Moartea?

Aseara voiam sa scriu despre mine, despre cum o sa decurga lucrurile si despre cum sunt eu, despre cum fac cand obosesc si despre sperante, despre vise si despre incredere. Voiam sa imi fac publice slabiciunile, sa spun tuturor tot, sa nu mai am secrete. Dar nu pot. Sau cel putin... acum nu mai pot. Nu ma mai simt in stare.
Azi vreau sa scriu despre altceva. De cateva zile ma chinui sa abordez subiectul asta si nu prea am chef. Ba ma plictisesc, ba mi'a lene, ba nu stiu cum sa incep.
Avand in vedere ca blogul asta incepe sa se inece, sa moara, sa ramana fara putinii cititori, ma gandesc daca sa mai scriu sau nu. Dar eu nu vreau sa fiu partasa la moartea lui. Asa ca, sa incepem.

Ma gandesc la moarte. Ce se intampla de fapt?
Daca esti superstitios zici ca sufletul se ridica la cer si continui sa traiesti, nu? Corpul ramane aici, paralizat, fara sanse sa revina, iar sufletul se ridica incet din el. Oare leviteaza? Ma intreb daca nu cumva e destul de socant sa iti vezi corpul lasat in urma, iar tu sa fii doar o luminita minuscula, mica si nevazuta de nimeni, care vede prin toti porii, care simte prin toti porii. 

Dar daca esti putin ateu ce crezi? Ca pur si simplu corpul tau moare, pica intr-un somn adanc, un somn ,,de veci" si asta e tot. Nu tu spirit, nu tu ridicari la cer. Asta ar fi intr-adevar un final tragic. Asa de simplu si rapid... si cand te gandesti ca zeci de oameni o sa iti planga moartea, iar tu nici macar nu stii ca ai murit.

Stii ce imi place mie sa cred? Nu stii pentru ca nici eu nu am stiut pana acum cateva zile. Cred ca trupul moare, toate functiile amortesc, de fapt, se opresc de tot, esti paralizat, nu mai poti sa te misti, dar creierul iti ramane intact, doar putin amortit din cauza lipsei de oxigen. Adica esti complet paralizat, complet surd, complet mut, complet orb, dar inca poti gandi. 

Si ma gandesc ca daca ar fi asa, mi'ar placea ca, atat timp cat stau in sicriul meu, imbracata cu haine negre, sa imi recapitulez toata viata, sa rascolesc amintiri si sa plang pentru ele, sa imi imaginez viitorul si sa rad alaturi de el. Probabil ca, la un moment dat, mi'as fi imaginat rpopria inmormantare si mi'as fi pus o dorinta: sa va pot impartasi si voua adevarul despre moarte. 

P.S. In imaginea alaturata este desenata Moartea care vine dupa hamsterii tai, nu dupa tine. [cu referire la bancul ala... Stiti voi]
P.P.S. Mai am o postare despre moarte, daca nu chiar mai multe, care mie imi place [Se mai lauda omul] pe care o poti gasi aici: Viata? Moartea? Povesti de adormit copiii.

Hobby sau Obsesie?

Era un om normal, fericit si simplu. Se integra si facea fata tuturor obstacolelor. Se adapta conditiilor de trai fara sa comenteze. Era tipul persoanei serioase, supuse, care isi traiaviata muncind. Era angajatul perfect si totodata seful dorit.
Si toate astea pentru ca era... singur.
Pastra pe birou intotdeauna o rama de fotogafii goala si o privea cu parere de rau. Avea un numar mic de prieteni, si acestia erau facuti la locul de munca.

