Sunt... intr-un fel sau altul... obosita. Obosita dupa ce am zis ce cred. Si e pentru prima data. 

E prima data cand, dupa ce mi'am exprimat parerea, am obosit. 

Am obosit si simt nevoia sa inchid ochii. Sa inchid ochii si sa dorm pana maine, fara sa ma gandesc la ce urmeaza sau la ce am fost. 

De fapt, stii... am realizat ca am gresit enorm. M'am ascuns dupa degete, m'am mintit singura si am negat de fiecare data ca cineva e mai important pentru mine decat ceilalti. 

Am sustinut ca, atunci cand m'am impacat cu Saba, toate fetele imi vor fi la fel de prietene indiferent de dovezile care uneori ma faceau sa ma contrazic. Am sustinut ca nu mai exista o anumita ierarhie pentru a deosebi prietenii intre ei. Am mintit.

Am incercat sa sustin ca, din cauza a tot ce am citit, din cauza dovezilor, din cauza ALTORA, din cauza mea, in mine nu mai exista loc de iubire. De iubire pentru sexul opus. [:))] Ei bine, pai, avand in vedere ca sunt o adolescenta indragostita de un adolescent indragostit de mine, acest adolescent a reusit sa ma faca sa spun... lucrurilor pe nume. Pe langa asta, m'a facut sa realizez ca sufar de un handicap: nu pot sa imi exprim sentimentele in mod liber, fara sa ma cacai 15 ani si fara sa imi vina sa bocesc de ciuda. 

Poti sa ma pui oricand sa iti parerea mea ingrozitoare despre cine stie ce chestie, dar nu cred ca vrei sa ma pui sa iti zic ,,Stii... si eu ma gandesc la tine si mi'ar placea sa petrecem mai mult impreuna" pentru ca pentru aceste 15 cuvinte care pentru altii nu inseamna nimic, o sa iti pierzi 20 de minute, cu ochii pe ceas, iar propozitia nici macar nu o sa mai aiba 15 cuvinte ci o sa sune ca ceva de genul ,,Stii... E ciudat". Si acum stiu ca iti vine sa razi, dar mie, una, imi vine sa imi bag unghia in gat de ciuda. 

De ciuda ca, cartile nu te mai invata cum sa vorbesti, ci doar cum sa gandesti si, cu timpul, uiti sa vorbesti, sa spui ceea ce simti, si nu sa GANDESTI ceea ce simti. 

E ciudat, nu?

Adica... Andreea, marea Andreea care scrie si pe blog si pe celalalt blog si pe nu stiu unde si pentru nu stiu cine nu e in stare sa lege 2 propozitii sincere si fara sa se balbaie sau sa isi dea palme in cap ca si cum astfel cuvintele ar putea cadea din creier pe buze. 

Simt cum, incet incet, daca ma mai cufund mult in carti, o sa ajung o mumie vie, in stare sa iti debiteze 300 de pagini dintr-o carte, dar care nu o sa fie in stare sa spuna un ,,Te iubesc". 

Si stii de ce imi e cel mai frica? Ca deja, acest lucru e prea greu de indreptat.