miercuri, 12 mai 2010

Zanele si Oamenii ,,maturi"

Cand eram mica, ca orice copila cu capul plin de povesti cu finaluri fericite, credeam in zane.
Pentru mine tot ce zbura calm prin aer era o zana sau, poate o unealta de a aceeasteia, poate pachetul pentru pauza dintre ore sau foaia ei de examen pe care avea doar FB-uri cu steluta.


De ce vorbesc despre asta? Pentru ca vantul pornit azi pe la 3 jumatate m'a facut sa ridic ochii spre cer si sa vad. Sa vad cum puful de papadie zboara si cum mii si mii de zane transformate in fulgi mici si calmi mi se aseaza in par.


Aveam si eu un anotimp preferat in care imaginatia mea isi atingea apogeul, in care zanele imi cantau la geam pana dimineata, in care puful de papadie imi mangaia buzele si obrajii dolofani.


In timp ce vantul imi ciufulea parul care, coincidenta sau nu, arata in majoritatea timpului ca o papadie [Si daca nu ma crezi poti sa ii intrebi pe ceilalti.], un puf alb mi'a poposit pe buzele umede.


Si atunci imi cantau zanele la ureche, zane mici si blonde ca Tinker Bell a lui Peter Pan, care imi faceau parul sa sclipeasca in intuneric si, in timp ce stateam intinsa in pat, noaptea, tarziu, aveam impresia ca, dupa ce ma jucam cu o suvita de par mai mult timp, pe degete imi ramanea putin sclipici auriu care, spre marea mea ciuda, ma facea sa adorm.


Niciodata nu am avut curaj sa spun cuiva despre ,,Zanele mele". Cand eram mica nu spuneam pentru ca imi era frica ca zanele mele vor fugi la altcineva. Si uneori chiar credeam ca zanele m'au parasit, mai ales vara, cand vantul inceta sa imi mai faca fulgii sa zboare. Acum tac din gura probabil ca sa nu fiu crezuta o nebuna care viseaza ca puful de papadie o mangaie si soarele ii vorbeste.

Si in diminetile racoroase de primavara, cand zanele dormeau linistite pe papadie, o suflare era deajuns ca sa la trezesc si sa le rog sa ma insoteasca pana la camin. Eam copil si, atunci cand nu eram inconurata de alti copii, zanele imi tineau companie. 


Dar stii tu, aparentele inseala, Andreea nu mai e copil. Andreea nu mai are voie sa vorbeasca cu puful de papadie sau sa se lase mangaiata de soare. Andreea trebuie sa fie realista si sa crape bine ochii in toate partile. Dar sa nu ii crape indeajuns ca sa vada zanele, sa simta mangaierile soarelui, sa sarute florile. 
Pentru ca oamenii cresc. Copiii cresc si se transforma in oameni ,,maturi" impovarati cu griji si regrete. 
Dar eu nu vreau sa fiu un astfel de om. Vreau sa fiu un om matur cu suflet de copil.

Cand eram mica stiam ca zanele nu se impaca cu oamenii ,,maturi", stiam ca mama o sa imi zica sa incetez. Inca am impresia ca acel sclipici auriu se afla pe suvitele mele de papadie noaptea, dupa ce ma spal pe cap. Si, mai mult sau mai putin, stiu ca e acolo.

2 comentarii:

Christie spunea...

Uiiii....sweet :x

Ana spunea...

bine. nu-mi place postarea pentru ca e despre puf. si puful ma face sa consum zeci de servetele, imi inroseste nasu' si imi intinde nervii la maxim :))

Trimiteți un comentariu