S'a supus fara nici un cuvant atunci cand i s'a spus ca nu mai are unde sa lucreze, s'a supus atunci cand prietenii lui s'au dovedit a fi falsi.
Stransese destui bani incat sa isi asigure traiul o buna bucata de timp fara sa munceasca si, pana si'a gasit ceva de facut a reusit sa dobandeasca doua hobby-uri.
Primul, si cel mai banal, a fost scrisul. Scria pe un blog pe net, nu avea foarte multi cititori dar nu isi facea probleme. Nu urma sa se chinui sa isi atraga cititorii. Ii va lasa sa vina singuri, atati cat veneau. Odata a fost intrebat, cand s'a intalnit cu o fosta prietena de serviciu ,,De ce ai scris ultimul tau text?" si a ramas incurcat. Nu intelegea intrebarea. Adica, ii trebuia un motiv pentru sentimente? A ridicat din umeri si a incercat sa explice ca nu avea nici un motiv special.
Cel de'al doilea hobby era mai special si mai...ciudat. Isi facuse o obsesie pe care o numea hobby. Pe etichetele produselor gasea cate o adresa: cea a producatorului. Se urca in masina si pornea sa gaseasca adresa respectiva. Cauta, uneori zile intregi. Apoi, cand ajungea la locul pe care si'l dorea se ducea la director sau la cel mai sus-pus om din cadrul firmei si cerea un tur al fabricii. Uneori cererea ii era acceptata, alteori nu. Dar nu era afectat de lucrul asta.
Nu spunea nimanui unde se duce cu adevarat cand pleca in scurtele lui ,,expeditii" pentru a nu fi oprit si astfel, foarte multe persoane devenisera curioase.
Urmandu-si obsesia hobby-ul a descoperit ca majritatea adreselor erau reale, altele, insa, il trimiteau in mijlocul unui camp sau in varful unui munte pustiit.Nu era dezamagit dar incerca sa evite produsul respectiv pe cat mai mult posibil.
Asa si'a descoperit adevaratii prieteni: paznici, muncitori, ingineri, sefi. Orice. De la diferite firme.
Asa si'a descoperit si persoana perfecta alaturi de care isi dorea sa fie. Sotia si viitoare mama.
Asa si'a gasit si un loc de munca destul de bine platit si care ii placea.
Acum era, mai mult ca niciodata, un om normal, fericit si simplu. Dar acum nu mai era singur.

Finish brusc?
Morala? Incearca sa intelegi si explica'mi si mie ca sa vad daca macar vorbim aceeasi limba.

Va ajut EU.

E vacanta, e soare, e distractie. Sau ar trebui sa fie.
Vacanta. Ce inseamna asta? Timp liber, chef de viata, fara stres sau probleme.
Soare. Asta ce mai e? Dupa ce a apare si asa prea rar, avem si ,,norocul" sa arda ca dracu' cand indrazneste sa stea pe cer. Nu ma deranjeaza. Nu pe mine.
Distractie. Iti mai trebuie definitie? Cred ca stii ce e asta.
Si da, e totul OK. Adica, stau afara de dimineata pana seara, ne distram, ne plimbam, mergem si la piscina. Si e foarte OK. Adica. Ne petrecem vara impreuna. Ne facem planuri si visam. 
Si totul e asa de perfect pana la ora 22:15-22.30 cand ajung acasa. Maica'mea e aici ca sa ma intampine cu 400 de reprosuri, sufrageria-bucatarie a mea e aici ca sa ma ajute sa imi fac cateva vanatai in plus [sunt in curatenie],telefonul e dispus sa ma minuneze oricand cu linistea lui. Sunt satula de tot si de toate. De casa asta infecta, de praful din ea si de fiinta asta vie care imi stoarce creierii. 
Si o auzi cum zbiara ,,De ce ai facut asa?! Nu puteai sa faci invers?!... etc etc." si iti spui in gand, muscandu-ti limba ,,Taci, pui. Taci, pui. Taci, copile. Taci, copile. I'ai promis ca o sa taci ca sa nu va mai certati. I'ai promis ca o lasi sa vorbeasca singura. Ce naiba?! Lasa ca nu mori daca te calca din nou in picioare. Doar putin. Uite, in 2 minute termini de mancat. Atat ai de indurat. DOUA MINUTE." Si la un moment dat nu te mai poti stapani si incepi: ,,Da' ce naiba vrei de la mine?! Imi pare rau ca mi'am uitat cheile acasa si te'am trezit. Poti te rog sa te duci sa te culci la loc ca imi stau vinetele astea in gat si mi se apleaca. Ai si tu un copchil si incepi sa tipi. Ia uitate mai frate." Si nu pot sa vorbesc calm si dragut. Ridic tonul si simt cum imi urca tot sangele in cap. Si maica'mea, multumita ca are pe cine sa dea vina ca a tipat incepe ,,Bla Bla Bla" si termina cu un ,,Eu am copil nu copchil" si eu, ca sa nu fiu mai prejos o intep cu un ,,Serios?! Credeam ca ai un catel. Ca eu nu cred ca te comporti cu mine ca si cum as fi un copil". Si plec nervoasa. Ajung in camera mea si trantesc usa, apoi aud un ,,AI STRANS MASA?!" Si simt cum tremur de draci si ma intorc spasita cu mintea plina de injuraturi. 
Si asa se strica o zi perfecta.  
Daca  vreti sa vedeti cum e sunati la 07474____5. Va fac eu legatura. [:))] 

