Nu ai decat de asteptat.

La dracu'. Ce am acum in fata ochilor? Ce? Niste bucati de hartie decupate... decupate in forma de inimioare... Hartie roz... Inimioare roz.

Afara ploua... Ce pot sa fac cu ele? Le asez frumos pe jos... Picurii de apa cad peste ele... Se transforma in... in nimic. Incet se scufunda in neant. Ele impreuna cu tot ce era in jur. Pardon. Cred ca am lesinat eu sau poate doar am inchis ochii. Nu imi pot da seama. E penibil. Nu stii cine esti, ce faci, unde erai. Sau nu vrei sa stii. Nici nu incerci sa afli.

Te lasi purtat de val spre urmatoarea destinatie.

Care TREBUIE sa fie undeva acolo, mai aproape sau mai departe. Pana cand ajungi acolo trebuie sa traiesti in acest vid, in termeni uzuali: lumea tuturor sau lumea reala.

E plina de cruzime, minciuni, falsitate. Lipseste dragostea. Dragostea de orice. Dragostea lipseste. E urat. Ceilalti iti voi raul, iar pana la urmatoarea destinatie trebuie sa alegi: traiesti in lumea lor, li te alaturi sau iti formezi o noua lume, in care cei din jurul tau nu exista decat undeva in background si iti petreci timpul cu putini ca tine care astepta finalul calatoriei.

Cand acest final vine exista riscul sa nu simti ca ai mai parcurs o bucata de drum si trebuie sa cobori. Atunci ramai acolo. Ramai in vid pana te trezesti si incepi sa fii atent cand trebuie sa cobori. Ai grija sa nu ramai singur pe drum dar nu ai de ales.

Ceilalti au coborat, iar tu ti-ai ratat sansa. Nu ai decat de asteptat.