Pentru ca nu sunt altceva...

Imi place cand ma alinti usor cu cuvinte blande si parca nu imi vine sa cred ca e adevarat. Daca as fi fost felina probabil ca as fi tors usor tot timpul. Dar nu sunt.
Sunt o alta specie de animal, o specie care nu are de gand sa dispara. Nu pot sa imi exprim fericirea decat prin zambete zambete si zambete. Si e frustrant. Mi-ar placea sa pot sa fac si altceva. Poate sa zbor in inaltul cerului, sau poate sa pot umple aerul cu cantecul privighetorilor. Mi-ar placea sa miros a primavara tot timpul, iar in ochii mei sticlosi sa se zareasca o fesnica ploaie de vara. Sau mi-ar placea sa miros a coji de portocale. Sau sa am roseata cireselor in obraji.
Vezi tu.. specia asta de animal (nu stiu cum se numeste) e unori incapabila de sentimente, de judecata. Si se lasa purata de ura, de dorinta de razbunare. Sau deseori de lene. Arunca hartii pe jos, e dependenta de... tot. Si e plina de vicii. Dar are si simple sperante care o impiedica sa devina o masina care, seara, cand nu mai este alimentata cu energie moare. Sperante care o fac sa mearga mai departe fara sa se impiedice de gurile rele, de ura altor animale, de fericirea altor monstri.