P.S. Nu uita de un mic vot te rog pentru Andreea Ureche [adica eu] aici: 
http://brailablog.info/category/concursuri/

Rugaminte. :)

Nu am mai avut de mult o rugaminte la voi nu?
Ei bine, acum e timpul pentru una. :)
Nu va cer nimic fantastic doar... un vot. :) Un vot pentru ceea ce am scris despre Orasul meu fenomenal. :)
Aici ai Link-ul:
http://brailablog.info/2010/07/16/cine-va-castiga-un-blog/ 
Votati pentru Andreea Ureche [adica eu] sau pentru cine credeti ca merita. :)
Premiul consta intr-un blog SUUUPER TARE. Amanunte gasiti pe site. :)
Voturile vor avea loc pana pe data de 15 august asa ca nu va grabiti. :)
Multumesc anticipat celor care ma vor vota si celor care nu o vor face. :)

Pentru ca un gest mic, inseamna mult

Ma simt asa de bine. Ma simt asa de bine. Ma simt asa de bine. 
Si ce daca cand iesim suntem toropiti de caldura, apoi de tantari? 
Si ce daca ne plictisim si ascultam babetele cum ne spun ca suntem prea galagiosi?
Si ce daca? 
Sincera sa fiu, as sta zile intregi cu voi, cu tine. As sta si te'as alinta in timp ce ceilalti spun glume inofensive, in timp ce radem de o persoana sau sa zambim gandindu-ne la prostiile facute in trecut. 
In timpul scolii o ora, poate doua de stat impreuna pareau scuuuurte si intotdeauna treceau prea repede. Acum, in vacanta, de la 12 pana la 22:30 parca nu iti mai gasesti nimic de facut. Vorbiti, glumiti, va jucati si va plimbati. Dar va plicitisiti. Pierdem o vara petrecuta impreuna. Dar ce conteaza? 
Azi m'am simtit cum nu m'am mai simtit de mult.
Sa fi fost datorita Pizzei cu ton [preferata mea] facuta de maicamea, datorita caldurii de afara sau datorita prietenilor? 
M'am simtit ca o pisica care a fost alintata mai mult decat se astepta, care apoi a mancat un pliculet intreg de Wiskas mancarica umeda si avea nevoie sa se intinda pentru a astepta a doua repriza de alintari. 
Si le'am primit pe toate.
Sunt, cum sa va zic eu... FERICITA! Da. Asta e cuvantul. :)

Vanille V

-Nu. Nu faci nimic pentru nimeni. Faci doar ceea ce iti pare ca e necesar. Mie imi zici?

-De ce ai venit?

-Uau. Esti... rea. Ti'am explicat. Ca sa dovedesc ca zvonurile nu sunt adevarate. Unde dormi de obicei?

-Eu pun intrebarile.

-Ba nu. Le punem amandoi. Eu vreau unele raspunsuri de la tine, tu vrei de la mine.

Vanille a oftat. Trebuia sa se resemneze, nu? Era necesar. Si o facea pentru ca i se parea necesar.

-OK. Dorm unde ma simt in siguranta, unde cred ca imprejurarile ma accepta pentru putin timp. Ne'am mai vazut vreodata?

-Da. Stiu cum te simti: singura, iti e dor, regreti. Despre ce e vorba?

-Am avut o familie de care imi e dor. Si atat. Nu cred ca trebuie sa afli mai multe. Unde ne'am mai vazut?

-Prin imprejurimi. Eram tot in orasul asta aglomerat, aveam cred ca 5 ani. De fapt. Doar cred ca ne'am vazut. Mamele noastre se plimbau in parc si au observat ca semanam foarte mult. Au inceput sa stea de vorba in timp ce noi ne jucam cu ramurile unei salcii. Asa imi povestea mama. Nu stia nici ea de ce semanam atat de mult. Iti e teama de ceva? Ca va veni iarna, frigul, ca nu vei mai avea mancare, ca nu vei mai sti povesti sau ca vei da peste o persoana cunoscuta?

-Nu. Nu imi e teama de persoane cunoscute pentru ca nu am, nu imi e teama ca nu voi mai sti povesti pentru ca imaginatia nu da faliment, daca voi ramane fara mancare voi schimba locul in care oamenii ma asculta, iar de iarna, poate ca da, imi e putin frica, la fel si de orice alt anotimp. Dar nu imi e destul de teama incat sa incep sa imi plang de mila. Nu vreau sa iti mai pun nici o intrebare. Vreau sa pleci si sa uiti de mine, iar eu sa fac acelasi lucru.

-Bine. O sa plec. Dar voi reveni odata pe saptamana sa iti ascult povestile. Indiferent de ce zici tu. Eu nu vreau sa te uit. O sa te anunt daca am descoperit ceva legat de asemanarea noastra.

Baiatul s'a intors iar Vanille si'a continuat drumul cu painea inca calda si muschiul in mana. Discutia s'a consumat repede, raspunsurile au fost date fara nici un fel de sentiment, intrebarile au fost puse la fel, orice incercare a baiatului de a fi mai apropiat de fata au fost brusc curmate. Caldura nu isi avea loc in cuvintele lui Vanille, deci nu aveau voie sa apara nici la el. 

Aproape ca a ajuns la banca ei, dar nu mai avea nici un chef de mancare, in ciuda mirosului fin pe care nu il mai simtise de mult.

Se cuibari incet pe banca, aseza cu grija pachetul langa ea si isi sprijini capul de genunchi, privind ramurile salciei de langa banca.

-Deci... Iar am ramas singura. Singura cu o salcie plangatoare.

Nasta - Povestea unei pietre

Poate ca nu o sa va placa, dar asculta sau macar... citeste.

O noua zi incepe-ncet, privighetori incep sa-mi cante

Nu stiu cand am luat viata, dacă am iesit din pantec

M-au ocolit vremuri, avand ca prieteni flori si frunze

Am invatat sa inteleg suspine, sa fiu sfatuit de zumzet

Mi-a fost dat sa nu-nchid ochii, sa nu am sentimente

Dar am crescut intelegand lacrimi, cand imi zambeau portrete.

Cand ii luceau de regrete omului privirile, l-am ascultat

Indoliat de sperante, mai aproape de pacat.

Am fost de multe ori mutat, aruncat printre straini

Printre pomi sau trandafiri, pietre sau maracini

Dar parca-nflorind din spini, m-am intors acasa ajutat

De-aceeasi fetita cu por blond ce-mi zambeste din inalt.

“Ce-astepti?” ma-ntreaba timpul. Raspund nepasator

Ca “n-am timp de timp, pe langa mine timpu-i trecator”.

Impunator in fata crucii, ascultator de dor si moarte

Moarte inimii de piatra cand plang sufletele toate!!!

Doi oameni vin aproape zilnic: unu’-mbracat mereu in negru

El cand vorbeste toti tac, plangand cu capul plecat pentru

A asculta o noua poveste, dand de veste prin lacrimi

C-a mai venit un sfarsit, sfarsind cu-acelasi Amin.

Al doilea, un urias cu haine murdare de pamant

Cu ochi negri, privire neagra, zambet negru de mormant

Parca sapand adanc spre suflet, vrand a-l simti cum moare

Ma poate ingropa pe veci, lipsindu-ma de soare.

Uneori am impresia ca oamenii chiar imi vorbesc,

Atunci cand plangand imi striga: “eu de ce mai traiesc?”

Si acel copil care si-a varsat pe mine primele lacrimi,

Privindu-ma de sus m-a intrebat: “cand te intorci tati?”

Desi traind printre bocete si suspine

Dintre cruci si morminte-mi trimit povestea prin tine

Si poate ajutat de-acelasi Dumnezeu cu par balai

Iti voi fi piatra de mormant, cladindu-ti drum spre Rai!

Datoria de acum cateva zile.

Sunt fericita? Da. Sunt fericita.

Am probleme? Nu. Nu am probleme. 

Sunt stresata, nervoasa, obosita etc.? Nu nu sunt. 

Ma simt singura si nefolositoare? Nu.

Atunci?!

De cateva zile sunt, intr-un fel sau altul, cu moralul la pamant. La inceput am pus asta pe seama oboselii si a noptilor nedormite. Apoi mi'am dat seama ca nu are nici un rost sa ma mint singura. 

Am fost la o aniversare. A fost... OK. 

A fost pe naiba. Am fost noua, poate ca intr-adevar cea mai mica la varsta dar am fost acolo. Ma simteam bine si totusi nu. Am avut ocazia sa cunosc oameni noi, sa imi fac prieteni, sa zambesc frumos, sa glumim si sa aflu mai multe despre altii. Si nu doar atat. La un moment dat am avut ocazia sa vorbim despre... CARTI! Si ce altceva ma face pe mine mai fericita decat o discutie serioasa despre carti?! Am evitat. Am evitat sa tin o discutie serioasa, am evitat sa socializez. Am ramas intr-un colt al camerei si am preferat sa stau si sa beau. Nu in exces. 

A fost prima data cand nu m'am integrat si cel mai naspa lucru e ca nici macar nu mi'am dat silinta. Am dat raspunsuri telegrafice gen: ,,Da. Nu. Andreea. Bine." Si atat. 

Am devenit inapta sa ma integrez, cred. Acum am chef sa dau timpul inapoi, sa simt din nou plictiseala care ma cuprindea, sa ma duc la tipu' ala sociabil si sa ii zic ca nici macar nu avem gusturi asemanatoare dar ca mi'ar placea sa imi explice cum vede el clasicii, sa il cpntrazic cu ceea ce cred eu, apoi sa trecem pe terenul meu, sa ii explic de ce prefer literatura pe care o prefer si sa ma las contrazisa, apoi sa ripostez si sa ii explic. 

Dar nu mai am sansa asta pentru ca am ratat-o. Si regret nespus. Sincer, sper sa uit. 

O sa incerc sa iau din nou legatura cu el, sa il fac sa isi schimbe parerea despre mine [pentru ca dupa ce am tipat 10 minute la telefon in seara aia a venit si m'a intrebat ,,Esti OK? Pari nervoasa, depresiva" Si i'am retezat orice sansa de a mai continua discutia]. 

Apoi am stat o noapte intreaga langa un frigider, jucand Solitaire pe telefon si studiind toate persoanele care ma inconjurau. Erau total diferiti dar sociabili, intr-o oarecare masura. Stiu ca le'am lasat impresia unui copil distrus din toate punctele de vedere dar nu ma intereseaza. O sa incerc sa le schimb impresia, sa ma vada cu adevarat pe cea care sunt, desi... Ma rog. Nu pun mare accent. 

Am un suflet cald langa mine, am un suflet cald in mine. Sunt dispusa sa simt ura voastra, atat timp cat imi ramane iubirea lui.

Pentru ca asa trebuie.

Azi am fost pe Faleza. Are si Braila ceva bun: faleza care, acum, e pe jumatate inundata.

Si cum am mers pe faleza cu cativa prieteni nebuni, toropiti de chestia aia care ar trebui sa fie vara: caldura, nu au rezistat si s'au bagat in apa pana la genunchi.

Lipa Lipa Lipa Lipa.

-Costin! Hai in apa.

-Nu intru in apa nici daca ma bati pana mor.

-Costin! Hai in apa!

-Du'te ma de aici.

-Costin te luam pe sus.

Si l'au luat pe sus.

Cand si'au adus aminte ca mai sunt si eu pe acolo au ajuns la urmatoarea hotarare:

-Andreea, randul tau.

La dracu'. Si asa am ajuns pe o banca, pe 3 sferturi scufundata, cu adidasii si pantalonii albi, tremurand in mijlocul... DUNARII!!!

A urmat si Vermisoara mea care a cedat si dupa ce a ajuns uscata pe banca a intrat in apa si si'a udat blugii. La fel si Costin doar ca el a ramas uscat pe tzoale.

Lipa Lipa Lipa Lipa.

Am prins 30 de secunde singura. Si, tot uitandu'ma la Dunarea care curgea [mi se parea mie] in directia gresita, mi'am amintit de o secventa din viata mea.

Ta Na Na Na.

Se facea ca eram la mamaia, aici, la Braila si abia ce ma uitasem la un desen animat cu Tom&Jerry. Acolo a aparut luna ca fiind din cascaval, iar eu, naiva, m'am dus la mamaia si am intrebat'o:

-Mamaie, luna e din cascaval?

-Da, Andutsa.

-Mamaie, dar de ce nu o mananca soriceii?

-Pentru ca nu ajung.

-De ce nu ajung?

-Ca pe luna nu sunt soricei.

-Da. Am inteles. Dar de ce nu ajung?

-Pentru ca nu au rachete.

-Dar oamenii ajung pe luna?

-Unii.

-De ce?

-Ca ei au rachete.

-Si oamenii de ce nu iau si soricei cu ei pe luna?

-Pentru ca soriceii ar manca luna.

Mamaia incepuse sa se enerveze.

-Mamaie da' un soricel poate sa manance toata luna?

-Da.

-De ce?

-Pentru ca asa trebuie.

Aici voiam sa ajung. Cand un om se plictiseste, sau nu are un motiv intemeiat se foloseste urmatoarea scuza: ,,Asa trebuie."

-Mami, de ce ma pui sa fac curat?

-Ca asa trebuie.

Sa mori tu?!

In gand discutia cu mama mea scumpa si draga se lungeste si o intreb ,,Dar de ce nu faci tu curat daca asa trebuie?!"

Si ma dispera raspunsul asta ,,Asa trebuie" si incerc sa il evit desi, uneori, nu prea reusesc.

De ce imi citesti acum aberatiile de la 2 AM?!

PENTRU CA ASA TREBUIE!!!

Vanille IV

Intrebarea a fost pusa pe nepregatite. De ce baiatul acela sarea de la un subiect la altul? De ce voia povesti cu gemeni? Si pana la urma, da, a trebuit sa recunoasca ca era o intrebare buna: de ce arata ca ea?

-Cine?! Eu?!

-Da. Tu. De ce esti ca mine?

-Nu sunt ca tine.

Dar nici ea nu se credea.

-Ipocrizia nu te caracterizeaza. Simt asta. Renunta la ea.

-Cine esti tu? Ce vrei de la mine si ce drept ai tu sa imi zici mie ca sunt ipocrita?!

In ochii ei se aprinsese o flacara care credea ca se stinsese de mult: era nervoasa. In ultimele luni se resemnase, accepta putinul pe care il primea doar pentru ca stia ca are nevoie de el, iar lipsa de comunicare, in afara orelor in care povestea, o facea sa se gandeasca la viata ei si la cum va urma sa fie, in nici un caz la cum a fost.

Poate a plans si poate a suferit, poate a vrut sa se intoarca si poate ca i s'a facut dor. Dar ce conta?! Era aici, isi castiga existenta spunand povesti dar se ridica urmatoarea intrebare: unde va sta in timpul iernii.

-Nu stiu cine sunt. Adica... imi stiu numele da nu cred ca are vreo relefanta. Stau in orasul asta de cand m'am nascut si zvonurile circula repede in orice oras. Niste guri iscoditoare m'au trimis aici si. desi am venit doar ca sa ma asigur ca nu e adevarat ce zic ceilalti se pare ca m'am inselat. Tu chiar esti ca mine sau, ma rog, eu sunt ca tine. Simt cum esti si simt ca esti nervoasa. Negi adevarul pentru ca asa te'ai obisnuit. Nimeni nu stie mai nimic despre tine, dar eu simt mai multe ca toti. Stiu cum esti in general si cum esti acum. Si tu stii cum sunt eu dar esti prea pesimista si negativista acum. Stii ce o sa fac? O sa plec si o sa ne vedem data viitoare cand vii sa spui povesti. Uite. Aici e ,,micul tau dejun".

Scurta prelegere a fost tinuta repede, aproape pe nerasuflate. Cuvintele au fost sigure ca si cum baiatul si'ar fi pregatit fiecare cuvintel inca dinainte. Ea a facut ochii din ce in ce mai mari intre timp si a ramas uimita. Nu intelegea ce spunea baiatul ala. Simtea nevoia de a lua o gura de aer curat, mai curat decat cel care o inconjura. Voia sa respire un aer care sa ii intre singur in plamani. A intins mana dupa pachetelul frumos infasurat in hartie si a simtit caldura care radia de acolo.

-M'am gandit ca ti'ar placea o paine calda si putin muschi proaspat, luat special pentru tine. Cred ca te'ai saturat de paine veche.

Paine proaspata?! Muschi?! Asta era un adevarat festin. Dar nu a avut puterea de a zice ceva. A deschis gura pentru a articula un ,,Multumesc" dar nu a iesit nici un sunet.

-OK. Cred ca acum trebuie sa plec.

Cuvintele nu mai pareau atat de sigure, iar Vanille nu voia ca baiatul sa plece. Acel baiat, desi ii promisese ca se va intoarce, putea sa nu mai vina inapoi, iar ea ar fi ramas cu acest mister nerezolvat.

Dar a tacut si l'a privit cum pleaca, fara sa ii zica nimic. Ramasese nemiscata si astepta sa isi revina.

-Hey! Haide sa impartim bucata asta de paine si sa mai stam de vorba!

Dar cuvintele care voiau sa iasa se loveau de buze si se intorceau din nou in gatul uscat.

A inceput sa alerge, dar nu in directia care ducea spre banca ei ci spre baiat. 

Ajunsa la el, cu rasuflarea taiata a articular usor un ,,Hai cu mine" si s'au indreptat amandoi intr-o directie necunoscuta. 

-Stiam ca o sa ma chemi. 

-Nu am facut-o pentru tine...